 |
| . |
Sosirea garniturii de pe linia 13, de altfel singura care circulă prin acea staţie, a fost anunţată, redundant, de un megafon blond şi de un afişaj electronic. Un tren jegos, trecut de prima tinereţe, spre uşile căruia s-au repezit călători de toate culorile, umplându-l instantaneu.
Parcă niciodată nu mi s-a părut un drum pe sub pământ atât de lung. Nu din cauza aglomeraţiei, nu din cauza distanţei, ci doar din nerăbdarea e a ajunge, în sfârşit, la Paris. La Parisul ăla de care am citit şi am auzit şi am vazut poze şi filme de zeci de ani încoace. Am avut timp să ascult cu atenţie anunţurile megafonului din tren, anunţând, de doua ori, denumirile staţiei, de fiecare dată cu o intonaţie diferită (ascendentă la primul anunţ, descendentă, ca o concluzie, la al doilea). “Clémenceaux-Champs Elysées, Clémenceaux-Champs Elysées.” Şi … un labirint întortocheat, în pantă dulce, dar cu acelaşi miros pestilenţial de canal înfundat, care aproape îmi taie entuziasmul. Noroc că escalatorul ne-a scos la lumină … şi ce lumină! Lăsasem un cer acoperit în Monmartre, găseam unul absolut curat pe Champs Elysées, probabil trebuia să se justifice, în sfârşit, denumirea de “oraş lumină”.
DA PAGINA !
