“Iniţiativa cu taberele de sculptură e frumoasă în sine, atâta doar că ele, lucrările, rămân izolate laolaltă într-un cimitir al uitării, în loc să fie comandate şi gândite pentru spaţii urbane în care să se încadreze şi pe care să le înfrumuseţeze estetic.”
N-am spus-o eu, e zicerea unui prieten de încredere care vine d-acolo, din lumea artelor şi-a artiştilor. Şi care n-a călcat până acum prin Caransebeş, deci n-a avut ocazia să exclame “Q.E.D.!” văzând cimitirele noastre de statui din Valea Cenchii şi, mai nou, din târgul de vite.
Pentru cei care nu ştiu, Caransebeşul are vreo şaptezeci de km2 şi o populaţie ceva mai mică decât a zecea-a parte din populaţia celui mai mic sector bucureştean. Suntem un fel de sat mai răsărit, plin de statui, de vinituri şi de urmaşi ai gugulanilor (ţărani de cea mai pură origine dacică, dacă e să citez din dacopaţii zilei). În ceea ce priveşte populaţia vie, puteţi verifica datele ultimului recensământ, de nu mă credeţi. Cu statuile e mai greu, fiindcă nu ştiu dacă există la primărie sau aiurea un SPCLES şi pentru ele. Un Serviciu Public Comunitar Local de Evidenţă a Statuilor, cum ar veni. Ar fi normal să existe, dar eu n-am aflat de el.
DA PAGINA
