22 aprilie 2013

064.Distrugerea Iugoslaviei - programarea lucida a unui infern ! partea II-a

Datorita valului foarte mare de accesari - dovedind un interes ce a depasit celelalte seriale de pe aici,am hotarat sa continuam cu acest studiu, chiar daca era randul " Umbrelei NATO " zilele acestea.
Interesul aratat denota doua lucruri :
- ca fenomenul Iugoslav a ramas o enigma si o problema spinoasa in evenimentele ce au precedat si continuat prabusirea blocului comunist european,
- ca multi au fost intrigati de " democratia " impusa acestui/acestor state,
- ca pretenul Costas stie sa scrie chestii interesante.

Cititi capitolul urmator si va garantez, o sa aflati multe lucruri pe care nu le banuiati macar, sau nu gandeati ca se pot dovedi.


Spor la treaba !

                                                                        - nemotoujours -




Capitolul II

Subcapitolul 2.1. Istoria statului iugoslav

                Pentru a putea în mod efectiv să desluşim dezintegrarea republicii iugoslave trebuie să facem o incursiune în timp, istoria fiind cea care ne poate oferi câteva explicaţii în legătură cu naşterea şi dispariţia acestui stat. Bosnia şi Herţegovina a jucat un rol fundamental în această desfăşurare, de aceea acest teritoriu este cel care deschide calea către o analiză amănunţită. Particularitatea acestei republici este aceea că are o componentă multietnică accentuată, cu mult peste cea a celorlalte republici care au format statul iugoslav; iniţial, timp de mai mult de 400 de ani, Bosnia şi Herţegovina a făcut parte din Imperiul Otoman. Bosnia se învecina cu Imperiul Austro-Ungar la graniţa de nord cât şi de vest, creându-se astfel o frontieră militară între cele două imperii ce a condus la prezenţa unei populaţii semnificative sârbe – rămânând până în momentul actual - ce a a avut rolul de a proteja teritoriile austro-ungare împotriva otomanilor încă din secolul XVI. Religia cât şi cultura musulmană prezenta pe acest teritoriu se datorează ocupaţiei turceşti astfel un număr semnificativ de slăvi convertindu-se şi adoptând un stil de viaţă propice culturii islamice; la acest mozaic etnic şi cultural se adauga şi populaţia croată din sud-vestul bosniei, parte învecinată cu coasta Dalmatiei. În anul 1878 Imperiul Austro-Ungar ocupa Bosnia şi Herţegovina, anexand-o în anul 1908. Imediat după primul război mondial şi totodată că urmare a diparitiei Imperiului Habsburgic, “Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor” a luat natere din unirea Regatului Serbiei cu Muntenegru, Slovenia, Croaţia şi Bosnia Herţegovina. În 1929 are loc o schimbare a denumirii regatului în Regatul Iugoslaviei (Regatul Slavilor din Sud). Pe lângă o diversitate etnică rezultată din unirea acestor state, a existat şi continuă să o facă o diversitate religioasă: romano-catolicismul predominant în nord-vestul regatului iar crestin-ortodoxismul şi mohamedismul în sud-est.
                Treptat, acest concept de stat – al slavilor care sunt legaţi prin limba şi origini – a evoluat concomitent cu idea încolţita în rândul sârbilor, aceea a Marii Şerbii şi a dus la crearea statului Iugoslav la sfârşitul primului război mondial. În timpul celui de-al doilea război mondial, puterile Axei (Puterile Axei au fost națiunile care au luptat contra Aliaților în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele trei puteri principale ale Axei, Germania Nazistă, Italia Fascistă, și Japonia imperialistă, se numeau "'Axa Roma-Berlin-Tokyo'") au invadat Iugoslavia iar o parte din teritoriu a fost anexat de către Italia iar alte două porţiuni au fost sub administrarea Bulgariei şi Ungariei. Restul teritoriului aparţinea statului croat care se afla în fapt cât şi în drept sub autoritatea Axei, practic un “stat-marioneta”. O parte din Serbia a devenit Protectorat german. Această perioadă a însemnat pentru Iugoslavia o pată neagră fiind marcată de represiuni şi tratamente brutale aplicate minorităţilor; un conflict armat de eliberare naţională a prins contur degenerând într-un război civil. Au existat trei tabere combatante: forţele Ustaše ale statului croat sprijinite de către Axă, Chetnicii - naţionaliştii sârbi ce doreau protejarea monarhiei şi Partizanii – o grupare cu orientare comunistă formată tot din sârbi; ultimele două se opunea trupelor de ocupaţie ale Germaniei naziste şi Italiei fasciste. În cele din urmă învingători au ieşit Partizanii sub conducerea lui Josip Broz ulterior cunoscut sub titulatura de Mareşalul Tito. Multe dintre conflictele sângeroase s-au purtat pe teritoriul Bosniei şi Herţegovina la graniţa cu Croaţia, iar majoritatea acestora au fost contra populaţiei civile sârbe care a fost masacrata de către forţele Ustaše în anul 1941, numărul morţilor ridicându-se la cifra de un sfert de milion de sârbi deşi cifra exactă nu se cunoaşte. Cu toate acestea şi alte grupuri etnice au avut de suferit, Partizanii omorând atât musulmani cât şi croaţi în 1941 în regiunea Prijedor şi apoi în 1945 lângă Kozarac. Răzbunarea sârbilor împotriva croaţilor a culminat odată cu capitularea statului Croat trupelor Aliate şi execuţia de către Partizani a 100.000 de soldaţi croaţi.
                Venirea la putere a Mareşalului Tito a fost o cale prin care folosind diverse măsuri severe, s-a reuşit suprimarea oricăror tendinţe naţionaliste; sub Constituţia din 1946, statul Iugoslav se compunea din şase republici: Serbia, Macedonia, Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina cât şi Muntenegru la care se adauga doua provincii autonome, Vojevodina şi Kosovo. O particularitate care diferenteaza republica Bosnia de celelalte este aceea că iniţial nu a fost recunoscută naţiunea bosniacă din lipsa unei omogenităţi etnice pe teritoriul republicii acest lucru schimbându-se în anul 1974 când musulmanii au fost recunoscuţi ca fiind una din naţiunile, popoarele din cadrul Iugoslaviei federale. Statul iugoslav funcţiona clar după model sovietic: era puternic centralizat - Belgrad-ul fiind nodul administrativ al tuturor republicilor iar exercitarea drepturilor religioase a fost mult restrânsă; deşi poate părea la prima vedere un element ce nu are o însemnătate pregnanta în tot acest context, mozaicul confesional – creştini, catolici, musulmani – nu poate fi decât o reamintire vie a disesnsiunilor istorice ce au stat la baza unor rivalităţi aprige. Nucleul format avea cât de curând să fie distrus de tensiunile politice şi de anumite interese externe ce vor fi revelate în cele ce urmează.

Subcapitolul 2.2 Fărâmiţarea statului – spulberarea visului “Marii Şerbii”

                Rigiditatea socialistă de tip federal a fost afectată din plin de adoptarea unei noi constituţii în anul 1974. În cadrul acesteia se prevedea înlocuirea funcţiei preşedintelui republicii care era la acea dată Tito cu cea a Preşedinţiei Iugoslaviei formată din noua membrii: câte un reprezentant din fiecare republică şi din cele două provincii autonome (Vojevodina şi Kosovo); acest sistem era bazat pe un mecanism al rotaţiei ce se constituia din mandate pe perioade scurte. Importanţă acestei constituţii rezidă în faptul că face o trecere bruscă de la o centralizare puternică din punct de vedere administrativ la una bazată mai mult pe autodeterminare şi o mai mare libertate legislativă conferita republicilor. Influenţa Belgrad-ului se rezumă acum doar la luarea şi punerea în aplicare a deciziilor privind cele două provincii, dar şi acestea aveau drept de vot în cadrul sistemului de guvernământ impus de noua constituţie putându-se opune unor decizii.
                Moartea conducătorului Josip Brotz Tito la 4 mai 1980 a reprezentat un şoc nu numai pentru Iugoslavia cât şi cu precădere pentru statele occidentale. Amploarea funerariilor în cinstea să – cele mai mari din istoria umanităţii – nu au făcut decât să conchidă un fapt deja ştiut: moştenirea lăsată în urma să va fi o povară pentru întreaga Europă. Dispărând “mâna de fier “s-au născut curând tensiuni etnice şi pe fondul acelor schimbări constituţionale ce au fost în detrimentul sârbilor; Kosovo a fost cu predilecţie cea care a inflamat spiritele pe scenă internaţională dorind să fie recunoscută ca fiind o republică şi nu o provincie dintr-un motiv clar şi simplu: aceasta recunoaştere ar fi dat undă verde secesiunii şi deci independenţei. Pe acest subiect mă voi axa într-un capitol distinct din cauza complexităţii situaţiei de pe acest acest teritoriu.
                Deşi am început cu domeniul politic sunt nevoit să fac o schimbare în expunere din raţiuni cronologice şi să abordez un alt domeniu ce a stat la baza dezintegrării statului, acela al economiei. Iniţial Iugoslavia o fost o putere industrială regionala având o economie de succes: o creştere a produsului intern brut anuală în medie de 6,1 % depăşind cu mult pe cele ale statelor din Europa de Vest, serviciul medical era gratuit, dreptul garantat la un loc de muncă iar speranţa de viaţă se ridică la 72 de ani. O economie socialistă însă având unele elemente distinctive: companii cu capital privat, industria sub controlul statului şi cooperative muncitoreşti. Aflându-se din punct de vedere geografic la graniţa dintre est şi vest, Boris Tito a exploatat din plin acest fapt acţionând ca un mediator în această regiune balcanică între cei doi poli de putere fiind totodată şi unul din principalii fondatori ai Grupului celor 77 (Asociere a peste 100 de ţări, de regulă aflate în curs de dezvoltare, formată la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare din 1964 (iniţial doar din 77 de ţări), cu scopul susţinerii în continuare a interesului lor comun pentru dezvoltarea instituţională a sistemului economic mondial) şi a Mişcării de Nealiniere (Mișcarea de Nealiniere (MNA) este o organizație interguvernamentală de state care se consideră aliniate neoficial cu sau împotriva unui bloc de putere majoră. Mișcarea a fost fondată în mare parte de Jawaharlal Nehru, primul prim-ministru al Indiei, Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului și Iosip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. A fost înființată la Belgrad în 1961). La câţiva ani după moartea lui Tito economia Iugoslaviei a început să intre într-un declin vizibil. În anul 1984, adminsitratia Reagan (Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales că Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois - d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica să intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor Unite ale Americii ca singura super-putere pentru următoarele două decenii) a emis Directiva Decizională privind Securitatea Naţională numărul 133 [1]prevederile acesteia au fost desecretizate în anul 1990; în ea se specifică foarte explicit politica Statelor Unite legată de Iugoslavia. Printre măsurile avute în vedere una dintre ele atrage atenţia în mod deosebit şi va stârni o serie întreagă de acţiuni ce vor îngenunchea definitiv statul iugoslav: prima se regăseşte în ultima frază din paragraful 4 ce enunţa următoarele: “Politica Statelor Unite va fi aceea de a promova crearea unei structuri economice iugoslave orientată către piaţa liberă”. În concluzie dezmembrarea unui stat cu puternice valente sociale ce nu corespunde standardului democratic ce se caracterizează printr-un corporatism rapace. Contextul acestei decizii este acela al începerii împărţirii sferelor de influenţa accentul punându-se pe spaţiul sud-estic, U.R.S.S.-ul trecând printr-o perioadă dificilă atât economic cât şi politic. Acest document va influenţa într-un mod covârşitor viitoarele “intervenţii democratice “ale adminstratiei americane. Scenariul creat este unul pe cât de subtil pe atât de diabolic – “Cum să distrugi în câţiva ani secole de istorie” de Ronald Reagan.
                Regimul iugoslav se afla la un punct de cotitură, astfel, Congresul American a hotărât să trimită în anul 1988 consilieri ce făceau parte din Fundaţia Naţională pentru Democraţie (Naţional Endowment for Democracy - N.E.D.); această organizaţie non-profit susţinută financiar de către statul American avea drept scop promovarea democraţiei şi a principiilor capitaliste însă în fapt nu era decât un mijloc prin care scopurile politice promovate de către americani erau implementate. Aceşti consilieri au recurs la diferite metode în special financiare prin intermediul cărora opoziţia, diferite O.N.G.-uri pentru drepturile omului cât şi jurnalişti au primit sprijin considerabil. În cadrul Fundaţiei pentru Democatie funtioneaza o instituţie ce se regăseşte sub umbrelă Camerei de Comerţ Americane denumită Centrul pentru Întreprinderi Internaţionale Private (Center for Internaţional Private Enterprise C.I.P.E.); acest Centru a creat “Grupul celor 17” - G 17: un O.N.G. non- profit format din 17 economişti ce promovau principiile pieţei libere de capital, 3 dintre aceştia fiind membrii ai Băncii Mondiale respectiv Fondului Monetar Internaţional: Dušan Vujović, Željko Bogetic şi Branko Milanović. Coordonatorul acestei organizaţii în Iugoslavia a fost Veselin Vukotic – Ministrul Privatizării, coloborator al Băncii Mondiale şi cel care a fost principalul pion în implementarea programului ce urmărea falimentarea diferiterilor societăţi comerciale atât de stat cât şi private urmând ca acestea să fie închise sau vândute la preţuri derizorii; într-o perioadă relativ scurtă de un an (1989-1990) 1.100 de astfel de firme au fost falimentate. La aceste măsuri s-au adăugat şi cele care dezmembrau efectiv caracterul social al economiei prin reducerea salariile şi renunţarea la acordarea de subvenţii din partea statului. Această reţea cu ramificaţii internaţionale a contribuit la sărăcirea populaţiei – creşterea ratei şomajului cu 20% - acest context economic fiind unul propice naşterii unor tensiuni de tip social ce aveau să capete valente etnice. Practic am asistat la sedimentarea unor rădăcini extrem de periculoase ce vor cunoaşte implicaţii de neimaginat. Vizita prim-ministrului iugoslav Ante Marković în S.U.A. în anul 1989 în care a încercat să ceară ajutor financiar de un milliard de dolari, nu a fost decât un semn de alarmă ridicat comunităţii internaţionale. Răspunsul s-a concretizat într-o lege adoptată de congresul American pe 5 noiembrie 1990 – Legea privind operaţiunile desfăşurate în străinătate 101 – 513 (Foreign Operations, Export Financing, and Related Programs Appropriations Act, 1991)! Respectiva lege este una destul de elaborată cuprinzând modalitatatile în care statul American se implica în diferite probleme internaţionale ce s-au ivit în perioada cu pricina; la un studiu mai atent, constatăm existenţa secţiunii 599A [2]
.
YUGOSLAVIA
SEC. 599A. Six months after the date of enactment of this Act, (1) none of the funds appropriated or otherwise made available pursuant to this Act shall be obligated or expended to provide any direct assistance to the Federal Republic of Yugoslavia, and (2) the Secretary of the Treasury shall instruct the United States Executive Director of each internaţional financial institution to use the voice and vote of the United States to oppose any assistance of the respective institutions to the Federal Republic of Yugoslavia: Provided, That this section shall not apply to assistance intended to support democratic parties or movements, emergency or humanitarian assistance, or the furtherance of human rights: Provided further, That this section shall not apply if all six of the individual Republics of the Federal Republic of Yugoslavia have held free and fair multiparty elections and are not engaged în a pattern of systematic gross violations of human rights: Provided further, That notwithstanding the failure of the individual Republics of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia to have held free and fair multiparty elections within six months of the enactment of this Act, this section shall not apply if the Secretary of State certifies that the Socialist Federal Republic of Yugoslavia îs making significant strides toward complying with the obligations of the Helsinki Accords and îs encouraging any Republic which hâş not held free and fair multiparty elections to do şo.
                 În cadrul acesteia se face strict referire la statul iugoslav şi la măsurile care vor fi luate în ceea ce priveşte soarta acestui stat:
                Republicile din cadrul Iugoslaviei vor trebui să organizeze, într-un termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, alegeri libere în cadrul fiecărei republici
                Ajutorul financiar va fi distribuit republicilor iugoslave în mod individual şi doar partidelor democratice sau mişcărilor care militează pentru drepturile omului – evident că acest crieteriu se îndeplineşte doar în cazul în care aceste entităţi corespund standardelor şi intereselor americane.
                În ceea ce mă priveşte, aceste prevederi expuse anterior nu reprezintă un şantaj politic ci mai degrabă o sentinţă de condamnare la moarte; este incontestabil faptul că în lumina acestor informaţii prezentate, tensiunile interne din cadrul republicii iugoslave nu au fost nicidecum preexistente ci au escaladat din cauza intervenţiei străine. Iată cum încalca un stat - ce este perceput ca un “jandarm al democraţiei şi dreptăţii” - un principiu fundamental O.N.U. acela al neamestecului în treburile interne al altui stat (Articolul 2-"În urmărirea scopurilor enunţate în Articolul 1, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele Principii:7. Nici o dispoziţie din prezenţa Carta nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competentei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezenţei Carte; acest principiu nu va aduce însa întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII").
                Oare şantajul economic nu este tot o formă de folosire a forţei de către state? Dezintegrarea statului iugoslav a fost una veritabilă sau artificial creată? Lăsând aceste întrebări retorice şi care conduc doar la alte întrebări, mă văd nevoit să prezint în cele ce urmează efectele acestei legi americane. Inflaţia în anul 1991 a cunoscut o creştere halucinantă de 200%, guvernul se afla într-o poziţie de incapacitate de plată atât faţă de creditori cât şi faţă de republici iar într-un final întregul sistem fiscal s-a prăbuşit. Alegerile parlamentare au fost organizate şi drept consecinţă republicile au început să-şi declare unilateral independenta: primele au fost Slovenia şi Croaţia care şi-au declarat independenta pe 25 iunie 1991 şi apoi recunoscută de Comunitatea Europeană pe 15 ianuarie 1992; Macedonia a urmat declarându-şi independentă în septembrie 1991 iar Bosnia Herţegovina şi-a declarat-o în martie 1992 fiind mai apoi recunoscută de către S.U.A şi Comunitatea Europeană în aprilie. În urma acestor schimbări a luat naştere în aprilie 1992 Republica Federală Iugoslava formată din Serbia şi Muntenegru. Republicile devenind astfel libere şi conduse de către partide naţionaliste ce au exagerbat diferenţele culturale, etnice şi religioase, conflictul militar a devenit astfel un mijloc eficient de reglări de conturi.

Subcapitolul 2.3 Bosnia Herţegovina – o rana deschisă a Europei

                Dezintegrarea Iugoslaviei federale multietnice a fost urmată de dezintegrarea Bosniei multietnice, născându-se astfel perspectiva unui veritabil război în această regiune. Lipsa omogenităţii etnice – pe acelaşi teritoriu locuind atât bosniaci sârbi, croaţi cât şi musulmani (bosniaki) – nu a făcut decât să complice lucrurile; în cadrul structurii de conducere a statului există o diversitate notabilă: preşedintele republicii era bosniak, preşedintele Parlamentului era sârb iar primul ministru era croat. Un puternic curent antimusulman lua naştere la începuturile anilor 90’, creştinii sârbi şi croaţi dorind o excludere a musulmanilor din cadrul structurii de conducere a statului bosniac. Însă toate aceste bariere ar fi putut fi ţinute în frâu şi nu ar mai fi avut loc o escaladare militară, dacă Planul de Pace intitulat “Carrington-Cutileiro” ar fi fost implementat; acest document a luat naştere în urma Conferinţei de Pace desafasurata sub umbrelă Comunităţii Europene în februarie 1992. Acest document propunea un sistem în care conducerea statului era acordată comunităţilor etnice locale practic neexistând un guvern central ci guverne locale şi totodată statul avea să fie împărţit în districte ce aparţineau celor trei minorităţi chiar dacă nu erau majoritare în cadrul acestora. Iniţial sârbii au respins planul considerând că Bosnia le aparţinea acestora într-o proporţie de 2/3 excluzând astfel dreptul celorlalte minorităţi; planul a fost revizuit iar pe 18 martie 1992 reprezentanţii celor trei etnii au semnat: Izetbegović Alija – de partea bosniacilor musulmani, Radovan Karadžić – de partea sârbilor, Mate Boban – de partea croaţilor. În mod surprinzător, pe 28 martie, Izetbegović Alija şi-a retras semnătură în urmă întâlnirii cu ambasadorul S.U.A. din cadrul Republicii Federale Iugoslavia, Warren Zimmermann; motivul din spatele acestei mişcări surprinzătoare ar fi acela al acordării unei garanţii ferme din partea americanilor în ce priveşte recunoaşterea independenţei statului bosniac, lucru de altfel care s-a şi întâmplat în aprilie.
                Preşedintele Republicii Sârbe, Slobodan Milošević (1989 – 1997), ulterior preşedintele Republicii Federale Iugoslavia (1997-2000) reprezintă un personaj-cheie în desfăşurarea evenimentelor ce aveau să decurgă. Un politician carismatic ce a reuşit clădirea unui veritabil cult al personalităţii a exercitat o influenţă covârşitoare asupra mediei sârbe incluzând-o şi pe cea din regiunile dominate de sârbi din Bosnia. Într-un mod cât se poate de vizibil, sârbii au fost manipulaţi făcându-se apel la atrocităţile comise de-alungul istoriei fapt ce a reînviat flacăra naţionalistă din inimile acestora. Liniştea ce a dăinuit în cadrul comunităţilor a fost transformată într-un mod sistematic şi eficient, într-una de teamă, ostilitate şi neîncredere; politica şi presă au jucat rolul primordial în împărţirea statului pe linii naţionaliste.
                În aprilie 1991, mai multe comunităţi locale sârbe s-au asociat creând o structură ce avea iniţial doar puteri economice nu şi administrative; aceste structuri au luat naştere cu precădere în zonele Bosniei unde populaţia sarba era dominantă. Cu toate acestea, într-o perioadă scurtă de timp şi prin intermediul acestei structuri, s-au constituit Parlamente separate cât şi forţe de poliţie paralele într-un final culminând cu proclamarea unor regiuni autonome sârbe rupte de sub influenţa guvernului de la Sarajevo: Krajina, Romanjija şi Stara Herţegovina. În martie 1992 Parlamentul Popular al Sârbilor din Bosnia Herţegovina al cărui preşedinte era Radovan Karadžić, a proclamat Constituţia Republicii Sârbe din Bosnia – Srpska Republica - aceasta devenind o republică distinctă. Un eveniment care a declanşat toate aceste mişcări a fost unul tragic ce a avut la începutul lunii: un bosniak a deschis focul în cadrul unei nunţi a comunităţii sârbe, omorându-l pe tatăl mirelui; în aceeaşi seară, sârbii înarmaţi au organizat baricade în interiorul oraşului Sarajevo. Nici forţele poliţiei şi nici armata bosniacă nu dispuneau de armament suficient încât să distrugă această rebeliune; centrul oraşului aparatinea musulmanilor iar restul oraşului inclusiv înălţimile dealurilor ce înconjurau oraşul, miliţiilor sârbe. Populaţia era îngrozită în ceea ce priveşte izbucnirea unui conflict. Pe data de 3 martie, liderul sârbilor Radovan Karadžić şi cel al bosniacilor musulmani Izetbegović Alija, s-au întâlnit şi au reuşit să ajungă la un compromis. Însă soarta Bosniei va fi hotărâtă într-un final: preşedintele Slobodan Milošević şi preşedintele Franjo Tudman – Croaţia au decis împărţirea statului de-alungul raului Neretva. La aceste discuţii niciun reprezentant al musulmanilor nu a participat, rolul decisiv revenind sârbilor şi croaţilor.
                Din acest moment, planul lui Milošević capăta contur; o intervenţia militară în Bosnnia orchestrate de către Armata Federală Iugoslava ar fi fost una aspru sancţionata de către comunitatea internaţională. În calitate de comandant suprem al armatei, acesta a decis transferarea tuturor bosniacilor sârbi din cadrul armatei iugoslave în unităţi ce se aflau pe teritoriul bosniac – un total de 8.000 de soldaţi echipaţi corespunzător având la dispoziţie inclusiv tancuri şi armament greu. Acestora li s-au adăugat şi trupe paramilitare: înarmate de către poliţia secretă iugoslava şi conduse de către naţionalişti; printre liderii grupărilor s-a remarcat Željko Ražnatović cunoscut şi sub porecla de “Arkan” conducătorul grupării “Tigrii lui Arkan”. O mare parte din atrocităţile ce au urmat, au fost comise de către aceste grupări şi nu de soldaţii sârbi. Primul oraş capturat –in trei zile - a fost Bijeljina, oraş cu o importanţă strategică deosebită. În acest loc, trupele lui Arkan au adunat activiştii Partidului Musulman şi i-au lichidat; avem în acest sens dovezi în ceea ce priveşte prezenta trupelor cât şi a acţiunilor intreprisnse, imaginile surprinse de către fotograful Ron Haviv prezent la invitaţia lui Arkan
        
               

        Drept consecinţă a celor petrecute în Bijeljina, preşedintele Alija a făcut apel întregii populaţii – indifferent de etnie- să apere integritatea statului; pe 5 aprilie 1992, străzile din Sarajevo s-au umplut cu mii de oameni care au ajuns să ocupe într-un final Parlamentul. Mulţimea se opunea politicilor naţionaliste practicate atât de Alija cât şi de Karadžić; cel din urmă se afla în incinta hotelului Holiday Inn, în imediata apropiere a Parlamentului şi a ordonat miliţiilor sârbe să reprime mulţimea ce se îndrepta către hotel; lunetiştii sârbi aflaţi pe acoperişul hotelului au deschis focul omorând 6 civili. Poliţia bosniacă a reuşit să restabilească controlul în oraş. Trupele loiale lui Karadžić s-au retras din oraş şi au început să atace cu mortiere oraşul datorită poziţii favorabile conferite de către dealuri. Atenţia s-a mutat asupra altor teritorii din Bosnia: unde erau majoritari sârbi au fost preluate sub controlul unităţilor militare sârbe în schimb, unde majoritari erau musulmani, primarii respectivelor oraşe au primit ordin să predea oraşul trupelor militare. Oraşul ce a fost ocupat primul a fost Zvornik[4] barajul artilierei sârbe oferea protecţia trupelor paramilitare care au continuat ce începuseră în Bijeljina. Din 49.000 de musulmani ce trăiau în oraş nu a mai rămas niciunul fiind ucişi sau deportaţi în lagăre de concentrare! Se conturează astfel operaţiuni ce nu au drept obiectiv principal ocuparea teritoriului ci purificarea etnică.
                Pe 2 mai 1992 a început asaltul oraşului Sarajevo iniţiat de către trupele federale sârbe; oraşul a fost atacat din trei părţi, practic fiind încercuit! Artileria cât şi avioanele de luptă sârbe au contribuit la crearea unei atmosfere de haos în oraş. Comandant al trupelor aflate în Sarajevo a fost numit Ratko Mladić; în cursul aceleiaşi luni, pe 22, Bosnia Herţegovina a devenit membră O.N.U. [5]ca de altfel şi celelalte republici care-şi declaraseră independenta. O problemă de drept internaţional a fost ridicată de către statul bosniac; în anul 1991, rezoluţia Consiliului de Securitate O.N.U. numărul 713[6] a instituit embargo militar pe tot teritoriul Iugoslaviei – membră O.N.U. încă din anul 1945, în baza Capitolui VII din Carta Naţiunilor Unite deci aceasta rezoluţie avea carcater obligatoriu. Bosnia Herţegovina a invocat calitatea sa distinctă de membră O.N.U. şi a susţinut că embargo-ul militar nu poate fi astfel aplicat acesteia deoarece nu mai face parte din Iugoslavia. Dreptul inerent al oricărui stat la autoapărare consacrat de articolul 51 din Carta O.N.U. având astfel prioritate faţă de măsură luată de către Consiliul de Securitate şi deci aceasta trebuie ridicată pentru a se putea apăra împotriva Serbiei şi Muntenegr-ului; au avut loc dezbateri în cadrul Consiliului unde diverse opinii au fost înaintate: ridicarea sau suspendarea măsurii, inaplicabilitatea măsurii faţă de Bosnia. Totuşi, Consiliul a menţinut măsură iniţială de teamă creării unui precedent periculos[7].
                Decizia o consider discutabila deoarece statul bosniac a fost practic privat de un drept fundamental care se activează doar în anumite circumstanţe. În mod clar excepţiile sunt de strictă interpretare şi de aceea trebuie aplicate în mod restrictiv în speţă folosirea forţei; armamentul din dotarea armatei bosniace era insuficient şi cu mult inferior celui deţinut de către sârbi. Acest fapt însă, nu a împiedicat o serie întreagă de atacuri feroce orchestrate în satele din jurul enclavei Srebrenica unde se aflau majoritari sârbi; aceste operaţiuni au fost coordonate de către ofiţerul Naser Orić al Armatei Republicii Bosniace (1992-1995) din Srebrenica. Masacrul populaţiei sârbe din Kravica [8]a fost unul sadic, cu conotaţii profund religioase: musulmani contra creştini; 50 de sârbi au fost mutilaţi şi executaţi. Pe 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate, a votat rezoluţia 819[9] în baza Capitolului VII din Carta O.N.U.; acest document ar fi trebuit să pună capăt crizei militare şi umanitare din Bosnia. Srebrenica cât şi celelalte oraşe din jurul ei au căpătat statutul de “zonă sigură - safe area”. Rezoluţia iniţială propusă de către reprezentantul permanent O.N.U. din partea Venezuelei, Diego Arria, conţinea sintagma “safe haven – adăpost” aceasta catalogare ar fi permis trupelor de menţinere a păcii să protejeze Srebrenica. Statele occidentale nu au dorit acest lucru considerând că o protecţie completă militară nu poate fi viabilă, totul resumandu-se la împiedicarea unor eventuale atacuri din partea armatei Republicii Srpska. Sintetizând, ne dăm seama că nu s-a dorit niciodată din partea comunităţii internaţionale o confruntare directă cu atât mai mult militară cu Belgrad-ul. A doua zi, rezoluţia a fost prezentată celor doi generali al părţilor beligerante: Ratko Mladić şi Sefer Halilović; Mladić a fost ferm: Srebrenica va fi cruţata cu condiţia dezarmării populaţiei musulmane! Totodată bosniacii musulmani trebuiau să încetează atacurile împotriva sârbilor; Srebrenica şi celelalte oraşe vor deveni zone demilitarizate iar această situaţie vă fi monitorizată de către trupele de menţinere a păcii O.N.U. Într-un final, cei doi au căzut de acord. Însă aceste cerinţe nu au fost deloc respectate armata bosniacă predând doar o parte din armament, ba chiar o încălcare flagrantă a fost scoasă la lumină într-un raport[10] din 2002 realizat într-un mod exhaustiv de către Institul Olandez privind Documentarea Războiului. Voi întrerupe cursul cronologic al evenimentelor pentru a prezenta unele dovezi. În cadrul acestuia se face o investigaţia a evenimentelor petrecute anterior, în timpul cât şi după asediul enclavei Srebrenica; ceea ce voi expune în cele ce urmează se regăseşte într-un mod mai detaliat în Anexa 2 a documentului, Capitolul 4 pagina 2744. Din primele rânduri se face referire la o descoperire făcută de agenţia secretă Americană C.I.A. de pe data de 4 septembrie 1993: un avion Boeing 747 aparţinând companiei naţionale Iran Air se afla pe aeroportul din Zagreb (Croaţia); în interiorul avionului s-au găsit echipamente militare toate destinate armatei bosniace, întreaga încărcătura fiind confiscata de către americani. Pe data de 1 noiembrie, un alt Boeing 747 iranian a aterizat pe acelaşi aeroport din Zagreb având de data aceasta la bord ajutoare umanitare. Încă de la începutul anului 1992 existau înţelegeri de ajutor reciproc între cele trei state: Iran-Croatia-Bosnia Herţegovina; şefii ambelor state s-au întâlnit de nenumărate ori în vederea cimentării relaţiilor diplomatice cât şi economice. Turcia s-a adăugat pe această listă, oferind ajutor militar în mod direct statului bosniac. Administraţia Americană a fost într-o dilemă, aceea între a fi părtaşi sau nu la aceste operaţiuni. Interesul în regiune era destul de mare, practic zona balcanică oferind o fereastră către Orientul Mijlociu. O nouă abordare a acestui conflict s-a cristalizat: ridicarea embargoului impus prin rezoluţia 713 menţionată anterior şi o recurgere energică la forţele aeriene împotriva sârbilor în cazul împiedicării de către aceştia a acestor transporturi, ajutoare. Clinton a susţinut în mod frecvent această schimbare de optică însă, statele europene au respins această nouă strategie din principii pur politice: soldaţii O.N.U. erau cetăţeni ai acestor state iar o eventuală escaladare a conflictului ar fi însemnat şi pierderi de vieţi în rândul acestora. Faptul că fluxul de armament a continuat fără niciun impediment s-a datorat atât statului American care nu a întreprins vreo acţiune pentru a stopa această încălcare a rezoluţiei 713 deşi ştiau situaţia cât şi a unei breşe din această rezoluţie care nu mandata trupele de menţinere a păcii să monitorizeze eventualele încălcări ale embargoului sau să-l implementeze efectiv. Operaţiunea “Conducta croată” a primit oficial undă verde din partea americanilor în 1994 materializat în Acordul de la Washington care punea bazele Bosniei Herţegovina Federale formată din teritorii croate şi bosniace. Faptul că Iran-ul era implicat în mod direct în toată această afacere cu armament, pentru S.U.A. însemna un pericol foarte mare de incoluare a unor ideologii extremiste în Balcani ce ar fi reprezentat un pericol într-un final şi la adresa siguranţei naţionale; totodată, preşedintele Alija însuşi era îngrijorat de faptul că, croaţii, deţineau controlul exclusiv al aprovizionării militare din Iran, existând de altfel şi confruntări militare între aceste două state.
                În 1995, operaţiunea “Zborurile negre” intra în scena acestui conflict: mai multe avioane Hercule C130 au survolat spaţiul bosniac şi făceau livrări de echipamente militare pe aeroportul din Tuzla, unul dintre cele mai mari din Bosnia. Acestea au fost observate de personalul O.N.U. aflat în apropierea aeroportului. Conţinutul era următorul: armament uşor, muniţie, uniforme cât şi arme antitanc; echipamentul era apoi preluat de către bosniaci şi transportat în oraşul Zepa, având ca destinaţie finală Srebrenica. Generalul Mladić s-a plâns la rândul său de aceste încălcări ale înţelegerii pe care a avut-o cu partea bosniacă privind zona demilitarizată. Deşi provenienţa avioanelor nu a putut fi descoperită deoarece nu există niciun semn distinctiv pe acestea, toate privirile s-au îndreptat către anericani, care, au iniţiat la rândul lor o serie de contra rapoarte ce contraziceau precedentele aparţinând celor din cadrul O.N.U.; explicaţia existenţei avioanelor Hercule C130 cât şi a celor două avioane de lupta ce le escortau a fost aceea a unui exerciţiu militar desfăşurat de către O.N.U. în cooperare cu N.A.T.O. Câteva indicii ne conduc totuşi către o implicare a Statelor Unite în această operaţiune: o parte din soldaţii bosniaci au văzut văzuţi purtând uniforme noi având pe acestea steagul American cât şi faptul că în intervalul de timp în care se desfăşurau livrările (noaptea în toate cazurile) avioanele-radar de tip AWACS ce se aflau în apropierea pistei din Tuzla fie nu funcţionau, fie la bordul acestora se afla doar echipaj american. O altă explicaţie a acestor zboruri ar fi aceea a implicării Turciei ce avea în dotarea armatei sale aceste avioane şi care ar fi decolat de pe teritoriul ocupat din Cipru. De necontestat este faptul că americanii au facilitat această operaţiune prin măsurile pe care le-au luat în ceea ce priveşte monitorizarea spaţiului aerian. Totuşi, aceste zboruri în lumina dreptului internaţional au încălcat doua rezoluţii fundamentale ale Consiliului de Securitate; prima 713 iar cea de-a doua 816[11] în această din urmă interzicându-se orice tip de zbor deasupra teritoriului bosniac. Aceste încălcări fireşte că au rămas nepedepsite desfăşurându-se sub ochii comunităţii internaţionale, niciun stat nepunând capăt acestora.
                Acuzaţii au fost şi din partea bosniacilor care susţineau că sârbii se înarmează şi primesc armament greu inclusiv tancuri iar aceste ajutoare veneau din zona de graniţa dintre Republica Srpska şi statul iugoslav. Raportul face referire la faptul că deşi existau zvonuri în ceea ce priveşte acţiunile militare, nu s-au găsit dovezi clare în arhivele O.N.U. Ajutorul se rezumă doar la suport logistic, furnizare de componente militare, echipamente de comunicaţie cât şi efectuarea de plăţi a personalului militar al republicii srpska. Rezultatul raportului a fost acela că implicarea Belgrad-ului a existat în cadrul războiului din Bosnia însă nu într-o manieră directă.
                Concluzia în această privinţă a fost reiterata şi de sentinţa data de către Curtea Internaţională de Justiţie în cazul privind “Aplicarea convenţiei de prevenire şi pedepsire a crimei de genocid” dintre Bosnia Herţegovina şi Serbia şi Muntenegru[12]. Raţionamentul curţii a plecat de la regulă internaţională conform căreia un act comis de către un organ al unui stat ce încalcă regulile dreptului internaţional este atribuit statului însuşi. În acest sens nu există nicio dovadă clară care să afirme faptul că atât Republica Srpska cât şi armata acesteia sunt organe ale statului iugoslav din punctul de vedere al legii interne iugoslave. În sprijinul acestui argument s-a invocat jurisprudenţa anterioară a curţii -cazul Nicaragua contra Statelor Unite – în care s-a specificat faptul ca persoane, grupuri de persoane şi entităţi pot fi asimilate ca acţionând în numele statului cu condiţia ca acestea să fie complet dependente de statul respectiv astfel, în cazul de faţă, nu s-a putut dovedi că persoanele sau entităţile care au comise acte de genocid în Srebrenica reprezentau un instrument al guvernului de la Belgrad, fiind asimilat acestuia; în schimb, Iugoslavia acorda într-adevăr sprijin substanţial Republicii Srpska în special pecuniar (efectuarea de plăţi ofiţerilor armatei srpska) dar acest fapt nu denotă ideea de organ al statului iugoslav. În privinţa trupelor paramilitare că au acţionat în Srebrenica, concluzia curţii a fost identică în sensul neexistentei unor dovezi concrete care să ateste faptul că erau dependenţi de statul iugoslav. Pasul următor a fost reprezentat de analiza curţii în privinţa controlului exercitat de către Belgrad; deşi nu erau organe ale statului se pune problema dacă au acţionat în lumina instrucţiunilor sau controlului emanând de la statul iugoslav. Norma cutumiara în privinţa responsabilităţii internaţionale dictează ca conduita unei persoane sau grup de persoane va fi considerată ca fiind una a statului din punctul de vedere al dreptului internaţional dacă acea persoană sau grup acţionează de fapt la instrucţiunile, direcţiile sau sub controlul statului. S-a invocat din nou speţă mai sus menţionată din care reiese criteriul controlului efectiv ce înglobează aceasta normă. Concluzia a fost că nu s-a acţionat nicidecum în urma instrucţiunilor sau sub controlul statului iugoslav, ba din contră, atrocităţile au fost comise în mod individual la iniţiativa unor persoane din cadrul armatei republicii srpska. În cadrul paragrufului 2 din dispozitivul hotărârii curţii se menţionează că Serbia nu a comis acte de genocid prin organele sale. Având la baza aceasta sentinţă pot afirma că ceea ce am prezentat până acum nu este decât realitatea obiectivă şi golită de orice fel de interese meschine care au condus încet dar sigur pe toată lumea către un drum cu sens unic către pierzanie. Mă văd nevoit să revin la desfăşurarea iniţială a evenimentelor.
                 Rezoluţia Consiliului de Securitate din 6 mai 1993 numărul 824[13] a extins conceptul de “safe area” şi la alte oraşe: Sarajevo, Žepa, Goražde, Tuzla şi Bihać – secţiunea operativă, articolul 3. Modul de abordare a situaţiei nu este unul conform cu realitatea deoarece acest concept nu este clar definit în niciuna din rezoluţii; raportul Secretarului General din 1 decembrie 1994[14] vine să facă lumină în acest sens. Sunt recomandate câteva reguli care odată puse în aplicare vor conferi o eficienţă sporită acestei măsuri, printre acestea: o conturare clară a zonei sigure; demilitarizarea totală a zonei; libertate completă de mişcare/tranzit a populaţiei locale, trupelor O.N.U. cât şi a ajutoarelor umanitare. Toate aceste măsuri se regăsesc în pagina 15 a raportului unde de altfel sunt şi detaliate. Esenţial în acest caz este demilitarizarea totală a acestor zone deoarece foarte multe atacuri au avut loc din această zonă; echipamente militare cât şi tabere militare se regăseau în aceste locuri. Ambiguitatea scopului acestor zone protejate era percepută de către sârbi ca fiind o facilitate acordată bosniacilor pentru a menţine respectivele teritorii şi nicidecum pentru protecţia civililor. Nevoia unei rezolvări rapide se acutiza pe măsura trecerii timpului, astfel un eventual tratat de pace capăta contur.
                Tratatul de pace intitulat Vance – Owen includea împărţirea Bosniei în zece regiuni semi-autonome în funcţie de criteriul etnic. Milošević însuşi a îmbrăţişat ideea acestui plan iar în mai 1993 în cadrul Conferinţei de la Atena, a fost semnat de către cei trei reprezentanţi ai minorităţilor din Bosnia: Alija – bosniacii musulmani, Tuđman – bosniacii croaţi şi Karadžić- bosniacii sârbi; semnătura ultimului capăta efect doar cu condiţia ratificării planului de către Parlamentul Republicii Srpska. Planul a fost întâmpinat cu un “NU” hotărât din partea politicienilor. Crearea unui stat puternic sârb independent ar fi fost imposibilă din cauza fragmentarii, dorindu-se un stat pur din punct de vedere etnic şi unitar. Cei care au încălcat primii acest plan de pace au fost bosniacii croaţi cu scopul de a revendica teritoriile din sudul Bosniei; oraşul Mostar a fost împărţit între musulmani şi croaţi. Administraţia Americană s-a implicat în mod efectiv reuşind să pună capăt acestui război croato-bosniac prin semnarea unui accord de pace de către preşedintele Bosniei şi cel al Croaţiei. Consecinţă a reacţiilor părţilor la planul de pace, rezoluţia 836[15] din 4 iunie 1993 a introdus pentru prima dată de la pornirea acestui război un instrument nou: folosirea forţei. Este evident că evenimentele au luat o turnură cu totul neaşteptată iar comunitatea internaţională a fost total surprinsă – neratificarea planului a însemnat o lovitură grea data ultimei speranţe de a fi pace. În secţiunea operativă, articolele 9 şi 10 conţin sintagma “necessary means”, în primul dintre cele două folosindu-se în mod explicit conceptul de folosire a forţei; la o mai atentă analiză a conţinutului acestei rezoluţii vom observa faptul că forţă se va folosi dacă sunt îndeplinite două condiţii: trupele de menţinere a păcii sunt atacate sau zonele sigure sunt supuse bombardamentelor şi dacă există aprobarea Consiliului de Securitate cât şi a Secretarului General. Coroborând toate acestea cu articolul 5 în care se reiterează ideea de prevenire a atacurilor de către trupele O.N.U. reiese o lipsă de reacţie în majoritatea cazurilor; sub nicio formă nu s-a avut intenţia măcar de confruntare directă şi nici măcar de salvare a populaţiei civile care a fost lăsată sub protecţia unor aproximativ 500 de soldaţi existenţi în fiecare din aceste zone aşa-zise “sigure”. Consider că s-a aşteptat un pas greşit din partea sârbilor, un eventual atac care de altfel nu a întârziat să apară, astfel încât prezenta trupelor de menţinere a păcii să devină vizibilă. Ceea ce este de condamnat cu precădere este falsă încredere pe care populaţia civilă a nutrit-o în mod legitim într-o eventuală evitare a unei tragedii nedorite şi până la urma artificial create de către un stat-tert în speţă S.U.A. Având în vedere cele expuse mai sus, explozia produsă în capital Bosniei este una firească care a urmat cursul firesc inerţiei.
                Sarajevo revine în atenţia comunităţii internaţional pe 5 februarie 1994: explozia din piaţa Markale[16]. Sârbii sunt cei învinuiţi iar N.A.T.O reacţionează pentru prima dată în ceea ce priveşte acest conflict, dându-le sârbilor un ultimatum de 10 zile pentru a-şi retrage artileria poziţionată pe colinele dealurilor ce înconjoară oraşul; în caz contrar Alianţa ar fi apelat la bombardarea poziţiilor militare sârbe. Acest ultimatum a fost susţinut de către S.U.A. şi Marea Britanie. Intervenţia Rusiei în acest context a fost una determinanta, preşedintele Boris Yeltsin ajungând la o înţelegere cu Karadžić iar în ultima zi a ultimatumului trupele ruseşti au ajuns în Sarajevo astfel un eventual atac din partea Alianţei era ca şi inexistent. Sârbii, sub protecţia oferită de către ruşi, au accept condiţiile. Aceasta supunere nu a fost decât un mod de a mai detensiona atmosfera ostilă create în jurul acestora şi totodată un răgaz în vederea pregătirii ofensivei inevitabile. În aprilie 1994, sârbii lansează un atac asupra oraşului Goražde, ce se află sub protecţie O.N.U.; iniţial nu a existat niciun răspuns la acest atac, însă, în urma schimbului de focuri dintre trupele Republicii Srpska şi trupele O.N.U. din care a rezultat o victimă din tabăra aliata, N.A.T.O. în baza rezoluţiei 836 a recurs la bombardarea unui tanc şi a unui post de comandă. Mladić a ordonat trupelor sale, drept consecinţă, să înconjoare 150 de soldaţi O.N.U. pe care i-a luat ostatici ameninţându-I chiar cu propria lor viaţă. Confruntări au mai avut loc însă criză a luat sfârşit, prizonierii fiind eliberaţi pe 17 aprilie iar trupele lui Mladić s-au retras din oraş ca urmare tot a unui ultimatum N.A.T.O. în caz contrar bombardamentele reluându-se. Un agresor nu poate fi tratat ca un egal ce respectă regulile, deci că fiind de buna-credinţă; dacă într-adevăr se doreşte a fi împiedicat să mai comită acţiuni violente, trebuie paralizat din punct de vedere militar în special prin mijloace ce implică folosirea forţei. Un ultimatum nu este decât o tărăgănare şi o invitaţie de nerefuzat la şi mai multe distrugeri şi fapte reprobabile.
                Srebrenica este următoarea enclava atacată de către trupele lui Mladić. Trebuie menţionat faptul că această operaţiune nu a fost una surprinzătoare ci previzibilă din trei motive pe care le voi expune în cele ce urmează:
                Trupele militare cât şi paramilitare sârbe se aflau în zona enclavei încă din anul 1992, având loc chiar şi confruntări pentru controlul acesteia între sârbi şi trupele bosniace conduse de către Naser Orić.
                Atacurile frecvente ale bosniacilor ce veneau din interiorul enclavei împotriva trupelor srpska deşi aceasta ar fi trebuit să fie o zonă demilitarizată cât şi una “sigură” conform rezoluţiei Consiliului de Securitate; operaţiunile secrete anterior menţionate au contribuit la asigurarea unui flux continuu de armament
Atacul satului sârbesc Višnjica orchestrat din ordinul preşedintelui Alija pe 26 iunie 1995
                Pe data de 6 iulie 1995, Srebrenica este atacată de către sârbi. Ceea ce a urmat nu poate fi riguros, obiectiv descris existând şi astăzi controverse privind numărul total de victime civile; cifrele vehiculate se ridică la ordinul miilor fapt cauzat în mare măsură de numărul mare de refugiaţi bosniaci ce s-au stabilit pe acest teritoriu, fiind siliţi să-şi abandoneze locuinţele din zonele de conflict din apropiere. Un lucru ce trebuie neapărat subliniat este lipsă de orice tip de reacţie din partea trupelor ce se aflau sub mandat O.N.U. – Contingent olandez în mare parte. În aceeaşi ordine de idei se adauga şi rigiditatea comunităţii internaţionale care nu a dorit să escaladeze conflictul, folosirea forţei fiind total exclusă; aşadar, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că aceasta inacţiune de neconceput reprezintă o formă de complicitate tacită la atrocităţile comise! Frântă a fost primul stat care a încercat să soluţioneze conflictul: intervenţia militară a fost varianta francezilor. Americanii nu au dorit pe moment o intervenţie în forţă; planul lor a fost altul fără valente belicoase: schimb de teritorii. Astfel, enclavele -unde predominanţi erau musulmani – de la graniţa cu Serbia le-ar fi revenit acestora iar de cealaltă parte a Bosniei de N-S -unde teritoriile erau stăpânite de sarbi- bosniacilor. Sârbii erau cei care aveau de pierdut cel mai mult în sensul că această mişcare urmărea în mod indirect şi interesele Croaţiei care pierduseră ¼ din teritoriu în favoarea sârbilor. Ofensiva croată a început pe 4 august 1995 cu asediul capitalei Republicii Srpska Knin[17]. Oraşul a fost ocupat relativ uşor, sârbii fiind copleşiţi atât numeric cât şi militar; mulţi dintre sârbi au fugit sau au fost omorâţi. Victoria a consfinţit naşterea unei Croaţii pure din punct de vedere etnic. Se părea că totul se îndreaptă către o înfrângere definitivă a trupelor sârbe şi deci către rezolvarea conflictului ce se prelungea de-alungul anilor. Tragedia din 28 august similară cu cea din piaţa Markale a fost una cu un impact deosebit la nivel internaţional[18]. Carnagiul produs a semnalat iniţierea bombardamentelor de către N.A.T.O. şi americani a poziţiilor sârbe de pe teritoriul bosniac. Operaţiunea “Deliberate Force” ce s-a desfăşurat între 30 august şi 14 septembrie fiind cea mai mare de acest tip din istoria oraganizatiei cât şi din istoria Europei de după al doilea război mondial. Iată cum o organizaţie înfiinţată în scopuri defensive conferind protecţie doar statelor membre, intervine într-un conflict care nu vizează niciun membru al acesteia şi iniţiază operaţiuni ofensive. Data de 20 septembrie a însemnat încetarea operaţiunii ca urmare a conformării din partea sârbilor în ceea ce priveşte retragerea artileriei din jurul capitalei bosniace. Sesizând oportunitatea creată, atât bosniacii cât şi croaţii au încercat să profite cât de mult posibil în privinţa redobândirii teritoriilor pierdute. Simetria este cea care v-a pune capăt acestei perioade tulburi: americanii au reuşit cu succes să determine părţile beligerante să semneze un acord de încetare a focului pe 5 octombrie 1995 care a culminat cu Tratatul de Pace de la Dayton, Ohio.
O semnătură nu poate nicicum risipi fantomele trecutului care vor continua să bântuie această regiune greu încercată. Scopul nu fusese atins încă: Iugoslavia încă mai “trăia”!

                                                                             Costas

Serialul nu s-a sfarsit, dar poate nu mai punem continuarea pentru ca suntem suparati : nu s-a comentat mai numic despre ce a muncit acest om sa va aduca la cunostinta, asa ca ... va pedepsim !
Si inca ceva : comentariile anonime vor fi sterse,indiferent cat de interesante ar fi.
multumim de intelegere si mai jos aveti surse si referinte cu privire la acest studiu.

(PSST!Vedeti partea a treia mai sus!)

.

[1]http://www.fas.org/irp/offdocs/nsdd/23-2222t.gif 

[2]Bill Text 101st Congress (1989-1990)H.R.5114.ENR H.R.5114 Foreign Operations, Export Financing, and Related Programs Appropriations Act, 1991 (Enrolled Bill [Final as Passed Both House and Senate] - ENR)

[4]http://www.youtube.com/watch?v=-dd9nITrjyM 

[5]Rezolutia A/RES/46/237

[6]http://www.sipri.org/databases/embargoes/un_arms_embargoes/yugoslavia/yugoslavia-1991/un-security-council-resolution-713-1991

[7]Christine Gray , “International law and the use of force  - second edition”, Oxford University Press, Capitolul 4, pagina 106

[8]http://www.youtube.com/watch?v=9OohDHm1mcc&feature=player_embedded#!

[9]http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/221/90/IMG/N9322190.pdf?OpenElement

[10]http://www.srebrenica.nl/Content/NIOD/English/srebrenicareportniod_en.pdf

[11]http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/187/17/IMG/N9318717.pdf?OpenElement

[13]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/262/07/IMG/N9326207.pdf?OpenElement

[14]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/482/33/PDF/N9448233.pdf?OpenElement

[15]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/330/21/IMG/N9333021.pdf?OpenElement

[16]http://www.youtube.com/watch?v=XMkqCncevBA

[17]http://www.youtube.com/watch?v=xFfDlPpLuLI

[18]http://www.youtube.com/watch?v=k1QCNeAhxoo

[19]http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1160.htm 

[20]http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm 

[21]http://smsjm.vse.cz/wp-content/uploads/2008/10/sp30.pdf

[22]Sursa http://blog.balder.org/billeder-blog/Hashim-Thaci-Bernard-Kouchner-Mike-Jackson-Kfor-Agim-Ceku-Uck-Wesley-Clark-October-1999-320.jpg

[23]http://libcom.org/files/images/history/CK_building_on_fire_1999%5B1%5D.jpg

[24]http://www.commondreams.org/headlines02/images/0504-02.jpg

[26]http://sitemaker.umich.edu/drwcasebook/files/the_kosovo_report_and_update.pdf

[27]http://www.youtube.com/watch?v=DpF7RCpEI8U

[28]http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-012e.htm

[29]http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm

[30]http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-064e.htm

[31]Christine Gray , “International law and the use of force  - second edition”, Oxford University Press   Capitolul 2 pagina39

[32]http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/55/United_Nations_Security_Council_Meeting_3988_1010.3370v1.pdf

[34]Christine Gray , “International law and the use of force  - second edition”, Oxford University Press   Capitolul 2 pagina 40 -41

[35]http://responsibilitytoprotect.org/ICISS%20Report.pdf

[36]http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1674%282006%29