2 aprilie 2014

484.Cap compas: Paris (Episodul 3)

NOTRE-DAME DE PARIS

Biserica Ortodoxă din Paris



“Mâine nu muncim! Mâine mergem la biserică!”, tot auzeam în jurul meu de câteva ore…
Era duminică. A doua zi, era luni. Ce căutam luni la biseircă?! De ce nu muncea nimeni într-o zi de luni?! Fiind în vacanţă, nu înţelegeam nimic. N-am întrebat. Mi-am stors, cu sârg, fiecare celulă cenuşie pe care o posedam întreagă – sau pe sfert – şi, până la urmă, am înţeles! Era 15 august!
În sfârşit lămurită că a doua zi nu aveam cum să mă sustrag mersului la biserică, am putut adormi liniştită…
“Biserica”, era Biserica Ortodoxă din Paris !

*Ana-Maria*

DA PAGINA !





Preluată de pe http://elldor.info 
Pe lângă care aveam să mă învârtit câteva ore bune, în lipsă de altă preocupare…

O descoperire interesantă a fost statuia lui Mihai Eminescu, la câţiva metri mai departe:


În rest, nu m-a impresionat foarte mult. Prea mulţi români, prea mulţi copii care… nu vorbeau limba română… Aşa că m-am strâmbat şi m-am ţinut de-o parte…
Pe când mă plictiseam în mare glorie, s-a auzit un sunet:CLOPOTE! Clopote puternice, sonore, de o claritate cum nu mai auzisem, un cântec impresionant care mă făcea să… bat pasul pe loc.
Am ascultat, vrăjită. Am închis ochii… Şi m-a cuprins un dor teribil de ducă. Unde?! Nu ştiam. Acolo de unde venea vuietul!
Nu ştiam în ce zonă mă aflu, nu puteam decât bănui că Notre-Dame ar fi aproape dar… nu puteam fi sigură. Decisă deja, m-am îndreptat spre C. :
- Ce se aude?!
- Clopote.
- Da, bine… De unde?
- Ah, cred că de la Notre-Dame.
- Perfect. Am plecat!
- Unde?!
- La Notre-Dame!
- Păi… ştii unde e?!
- Nu!…
- Nici eu nu ştiu să-ţi explic!
- Am înţeles. Am plecat!
- Cum ajungi dacă nu ştii unde e?!
- După… sunet!
- Ştii să te întorci?
- Normal că nu! Dar… am telefon!
Nu puteam sta pe loc. Nu MAI puteam sta pe loc. În acel moment înţelegeam perfect caii lovind pământul, nerăbdători să o ia la galop. Picioarele o luaseră înainte, dansam în loc, nu puteam rămâne.
Am plecat. În ciuda vântului, sunetul se auzea puternic şi melodios. L-am urmat, iar catedrala mi-a apărut dinainte în toată măreţia ei… Aşa cum o ştiam din fotografii, aşa cum o ştim cu toţii. Un schelet de corabie întoarsă, fascinantă din orice direcţie ai privi-o…

.
.


















 Nu aveam nici o intenţie de a intra. Nu-mi dorisem şi nici nu îmi doream. Un drum, o trecere, poate. Dar… nu mai mult. Bun, o construcţie impunătoare, de studiat la infinit, dar nu îmi inspira mai mult. De ce să intru?! Ce să văd?!
Ce mă adusese până în faţa ei, erau clopotele. O chemare ce avusese, asupra mea, efectul scontat. Un sunet de care nu mă săturam…
Mare înghesuială dinaintea catedralei… La ce se înghesuia toată lumea?! Să intre! Ei, belea! Eu nu vroiam să intru!
Am făcut repede o socoteală simplă şi rezultatul a fost mai limpede chiar decât lumina zilei. De ce nu m-aş lăsa purtată de val?! Mă aflu aici fără nici o intenţie, fără un plan. Nu era printre priorităţile mele, dar iată-mă în faţa uşii. De ce nu?!
Cum nu aveam nimic de pierdut – nici măcar timp, am cedat direcţiei generale şi am trecut pragul…
Iar ce a urmat… Nu voi putea cuprinde în cuvinte.
A fost o lovitură directă în plexul solar…

Preluare de pe lacot.org
Imensitatea locului, orga, slujba în latină, vitraliul,  ceremonia religioasă, corul, ordinea în care turiştii se deplasau, cu grijă să nu deranjeze, cele câteva cuvinte rostite de preot în cinci sau şase limbi mi-au provocat un şoc teribil. Eram adunaţi, acolo, din toate colţurile lumii! Pe acelaşi petec de pământ… Dintr-o dată, conştientizam  că sunt parte dintr-un tot incomensurabil şi m-am simţit, mai mult ca oricând, om! Om, printre oameni!
Dumnezeu îmi dăduse o palmă! Blând, poate zâmbind, dar o palmă extrem de puternică. Un fel de… “Nu vrei, spui?! Ia să vedem, acum, ce mai zici?!”
O meritasem!
Nu căutasem nimic, nu aşteptasem nimic, la intrare. Primisem enorm…
Şi am ieşit cu gânduri noi, purtând un mare dar în suflet.
Am pornit la întâmplare pe străzi pentru că, oricum, nu aveam cum să nimeresc exact calea pe care venisem. Întorcând capul spre stânga, pe o străduţă, observ o construcţie ce m-a făcut să exclam, surprinsă: Ie-te, interesant! Căutând să mă apropii, îmi dau seama că era… chiar Biserica Ortodoxă, locul din care plecasem! Nu mă pierdusem…
***
Catedrala Notre-Dame avea să devină unul dintre locurile în care reveneam ori de câte ori se ivea ocazia. Pentru a-i asculta bătaia clopotelor, pentru a intra câteva minute, sau, pur şi simplu, pentru un scurt popas pe o bancă, dinaintea ei…
Clopotele de la Notre-Dame, aşa cum le-am auzit eu – bate chiar şi vântul!



Şi… noua instalaţie (2013):


*Ana-Maria*

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu