292. Când cerul sărută pămantul - La Cetățuia (Negru Vodă)

   Ma chinui de mult sa o conving pe DANAELA sa publice aici din drumurile, gandurile ,visurile si experientele sale de tot felul, Danaela fiind nu numai maestru Rei-Ki, dar si o mare iubitoare si cunoscatoare de istorie si traditii romanesti, maiastra folositoare a limbii romane si scriitoare deja cu ceva carti publicate de la energoterapie pana la povestile si drumurile sufletului.

   Vom incepe ciclul istoriilor sale cu o calatorie, initiatica aproape, printre vestigiile fizice ale urmelor de piatra si zid ramase de la inaintasii nostri si legende simtite de ea, povesti uitate sau nestiute de noi.

   Citez cateva randuri din ceea ce veti avea dupa ce dati pagina:

 

    "Există inițieri care sunt primite direct de la divinitate. Altele sunt cele primite printr-un inițiat pământean. Străbunii noștri, se spune că vorbeau direct cu zeii lor. Să înțelegem că zeii coborau mai des aici, venind în ,,Grădina Maicii” așa cum aveam să îi spunem cu toții mai târziu, în amintirile noastre?! Uneori, nemaiputând veni direct, se întrupau.

    Mi-am dorit, sufletul meu a incantat dorința unei zile calde și luminoase. Și cea de dinainte a fost ploioasă și rece. Până înspre seară, îndoiala devenea din ce în ce, profundă amărăciune.  Apoi hotărârea bruscă, sigură că ,,voi pleca” , că trebuie să plec. Nu mă mai interesau condițiile meteo sau de altă natură. Totul se supunea sau avea să o facă. Și așa a fost."

DATI PAGINA SI CALATORITI MINUNANDU_VA !

      Neamul meu minunat! Al cărui suflet trăiește și prin mine. Îmi găsesc greu cuvintele, acum, după clipele petrecute la Cetățuia, Negru Vodă. Nu eram decisă unde să ajung pentru a sărbători vindecarea care poate avea loc la echinocțiul de primăvară, atunci când ,,își scot străbunii degetele afară, de liliac, de crini, de toporași”. Uluitoare versuri și pline de un adevăr pe care îl știi, îl simți doar cu inima.

     Voi mulțumi mereu din adâncul inimii celor care mi-au făcut posibile asemenea clipe. Altfel nu aș fi avut cum ajunge. Cu o zi înainte ... trăiam inutilitatea posibilității unui asemenea drum, după ce îl gândisem de săptămâni. Dintr-o dată, parcă îi dispăruse importanța , chiar și acel farmec pe care îl aștepți să fie în asemenea clipe.

    Există inițieri care sunt primite direct de la divinitate. Altele sunt cele primite printr-un inițiat pământean. Străbunii noștri, se spune că vorbeau direct cu zeii lor. Să înțelegem că zeii coborau mai des aici, venind în ,,Grădina Maicii” așa cum aveam să îi spunem cu toții mai târziu, în amintirile noastre?! Uneori, nemaiputând veni direct, se întrupau.

Mi-am dorit, sufletul meu a incantat dorința unei zile calde și luminoase. Și cea de dinainte a fost ploioasă și rece. Până înspre seară, îndoiala devenea din ce în ce, profundă amărăciune.  Apoi hotărârea bruscă, sigură că ,,voi pleca” , că trebuie să plec. Nu mă mai interesau condițiile meteo sau de altă natură. Totul se supunea sau avea să o facă. Și așa a fost.

    Zorii zilei au fost superbi. Și am mulțumit cu bucuria care curgea prin mine.

Drumul...?! Ar fi trebuit să ajungem în trei ore ( ținând însă cont de traficul de dimineață din capitală....). Au apărut ,,întârzieri” și pe drum. Știam ce înseamnă și eu dar și cel care de ani buni îmi este călăuză pe drumurile mele. Uneori fără a spune nici un cuvânt, lăsându-mă cu ale mele gânduri ,,cu care nu vă plictisiți niciodată” cum îmi mai repetă uneori, zâmbind.

    Imi pregătisem aprope cu rigurozitate, notându-mi pe carnețel ce trebuie musai să iau. Fiecare obiect devenise extrem de important de parcă numai de el depindea totul. A! Până nu am spus cu voce tare gândul că ,,trebuie să duc și o sticlă de ulei” parcă începusem să ne învârtim în cerc. A oprit și am luat uleiul necesar, pus apoi în rucsac. Aș fi vrut totuși , să fiu acolo, sus la Mânăstire, în jurul orei 13 când era punctul maxim al echinocțiului... Aș fi vrut ... !!!

    Și am ajuns înainte de ora 12. Mi-am pus rucsacul în spate, am primit îndicația ca la ora 16,30 să ajung din nou la punctul de plecare și.... am luat-o singurică în sus, pe poteca care se ascunde din câțiva metri în câțiva metri. Nelipsiții copii care cer de pomană, apoi două fete care coborau și... în restul drumului nimeni.

    Ziua, văzduhul, erau nemaipomenite. La fel și freamătul tărâmului care parcă își deschidea tainele mute. A apărut prima Cruce. Pus rucsacul jos și început fotografiatul. Am realizat că până atunci nu mai făcusem poze, eu, care eram cu el la ochi tot timpul. Apoi ... RUGA! O RUGĂ care a izvorât din mine cu un firesc de dincolo de fire. La următoarele Cruci, a fost la fel. La una din ele am făcut multe poze. Din orice unghi pozam, apăream și eu într-un colț. Apoi ... la a opta, am rămas cu mâna, o secundă în aer:  o gâză frumoasă zburase în semnul crucii, aproape de icoană. Era a opta. Iar înlăuntrul meu s-a clădit Crucea, Forma ei Vie. O Stare-Formă care a vibrat apoi tot Timpul.

    Apoi .... am întâlnit un bondar imens care s-a rotit ușor și a zburat brusc, la ale lui trebi. Cercetaș sadea, care a zbârnâit de câteva ori în jurul meu și, probabil că nu eram un pericol mare pentru teritoriul văzduhului lui, așa că a dispărut în aerul cu irizații din ce în ce mai fermecătoare.

    La fiecare Cruce, de pe acest drum marcat cu imagini pe care scrie ,, VIA CRUCIS” și un număr, aceleași opriri de Ritual. Nici nu puteam trece mai departe, fără el. Eram convinsă de asta. Dar nu o convingere care să aparțină rațiunii. Știam cu sufletul.

    La a zecea cruce a apărut un fluture. Grația lui era desăvârșită. Zbura lin, apoi în linii șerpuinde apoi în zigzaguri. M-am așzat pe o băncuță de lemn, care sunt intotdeauna în apropierea crucilor, și am scos caietul ca să schițez ,,traiectoria” zborului lui. Am renunțat: mâna îmi ieșea, depășind foaia. Am privit doar farmecul la care mă supunea.

    Apoi... am văzut indicatorul ,,Spre Valea Chiliilor” Și o poză. Atunci am crezut că data trecută când am fost, undeva prin Toamna anului trecut, nu  ,,observasem” indicatorul. Acum, știu că am citit chiar cu voce tare, dar urcasem împreună cu însoțitorul de atunci, la Mânăstire. Acum... fluturele zbura spre potecă. Ce era să fac?! Să-l las singurel?! I-am și spus cu voce tare: ,,Ei, hai că vin!” ( cei care colindă munții știu că este normal să ai asemenea conversații).

   Tot timpul am stat cu aparatul foto deschis, filmând. Poteca este destuuul de îngustă, coboară...urcă ! La minutul 2, 26 am întâlnit o crenguță cu ...muguri! mari și frumoși. Așa că i-am filmat. Munții se mai ,,răsturnau”,  după cum îmi căutam eu un punct de echilibru. Din filmuleț reiese că am ajuns sus pe stâncă în .... 3.22 de minute, când rostii ,,hopaaa” urcând ultima piatră ( aveam totuși un rucsac cu multe în spate (?!) ).  Dacă nu ar fi totul pe film, ziceam liniștită că spun un adevăr că drumul durează ....jumătate de oră, cel puțin. Și sincer, nu m-ar fi convins nimeni că nu este așa. Tot timpul am filmat, deci nu am nici un motiv să mă îndoiesc, dar.... Sigur timpul de acolo nu este același cu timpul ...măsurat, cronologic. Pentru că acolo sunt.... Veacurile!

   Priveliștea, de sus, de pe stânca suspendată, încât oricât am încercat să văd pe ce se sprijină, nu am reușit, este de nespus în vorbe. Doar mâna cu aparatul foto era deasupra văilor, adâncurilor puțin amețitoare, care îmi scoteau exclamații de uimire ori de câte ori le priveam.

   Până am ajuns să citesc ce scria pe crucea de aici ( min 6.09. deci am stat ,,dublu” decât timpul în care venisem, adică patru minute, adică ....o oră ?! ) : ,, MOȘILOR NEAMULUI NOSTRU IERTARE”.

   În acea clipă....munții s-au zguduit în mine, izvoare de lacrimi au țâșnit din adâncurile mele. Mă prăvăleam pe văile din jur, pluteam în văzduhul care mă ducea înspre depărtări, iar alunecam în mine, căutând ceva... Văzduhul , cerul alunecau îndepărtându-se și apoi apropiindu-se de mine. Uneori simțeam cum aproape mă sufocă, ca în următoarea clipă iar să simt o eliberare imensă. Ultimile imagini din filmuleț  sunt aici, în fața Crucii de sus. Nu știam, de asta sunt sigură, nu știam de ea. Dar trăiam totul cu o stare covârșitoare, de neatins prin cuvânt. 

   De fapt ...nu mă așteptam să citesc cuvintele din sufleul meu, scrise acolo. Ruga pentru care plecasem de acasă , ca să ajung într-un loc sacru și să mă rog pentru vindecarea și iertarea tuturor celor din neamul meu, era acolo. Rostită de toți înaintașii mei. Venise și rândul nostru, al celor de acum, venise și rândul meu să o rostesc. Nu o ,,rosteam” pe de rost, o citeam mereu și mereu de pe cruce. 

   Cu voce șoptită, cu lacrimile care ardeau sau înghețau pe obraji și în mine...Cu muțenia care striga din adâncuri. Acest ,,strigăt mut” pe care l-am mai auzit în mine este durerea totală a iubirii. O ne.mărturisire, o neputință înfiorătoare dar în care încape Totul. Nu stare a firii ci a Vieții însăși. Sau a amândorura ?! nu asta are importanță.

   Și așa cum uneori apar în filmuleț atunci când urcam aici, văile păreau a fi cerul iar cerul devenise Vale de dor. Așa trăiam în acele clipe.

   Cerul are a ne ierta multe, avem și noi a ierta multe cerurilor.

   Un ciripit de pasăre nevăzută (chiar m-am uitat după ea, dar cred că era în spațiul de sub stâncă) m-a readus, cât de cât la o normalitate care m-a făcut să încep iar a poza. Acum, acum am ,,trăit” adevărul pe care ne ajută  tehnica să îl vedem. Uneori ....după ce trec clipele, când descărcăm amintirile, vedem la ce am fost părtași. Din fericire, am avut parte de un pic mai mult, dar tot datorită aparaturii.

   Marea majoritate, doar datorită tehnicii actuale, avem parte de asemenea revelații. Se schimbase totul în jurul meu, starea mea era alta din clipă în clipă. Culoarea  înălțimilor din fața mea, a fost tot timpul deosebită față de celelalte culmi. Reveneam mereu și mereu privind întra.colo. Până când prin aparat am văzut și eu..... 

   Munții păreau - ERAU ireali. Ardeau într-o culoare nemaivăzută .Se transformaseră ...Filmam și mâna îmi era ghidată blând dar ferm de ceva nevăzut. Uneori plimbam aparatul și priveam cu ochii fizici, în jur. La un moment dat am văzut acea ,,dungă” albă în mijlocul ecranului. 

   Fugitiv.. ca o părere pentru că deja deplasasem obiectivul. Sentimentul acela de ,,trăire” într-un spațiu și timp deosebit, a dispărut când am ,,gândit” că mi s-a stricat aparatul. Un gând de o fracțiune de secundă, suficient încât să revin curioasă în acel loc. M-a înfiorat. Acea coloană era aievea. Pornea de sus și.... mâna mi-a fost împinsă mai departe. Dar acele culmi... luaseră Foc. Filmam în continuare dar ,,prindeam” priveliștea de acolo. 

   Era pace și liniște, era IUBIRE. Era și OFRANDĂ, era o întâlnire ,... erau multe. Secunde de Veșnicie în care toate timpurile se întâlneau.

   Iar vântul... avea și el joaca lui. Ba sufla foarte tare , ba tăcea oprindu-se brusc. A rămas în mine mult timp un fior rece, de foc rece, până în noapte, când am ajuns acasă. Era  plăcut, mă simțeam bine așa. Apoi, am închis aparatul și m-am așezat pe stâncă privind fără gând, fără trăiri mesajele din jur. 

   Suspendată pe acea stâncă, îmi era ușor să fiu singură, să privesc totul, să simt, să trăiesc totul... 

      Am terminat micul meu ritual de Rugă, martori fiindu-mi sufletele din munți, din văzduh, din apa curgătoare în mijlocul căreia se ridică stânci tăcute, semn că vorbele încă nu sunt spuse. Pe cer nu mai era nici un nor. Eram observatorul care vedea și înregistra totul, fără a comenta nimic. Lăsam să se imprime în mine amintirea acelor clipe din vremi neuitate nicicând, doar trecute în nemurirea care începuse a se mărturisi. 

     Erau patimi și strigăte, erau șoapte și dulci suspine, erau și meșteșugurile nevăzute ale cunoașterilor uitate. Și erau lacrimi și sfâșiere asemeni doinelor și jălii noastre mereu rostite la răstimpuri. 

      Dorul!!! Un dor care sfâșia totul, lăsându-se atunci o liniște care înfiora făpturile văzute și nevăzute. Nici de mine nu se îndura să mă treacă dincolo de granița ridicată de atunci încoace. Dorul nu plânge. Nu suspină. Nu privește decât înlăuntrul adâncului din el însuși. Chiar și trăirea acelei priviri care tot alunecă, alunecă... simți cum nu mai respiri. Aerul devine foc care mistuie. Nu am mai avut putere și m-am lăsat pe piatra  din acel vârf, de unde cuprindeam munții viorii, cu străluciri de soare și lună, de cer albastru pe care dansau mii de luminițe. Care s-au pornit a călători în toate zările. Unele ca un fuior, altele grupate asemeni unei sfere, altele ca mici comete singuratice. Fascinant moment. Marea întâlnire cred că se terminase, doar  Veșniciile continuau Sfatul de taină.

      Totul era asemeni vântului care se oprise din când în când, lăsând și așteptând să se înscrie ceea ce numai el știa, de când trecea prin lumi.

      Știam că pot pleca să îmi continui urcușul străjuit de pe Via Crucis. A urmat a 11-a apoi a 12-a cruce  și, am avut înaintea ochilor imaginea uriașă a Mamei. Cea căreia i s-a sfârtecat cu picamerul burta. În acel loc se vede pictată o Cruce. De iertare și mântuire. Raze de soare au înconjurat cu blândețe măreața statuie. Nu am putut să urc până acolo. Simțeam că ... nu pot ierta. Nu pe cei cu picamerul ci... pe cei care i-au știrbit trupul dincolo de fire. Dacă ajungeam să îmi lipesc obrazul de piatra ciobită aș fi urlat de durere. Iar acea Putere din mine nu voiam să devină ură. Nu aveam cum îmi odihni sufletul chinuit....Nu acum...

      Iartă-mă Maică Bună, Tu ai puterea de a ierta! TU ești Iertarea și Iubirea! Iartă-mi durerea față de oamenii care au mutilat TRUPUL TĂU, Pământul cu flori-surorile mele, cu animalele-frații mei, pe care i-am omorât, mereu impreună cu o parte din sufletul nostru.Așa am rămas fără de El iar pe Tine te-am chinuit ... Odihnește-mi sufleul, dăruiește-mi Pacea și Vindecarea inimii. Primește jalea din mine și iartă-mi neamul pribeag în propria-i casă, vatră acum fără de vise și noroc.

       ...Acum cuvintele sunt ca o rană vie de fiecare dată când mi-aduc aminte acele clipe, când Soarele a îmbrățișat stânca Maicii. Este, este atâta durere acolo...dar și Iertare!!! Iar eu... eu nu pot trece încă la a-I cere Binecuvântare, Ei- Împărătesei de care ascultă cerurile și căreia iadurile I se supun. Încă se smulg, se sfarmă din Ea bogății efemere. Coboară cerurile să ne ajute, iar noi turnăm otravă în mormintele străbunilor. Ardem scara către cer, alungând îngerii care se sacrifică pentru EA, pentru a ne răscumpăra pentru lacrimile Ei.

       ...Iertare! dar aici a fost clipa de adevăr a sufletului meu pribeag. Aici... inima mea a rămas în inima Ei de-a pururi. Neînduplecarea din mine a devenit ardere în Iubirea Maicii și a Luminii Lui.

        Am urcat încet cărăruia... Mă uitam după Bisericuța din stâncă... Nu o vedeam. O clipă, am crezut că ... Dumnezeule! Nici nu mai știam pe unde merg. Stâncile din vale păreau vii. Vag , imi aminteam cumva că trebuie să privesc spre dreapta spre a ajunge la Cavalerul trac. La acea imagine care a străjuit munții atâta timp. Și pe noi, neștiut , tăcut, arâtând mereu o Cale. Soarele luminase totul până acum. 

        Aici...erau țurțuri mari, care alunecau din stâncă, oprindu-se brusc, într-o lacrimă curată. Am cules una și alunecarea ei rece pe ochi, mi-a făcut bine. ,,Încotro...încotro alunecă vijelia din tine?! Ce e dincolo de inima ta?!” Alte imagini în care sulița e coborâtă spre adâncuri, parcă pentru a le interzice trecerea, imagini în care sunt doi călăreți conduși de Zeiță...  Mult timp am privit ,înainte de acest drum, fotografii care redau diferite ipostaze ale cavalerului trac- așa cum i se spune. Există un mesaj în ele...Încă nerostit. 

        Mistere în care neamul nostru a lăsat ,la vedere, marea Înțelepciune.Dar sigur știută de cei care au păstrat cu sfințenie și smerenie, Tainele Nemuritorilor. Pentru că sunt convinsă că sunt, încă mai sunt...

Da, sigur. Trebuia să spun o rugă, să fac poze și ... să culeg câteva ramuri, din cele lăsate de cei care refăceau gărduțul de protecție. Și pe care le-am adus acasă spre mirarea alor mei. Mulțumesc pentru înțelegere!

        Am intrat cu sfială în Chilia Moșului. Cu mult înainte,mijlocitor între Cer și noi ,apoi, rugător pentru toți. Pentru a nu ne uita Cărarea.

       Și ca să nu mă părăsească miracolele, lumânarea de ceară curată, pe care o adusesem de acasă, s-a aprins și flacăra ei a devenit ...dublă. Am încercat cu un băț de chibrit să ,,refac” flacăra. Și am reușit. Ca în secunda următoarele să fie din nou două ! Din nou chibritul , din nou flacăra dublă. Era ca un joc: eu, apoi venea rândul ei. Și la un moment dat, a izbucnit puternic în sus, puternic, ca apoi să se îmblânzească iar și ...să fie două. 

Am ieșit după aparatul foto care era în haină, afară, sperând că la întoarcere flacăra va fi, totuși normală. Era! Însă în secunda următoare... Așa am reușit să surprind și ,,izbucnirea” dar și dublarea. Apoi... am făcut ordine, am strâns lumânările arse. Am lăsat uleiul. Erau candele multe, dar fără fitile. Dar ardea lumânarea. Ca alin. 

      Era liniște și pace. Îmi doream să stau acolo, așa fără gânduri, doar cu rugăciune blândă și alinătoare, care izvora din aerul curat.

      Pașii au găsit ușor drumul către cele două biserici. Am intrat în cea nouă. Ușa la bisericuța din stâncă era închisă. Un călugăr tânăr era înăuntru, a zâmbit blând. M-am închinat și am rămas în fața Altarului. În partea stângă am văzut racla sfântului care se nevoise în rugăciune pe munte. Simțeam bunătatea vindecării prin rugile lui, aduse tuturor. Și s-a auzit chemarea clopotului, imn către divin. La ieșire, călugărul era în ușa micii bisericuțe și zâmbind, m-a invitat la slujbă.

      A venit părintele stareț, a început slujba... Nu am putut sta până la sfârșit. Depășisem cu mult timpul ,,acordat”, învoire  de a sta ,,pe munte”. Iar cu o bâtă de alun dată de cei care refăceau gărduțurile, am ajuns la șosea într-un sfert de oră. Știu, se spune că drumul durează aproape o oră. 

M-am uitat la ceas când am plecat și când am ajuns. Așa că...sigur am făcut doar un sfert de oră. Probabil... magia nuielușei ( o bâtă cumsecade), de Alun. 

     Călătoria aceasta, în Timp, se terminase ...

     Și așa avea să se încheie O ZI !!! ... spre un nou început.

     Când cerul Sărută Pământul, înverzește totul. E Primă.vară din nou și iar.

- Danaela -