2347. Iubire, tu resou de BCA- Amintiri din "iepoca" de trista amintire,dar de aur!

.

Să revenim la Istoria obiectelor uitate.

Primul lucru care m-a surprins după venirea mea în România și care mi-a lăsat o amprentă puternică în memorie este un obiect de o înfățișare rară.

Sosisem în septembrie 90, ne-au cazat în Copou lângă Universitate în Complexul Pușkin, actualul Maiorescu. Eram cazați mixt – o noutate pentru acele vremuri: un etaj fete, un etaj, băieți.

Amestecați basarabeni cu români – cum încă făceam clar distincția dar nici nu era greu: marca distincției în 90 era foarte puternică. Dar nu camere mixte: eram încă bine ”ghetoizați”: separați.

A trecut toamna repede și a venit iarna și mai repede. În P7 iarna a venit pe neașteptate. Atunci am început să gustăm din plăcerea frigului de cămin. Încălzirea era aleatorie.

Și în căutarea de hrană și căldură prin diverse camere – căci doar asta ne interesa în prima fază de iarnă - am dat peste acest obiect.

M-am uitat la el și am rămas cu gura căscată: iată brutalismul funcțional în forma lui pură. Și eu veneam din țara brutalismului total dar acest obiect mi-a depășit toată capacitatea mea de imaginație.

Sunt un mare fan al obiectelor meșteșugărite de mâna omului în afara celor de serie. În Est există o cultură enormă la acest capitol. În comunism ea a devenit o adevărată artă. Noi aveam și un concept pentru asta – samodelka: ceva făcut cu propriile mâini. Ceea ce azi se numește: home made. Doar că e ceva făcut nu neapărat în condiții de casă ci mai ales de fabrică, uzină, construcții, loc de muncă ce exclude producția de serie.

Mereu am fost fascinat de aceste obiecte făcute din te miri ce. Când eram mic eram abonat la o revistă gen Mâini dibace care te învăța cum să faci obiecte diverse din reciclare de materiale folosite. Era o adevărată cultură a acestor transformări. Ideea era să nu se arunce nimic ci totul să se transformare. Și anumite obiecte-gunoi deveneau obiecte-funcționale și obiecte-decorative. Și azi știu să fac din acele tuburi de perfuzii – kapelnița – pești decorativi sau stilouri prin împletirea lor.

Dar în P7 - la fetele din Vaslui, Bacău, Suceava, Bârlad, Galați, Constanța sau Botoșani - am văzut ceva ce depășea imaginația mea.

Când am intrat la ele în cameră în mijlocul camerei era acest sanctuar – foc de vatră – ca un obiect ancestral, rămas din epoca medievală sau antichitate și căruia focul clasic i-a fosta înlocuit și adaptat noilor posibilități tehnice.

Am stat puțin să mă dumiresc ce este. Am dedus că acest obiect era un reșou. Asta aveam să înțeleg pe parcurs. Dar era mai mult de un reșou.

În mijlocul camere era o piatră, un bolțar, un cotileț (ar zice basarabenii), un cub de BCA – adică pentru cei mai tineri BCA este Beton Celular Autoclavizat – care avea crestat, săpat un șanț spiralat prin care trecea o spirală de nichelină cuplată la două cuie de care se prindea cablul care ducea la priză.

Era reșou sau plită electrică? Era și, și, și, și – era un soi de foc sacru: încălzea încăperea chiar bine, găteai de la cafea la fasole și lăsa așa un sentiment de siguranță.

Era genul de obiect indestructibil: se poate nărui o lume dar nu se poate nărui el. Pot ceda toate obiectele lumii – el nu va ceda niciodată. E genul acela de sentiment de siguranță și stabilitate pe care azi obiectele le-au pierdut definitiv. Precum oamenii.

Nu se mișca, nu se dezechilibra, nu ceda, nu cădea, nu se sfărâma, nu se defecta, ținea orice pe el, funcționa permanent, nu avea ce să se strice. Iar dacă firul acela se ardea îl înlocuiai ușor. Dar nu am văzut să se fi ars.

Firește – cuiele trebuiau să fie izolate bine. Dar de obicei cei ce le construiau erau meșteri. Dar simplitatea lui era dezarmantă. Eu nu am văzut ceva mai simplu și mai funcțional făcut de mâna omului modern în afara unei fabrici, uzine sau alt atelier de producție. Era precum apa, focul, aerul, pământul, piatra.

Acești bolțari, această stană de piatră, această bucată de BCA se găsea peste tot unde se construia ceva și nu costa aproape nimic. Iar cele două cuie și spirală de nichelină se găseau în magazine la prețuri meschine. Construcția lui era aproape primitivă – dar genială. Un brutalism total dar cu o funcționalitate perfectă.

Singura lui problemă? Consuma multă energie – dar la căminele de studenți și nefamiliști, prin fabricile și uzinele țării, asta nu conta așa mult. Energia însemna altceva atunci. Dar mai avea un defect: puterea lui prea mare făcea des să sară rezistențele de pe la panourile căminelor și chiar să pocnească becurile. Precum un magician: o forță teribilă.

Dar acesta era deja un ritual sacru al timpurilor.

Moldovencele de dincoace de Prut, colegele noastre din P7, fierbeau apa la acest obiect magic, și începeau să frece nesul. În timp ce frecau nesul – o altă ocupație magică care producea ceva ce putea fi numit drept frappe – pe acel obiect se prăjeau feliile de pâine. Niciun toaster din lume nu poate prăji pâine precum acest obiect: picta prin ardere feliile de pâine lăsând acel miros de pâine prăjită prin ardere. Mirosul plăcut care izgonea foamea.

Era anul 1990 Era Noastră sau După Hristos, eram într-o cameră din căminul Pușkin 7 - Copou. Iași și cântam la o chitară: Iubire, tu reșou de BCA.

El era Reșoul de BCA – reșoul săracului care ne-a încălzit ani și ani și a gătit pentru câteva generații. El merită toată aprecierea noastră - și va intra în Istorie.

PS. Din informațiile care sosesc la mine e clar: reșoul de BCA este o invenție a muncitorilor de prin uzinele, fabricile și șantierele patriei.

Vasile Ernu