Aviaţia este mereu un domeniu
fascinant pentru cei care se încumetă să aprofundeze cercetarea
istorică şi nu numai. A zbura pentru a atinge chiar şi pentru o
clipă cerul cu mâna a fost unul dintre visele dintotdeauna ale
fiinţei umane. El, Omul, şi-a recunoscut limitele fizice, dar a
cutezat totuşi să privescă spre albastrul infinit al cerului şi
să spună cu seninătatea şi inocenţa unui copil: „Mama,
uite! Vreau acolo, sus!”
Poate că nici una dintre
realizările umane nu îmbină atât de interesant şi de util, în
acelaşi timp, ideea de zbor cu realizările de vârf ale ştiinţei
şi tehnicii. Dar, dintr-o dată, pe pânza avioanelor de la
începutul secolului trecut a apărut cocarda. Mai întâi timid,
pictată şui de un oarecare meşter zugrav, mai târziu cu
dimensiuni din ce în ce mai mari şi în culori adeseori stridente,
amintind de carnavaluri. Lumea se înfierbânta, generalii fremătau
laolaltă cu politicienii, iar publicul credea că piloţii-actori nu
mor niciodată, că piesa are întotdeauna happy-end.
Din păcate, dezamăgirea a
fost teribilă. Omenirea a aflat încă o dată, mult mai curând
decât se aştepta, că „războiul
este o crimă imbecilă”1.
În Marele Război (1914-1918), care nu a lăsat în urmă decât
regrete şi doliu, avioanele au devenit dintr-o dată instrumentele
distrugerii, cocarda fiind cizelată pe derivele şi aripile
maşinilor zburătoare în funcţie de părerile diferiţilor
artizani ai războiului aerian. Iar în cele două decenii de linişte
relativă care au urmat (1919 – 1939), au fost experimentate noi
metode de folosire a avioanelor pentru scoaterea din luptă a
forţelor aeriene adverse şi nu numai.
DA PAGINA !
