211.NEGEIA: O traditie banateana cu totul deosebita

 Este o traditie care exista in tot Banatul, si despre care m-am tot chinuit sa o fac pe colega Danaban sa scrie, afland ca de Santa Marie pleaca la tara sa petreaca.
  Pana la urma, uite ca o avea si va rog sa cititi, nu de alta, dar a descris-o asa de frumos, incat sigur o sa va para rau ca nu ati fost acolo !


DA PAGINA !


   Despre ruga din Banat sau, în Banatul montan, Negeia:

   M-am născut cu obiceiul ăsta, aşa cum s-au născut şi părinţii mei, bunicii şi străbunicii, moşii strămoşii, de la facerea şi închegarea lumii care ne-a zămislit. Dacă nici bunicu’, care pe toate le ştia, n-a putut să-mi spună cine-a inventat negeia, e clar că obiceiul vine dincolo de cele ştiute, că-i de-o seamă cu nevoia omului de a se bucura, de a se reîntâlni cu neamul lui, de-a petrece împreună până la epuizare şi totală uitare a lipsurilor, a urâtului din lume.

   Negeia-i sărbătoarea întregii comunităti săteşti; obiceiul de a o sărbători şi la oraş e nou, preluat după 1990, nu ştiu din ce motiv, poate fi o confirmare că marile oraşe din Banat sunt pline de ţărani mândri de originea şi datinile lor sau e doar un motiv în plus de „circ” oferit de autorităţile locale cetăţenilor în locul "pâinii". La oraş apare mai des sub numele de „rugă” şi e, de fapt, o sărbătoare populară tipic românească, cu mititei şi bere, plus defilări şi spectacole ale ansamblurilor de cântece şi dansuri populare.

   Revenind la sat, sărbătoarea corespunde, pentru fiecare comunitate rurală în parte, datei sfinţirii bisericii locale. Sunt sărbători solare, de vară. Încep la Rusalii şi se încheie la Sfântu Dumitru. Nu cunosc niciun sat sa-şi sărbătorească negeia iarna. În alte zone etno-geografice se numeşte "hram", dar niciunde în ţară ea nu este sărbătorită cu fastul şi amploarea din Banat. În timp şi-a cam pierdut conotaţiile religioase. Cel puţin în satul meu, aşa se întâmplă. Doar crâsnicu’, doi bărbaţi din cor şi două-trei bătrâne, clienţi fideli ai bisericii în fiecare Duminică, îi ţin de urât preotului în ziua de Sâtămăria Mare. Ceilalţi se pregătesc acasă la ei cu tot ce e mai bun pentru „rugă” şi fala este de a avea cât mai mulţi "goşci", adică musafiri din alte părţi. Pregătirile încep cu multe zile înainte, imediat după Sâmcilii (Sf.Ilie), casele se zugrăvesc, odăile se primenesc, porţile se vopsesc, se spală ferestrele şi podelele, se pun fereanguri (perdele) şi pricoviţi (ţesăturile de pe paturi) noi sau, dacă nu-ţi permiţi noi, pe cele de sărbătoare etc. Totul trebuie sa fie "tzock-um-pock" - aşa zice bănăţanu’, adică impecabil.

   Până acu’ vreo 10 ani, organizarea petrecerii negeii, cădea în sarcina "căpăraşilor". Aceştia erau tinerii satului care adunau bani de la fiecare casă (ori se hotăra o suma fixă pe număr de casă sau pe cap de jucător, ori da fiecare după posibilităţi-dar cum bănăţeanul e om fălos, nu prea se lăsau unii mai prejos decât alţii). Din aceşti bani se tocmeau muzicanţii ce urmau să cânte la negeie. Când se încheia contractul cu aceşti muzicanţi (un contract strict verbal, încheiat Joia, în zi de târg la oraş), tinerii organizatori le dădeau acestora un avans, numit la noi "căpară"- iata, deci, de unde a apărut termenul "căpăraş". Acum se ocupă primăria de tocmirea şi plata muzicanţilor. Au dispărut căpăraşii şi, odată cu ei, au dispărut şi momentele frumoase de dinainte de negeie, întâlnirile tinerilor, bătutul din poartă-n poartă cu plosca cu răchie în mână, ca la nuntă, trezirea gazdelor dis-de-dimineaţă în zilele de negeie de ceata de căpăraşi cu muzicanţii după ei, răguşiţi de oboseală şi de prea multă bucurie.

   La noi, negeia ţine trei zile şi 3 nopţi, de Sântămăria Mare, adică începe în 15 August şi se sfârşeşte, teoretic, în 18 August dimineaţa. „Jocul” nu se ţine decât a doua şi a treia zi. În ziua marii sărbători se face o singură masă, după apusul soarelui, mult mai discretă, mai tăcută decât cele ce urmează a doua şi a treia zi. Bunicu’ spunea „e Adormirea Maicii Domnului, nu se cade să ne veselim prea mult astăzi”. Gazde şi musafiri ciocnesc pahare, mănâncă şi vorbesc în tihnă, fără patimă, în această primă seară.

   Meniul e acelaşi în toate cele trei zile : zupă de pui cu tăiţei de casă, sarmale de varză şi piparcă umplută (ardei umpluţi), friptură de porc, pui, vită (la cuptor, sub capac, şniţele, chifteluţe, alea-alea) cu garnitură de crumpei (cartofi) făcuţi după cum o duce capul pe gospodină şi salată de varză sau castraveţi în saramură, plus meşpaisuri (prăjituri), de la 10 feluri în sus, musai făcute-n casă (în casa ta, a vreunei mătuşi sau a vreunei măistoriţe dintr-un sat vecin). Totu-i stropit din belşug cu răchie dă prună. Se bea şi bere, vin, afinate, vişinate sau alte licori de fete, dar răchia-i baza. Şi, aşa cum sarmele şi meşpaisu’ arată priceperea gazdei, răchia e cartea de vizită a stăpânului casei. În astea stă fala bănăţanului.

   Şi dă-i cu mâncare şi cu beutură din belşug la fruştiuc, la prânz şi la cină, cu vorbă multă şi cu voie bună, pun-te masă-ridică-te masă, un gost vine, altu’ pleacă, apăi nu-i prea uşor să fii gazdă la negeie. La joc se iese după-amiaza. Pe platoul din faţa căminului cultural se adună aproape toată suflarea satului, gazde şi musafiri, chitiţi frumos, jucători şi privitori, tineri plini de viaţă şi babe care stau pe margine şi mustăcesc dându-şi coate „o, a cui o fi dăsplecita aia cu sugnă pân’ la cur? ... doamne feri, n-o avea mumă, n-o avea tată, dă vine-aşa dăspuiată la joc?!” În copilăria mea încă se purta strai popular la negeie. Era o mândrie şi o onoare să ieşi astfel îmbrăcată la joc, fetele şi tinerele femei îşi făceau costume noi cu această ocazie, de la an la an mai încărcate cu mărgele şi bănuţi. Unele, mai îndrăzneţe, îşi purtau şi salbele de aur la gât. Galbeni mari, galbeni mici, aur de 24 carate cu stema austro-ungara pe-o parte şi profil de împărăteasă pe cealaltă parte, nu erau fete gugulance care să nu fi primit moştenire o salbă cât de mică de la mamele sau bunicile lor.  Iată cum arătau costumele de negeie purtate de cele două bunici ale mele în perioada interbelică, părinţii mei în 1960-1965 (tata e cel cu clăbăţ pe cap) şi cele purtate de fiica mea, Ioana, şi de două colege de grădiniţă în anul 2000:

1

2

   Multe ritualuri specifice acestei sărbători s-au pierdut. De câţiva ani, de când a murit moş Vichi, nu mai umblă nimeni cu „mortul”. Moş Vichi era beţivanul satului şi procesiunea din dimineaţa celei de-a treia zi de negeie era momentul lui de glorie. Îl puneau pe-o scară, cu o ploscă plină cu răchie pe piept şi-l plimbau prin tot satul, cu alai de muzicanţi, copii şi tineri gălăgioşi, apoi coborau cu el la Timiş şi-l aruncau în apă, în chiote şi-n râs general şi, după ce-l scoteau din râu, oarecum treziţi cu toţii din mahmureală, ducători şi mort deopotrivă, încingeau un brâu de săreau în sus bolovanii de pe malul Cimişului.

   Dar încă se păstrează "jocul de pomană". Familiile celor care au decedat în anul ce-a trecut plătesc muzicanţii să cânte în amintirea celui dispărut. Înainte de începerea jocului se anunţă :"Jocul ce urmează să fie de pomană lu’ Ion, Pătru, Mitru... cum se numea răposatul, Dumnezeu să-l oginească". După primul dans care e un „brâu”, toţi dansatorii se opresc, îşi păstrează poziţia din dans şi ascultă doina de pomană, apoi jocul continuă în succesiunea firească, cu o „argeleană” şi-un vioi „joc de doi”. În Banatul de câmpie, succesiunea dansurilor e puţin diferită, chiar şi ritmul lor e mai molcom, nu-i atât de vioi ca al bănăţenilor de la munte.

   Brâul e un dans al bărbaţilor, ei îl pornesc şi frământă apăsat pământul de sub picioare înainte de-a intra femeile. Ele se prind în brâu mai târziu, nu toate o dată, ci rând pe rând, după cât sunt de îndrăzneţe sau după cum sunt chemate. Regulile sunt simple, femeile măritate intră-n brâu de-a stânga bărbaţilor lor, fetele nemăritate se prind de-a stânga drăguţilor sau a tinerilor care le cheamă cu o ridicare galeşă de sprânceană.    Ţine şi jumătate de oră un brâu sau cât e nevoie până prinde-n el aproape toată suflarea satului, bărbat-femeie-bărbat-femeie-bărbat... învârtindu-se în spirală sau după nişte curbe sinuoase, în funcţie de cât permite locul de joc şi de priceperea celui care poartă brâul. Brâul nu se joacă-n cerc, deci e musai ca bărbatul din capul lui să fie un jucător destoinic şi pătimaş, fiindcă el stabileşte traiectoria şi ritmul.     Tot bărbat bun de joc, cu şticuri (figuri) multe, trebuie să fie şi-n coada brâului, doar lui fiindu-i permis să-şi prindă femeia de-a dreapta.

   După ce s-au prins toţi şi jucătorii dau semne de nerăbdare, muzicanţii schimbă ritmul pe ardeleană. Brâul se rupe dintr-o dată şi se formează cercuri mai mari sau mai mici de jucători, iar unii bărbaţi îşi iau doar femeia de lângă ei, pregătindu-se direct pentru ce urmează după ardeleană. Jocul de doi, după cum îi spune şi numele, se joacă doar în doi şi e cel mai vioi, cel mai epuizant dintre toate, mai ales pentru parteneră.În total, un joc (brâu-ardeleană-de doi) poate ţine şi-o oră. Ieşi tremurând dintr-un astfel de joc, simţi că nu te mai ţin picioarele, dar ai o stare de beatitudine, de curăţire profundă, pe care doar un efort fizic intens sau o enormă bucurie ţi le pot da. Muzicanţii şi jucătorii îşi trag sufletul cam jumătate de oră, apoi o iau de la capăt, până târziu în noapte, la unu, două, trei, până când epuizarea e totală şi bucuria e atât de mare, că nici n-o mai poţi simţi.

   Eh, nu mai sunt negeile de altădată, se simte criza şi-n satul bănăţan, criza economică, dar şi de identitate, nu mai avem zeci de musafiri la masă, nu mai tăiem patru gâşte, trei cocoşi, grăsunul din coteţ sau viţelu’ din grajd ca pe vremea bunicilor (cu tot riscul de a face puşcărie pentru sacrificarea şeptelului), dar esenţa, sufletul obiceiului îl păstrăm. Aşa m-a învăţat bunica, oriunde s-o întâmpla să mă ducă viaţa, de negeie e musai să mă întorc în satul meu şi să-mi reîntâlnesc neamurile, să vorbim şi să ne bucurăm de noi şi de tot ce ne-a fost dat. Şi la fel îmi cresc şi eu fata