S-ar spune ca de la dansul ni se trage... |
Si totusi reactie mai negativa, de repulsie si de aparare mai puternica decat o avem fata de rusi, nu am avut fata de nici un alt popor vreodata.
De ce? Ce s-a intamplat de-a lungul istoriei pe aceste pamanturi, ce a sapat atat de adanc in constiinta nationala acest popor de la est incat nu putem scapa de rezervele viscerale pe care le avem cu privire la politica si istoria sa in legatura cu noi?
Un articol din "Historia " completeaza excelent tabloul relatiilor istorice dintre cele doua natii, ca state ,facand o analiza deosebit de completa a contextului istorico-economic.
-nemotoujours-
"Noi sub stăpânirea rusească n-am avut şcoală, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ceea ce îi trebuie unui popor ca să poată înainta” şi încheie cu următorul deziderat: „Noi vrem o Românie a românilor”.
„Noi ştim că Basarabia va rămâne a voastră, căci nu vom putea redobândi acea provincie de la voi, dar pentru a vă da titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi”.
„Oamenii politici «burghezi»credeau că statul socialist este respectuos faţă de angajamentele subscrise, astfel că Titulescu, devenit un megaloman setos de glorie (scria unui prieten că mai doreşte să împace Franţa cu Germania şi apoi să se retragă la moşie!) credea că a determinat, în sfârşit, U.R.S.S să recunoască frontiera pe Nistru”. (Florin Constantiniu)
„Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi a unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte”.
DA PAGINA !
Basarabia, pământ românesc
Autor: Dan Falcan
De două secole, neamul românesc trăieşte o dramă, drama Basarabiei.
Prin silnicie, trădare şi corupţie, Rusia ţaristă rupe, în 1812, trupul
Moldovei lui Ştefan cel Mare în două. De atunci datează începutul
conflictului nostru cu vecinul de la răsărit şi tot de atunci problema
relaţiilor româno-ruse devine una dintre coordonatele principale ale
politicii externe a statului român. În acelaşi timp, după 1812,
sentimentele antiruse ale românilor iau amploare, amplificate ulterior
de comportamentul Imperiului Ţarist din anii 1877-1878 şi 1916-1917,
precum şi de cel al Rusiei Sovietice din 1940 şi de după 1944.
Între Napoleon şi Alexandru I
.
.
Bătălia de la Stănileşti (1711) reprezintă ultima mare victorie otomană
împotriva Rusiei, restul veacului al XVIII-lea fiind marcat de avansul
constant al imperiului ţarilor către Istanbul şi strâmtori. Prin pacea
de la Belgrad (1739), Rusia obţine cetatea Azov şi ieşirea la Marea
Neagră, apoi, prin prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), ocupă
cetăţile Kerci şi Enikale din Crimeea, urmate de ocuparea întregii
peninsule în 1783. Consecutiv unui nou război ruso-austro-turc
(1787-1792), Poarta Otomană se vede nevoită să cedeze ţarului teritoriul
dintre Bug şi Nistru, Rusia devenind astfel nemijlocit vecina de la
răsărit a Moldovei. În 1806, Turcia declară din nou război imperiului
ţarist, sperând, în noile circumstanţe internaţionale marcate de
victoriile lui Napoleon în Europa, să-şi refacă prestigiul extern şi să
recupereze o parte din teritoriile cedate în decursul veacului anterior.
Momentul ales părea deosebit de favorabil Înaltei Porţi. Alexandru I
(1801-1825), ţarul Rusiei, se afla deja de un an în război cu Napoleon,
împăratul Franţei, iar după dezastrul de la Austerlitz (2 decembrie
1805), în care armatele austro-ruse fuseseră pulverizate de geniul
militar al teribilului corsican, situaţia sa devenise şi mai dificilă.
Intrarea Prusiei în conflict de partea Rusiei ar fi putut remedia
situaţia, dar cele două victorii zdrobitoare ale francezilor, obţinute
în aceeaşi zi (14 octombrie 1806), la Jena şi Auerstadt, au compromis
din nou speranţele lui Alexandru. În acest moment, Poarta stimulată
energic de Sebastiani, ambasadorul francez la Istanbul, declară război
Rusiei. Napoleon avea evident tot interesul să creeze o diversiune pe
flancul sudic, în Balcani, pentru a putea dispersa forţele ţariste şi
pentru a obţine mai uşor victoria pe frontul principal.
.
.
Din nefericire pentru sultanul Selim al III-lea (1789-1807), armatele
sale n-au putut compensa nici de data aceasta decalajul tehnic şi de
organizare care le separa de cele ruseşti. La 29 noiembrie 1806, Ivan
Michelson, comandantul şef al armatelor ţariste de la Dunăre, ocupa
Iaşii, iar la 25 decembrie intra în Bucureşti. „Invadarea Moldovei
şi Ţării Româneşti fără o declaraţie prealabilă de război, slaba
combativitate a garnizoanelor bastioanelor otomane de pe Nistru, ca şi
faptul că întreaga organizare militară a Porţii se afla în plin proces
de reformă, toate acestea deci, au oferit Rusiei posibilitatea unor
succese rapide, precum şi fixarea liniei frontului în imediata apropiere
a Dunării”. (Armand Goşu)
.
.
Odată stabilizată situaţia militară, care va rămâne practic neschimbată
pe toată durata războiului, în pofida unor încercări turceşti de a
recupera Principatele, deznodământul conflictului va fi decis de
raporturile de putere dintre Franţa şi Rusia, modificate dramatic în
perioada 1806-1812. După victoria franceză de la Friedland (14 iunie
1807), Alexandru I şi Napoleon se întâlnesc la Tilsit pentru a încheia
pacea şi a pune bazele unei viitoare alianţe. Preţul ei va fi în
viziunea ţarului anexarea Ţărilor Române, ca monedă de schimb pentru
renunţarea la Polonia, pe care împăratul francez o transformă în Marele
Ducat al Varşoviei. „În cazul în care Turcia accepta mediaţia
Franţei (în conflictul ruso-otoman, n.n), ţarul se angaja să evacueze
Moldova şi Ţara Românească; în caz de refuz, Napoleon promitea
cooperarea militară pentru eliberarea provinciilor europene ale
Imperiului Otoman, cu excepţia Rumeliei şi Istanbulului, iar ţarul se
angaja să intervină ca mediator în conflictul franco-britanic”. (Nicolae Ciachir)
.
.
În realitate, niciuna dintre cele două părţi n-avea de gând să se ţină de cuvânt. Napoleon considera că „Principatele sunt cheia Constantinopolului, iar Constantinopolul e cheia lumii”,
aşa încât va face totul pentru a împiedica permanentizarea prezenţei
ruseşti la Dunăre, punând condiţii suplimentare, greu de acceptat,
pentru a-şi da acordul la ocuparea celor două ţări române. Mai întâi
cere Silezia drept compensaţie pentru avansul rus în Balcani, diplomaţia
rusă oferindu-i la schimb Saxonia, apoi Albania şi Moreea, ajungându-se
în final la Etruria şi... Portugalia!
.
.
Dacă în 1807-1808 ţarul era optimist în ceea ce priveşte anexarea celor
două Principate, pe măsura trecerii timpului el îşi dă seama că
Napoleon nu-i va permite accesul spre strâmtori şi Istanbul. Concomitent
cu noua deteriorare a relaţiilor ruso-franceze, începând cu 1810,
diplomaţia britanică, influentă în capitala turcă, presează pentru
încheierea cât mai grabnică a păcii din dorinţa de a degaja Rusia din
războiul de la Dunăre, lăsându-i mâinile libere pentru a rezolva
conflictul cu Napoleon. Din aceeaşi perspectivă a viitoarei campanii a
împăratului francez în Rusia, împuternicitul lui Napoleon la Poartă, la
Tour-Maubourg, îl incită pe noul sultan, Mahmud al II-lea (1808-1839),
la rezistenţă, promiţându-i sprijinul Franţei. Prins între diferitele
presiuni ce se exercitau asupra lui, dar având de suportat şi
usturătoarea înfrângere de la Slobozia
(28 octombrie 1811), sultanul se decide pentru pace, încercând însă să
tragă maximum de foloase din dorinţa Rusiei de a finaliza cât mai
grabnic tratativele. În noiembrie 1811, turcii consimt să cedeze Rusiei
Basarabia, dar fără partea ei sudică cu cetăţile Chilia, Cetatea Albă şi
Ismail. În aprilie 1812 vor renunţa însă şi la cele trei cetăţi.
Nemulţumit de mersul lent al tratativelor, Alexandru I îl înlocuieşte pe
Kutuzov de la comanda armatei ruse din Ţările Române cu amiralul
Ciciagov. Până la venirea noului comandant însă, Kutuzov încheie pacea
cu turcii, semnată în saloanele hanului lui Manuc din Bucureşti, la 28
mai 1812. Articolul 4 al tratatului stabilea ca noul hotar dintre cele
două imperii să fie fixat pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia în
Moldova şi până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe acest fluviu, până la
Chilia şi la vărsarea lui în Marea Neagră. Pe 24 iunie 1812, Napoleon
trece Niemenul şi invadează Rusia în fruntea unei formidabile armate de
şase sute de mii de soldaţi.
.
.
Finalizarea negocierilor pare să fi fost uşurată şi de trădarea
fraţilor Moruzi, Dimitrie (marele dragoman al Porţii) şi Panayotis,
cumpăraţi de Kutuzov cu o moşie în Basarabia şi un inel cu briliante în
valoare de 15.000 de piastri. La acestea se adaugă şi promisiunea
ocupării în viitor a tronului unuia dintre cele două principate. Pe 8
noiembrie 1812, Dimitrie Moruzi este chemat în tabăra marelui vizir de
la Sumla. Acolo, după ce primeşte un caftan drept răsplată pentru
încheierea negocierilor cu Rusia, este scos afară din cortul marelui
vizir şi decapitat. Douăsprezece zile mai târziu, fratele său Panayotis
îi împărtăşeşte soarta la Istanbul.
Ar fi putut fi evitată cedarea Basarabiei, pe care de altfel Imperiul
Otoman n-avea niciun drept să o negocieze? A face istorie contrafactuală
este o întreprindere incitantă, dar şi riscantă. Totuşi, având în
vedere că la sfârşitul viitorului război ruso-turc (1828-1829), mult mai
clar decis în favoarea Rusiei din punct de vedere militar decât
conflictul dintre 1806 şi 1812, ţarul Nicolae I (1825-1855) nu obţine
nicio nouă achiziţie teritorială semnificativă în zonă, răspunsul ar
putea fi afirmativ. Cele 27 de zile care au despărţit pacea de la
Bucureşti de invazia lui Napoleon în Rusia s-au dovedit fatale pentru
Basarabia. Ar mai fi de menţionat doar că: „În niciun moment al
tratativelor ruso-turce, reprezentanţii Curţii din Petersburg nu au
invocat «drepturi istorice» asupra principatelor sau a viitoarei
Basarabii, ci au negociat în funcţie de raporturile de putere”. (Florin Constantiniu)
Basarabia sub ruşi
.
.
La 26 octombrie 1812, Divanul Moldovei înaintează un categoric protest
împotriva ruperii Basarabiei din trupul Moldovei, iar mitropolitul
Veniamin Costache cere ca problema să fie tranşată de către Congresul de
la Viena (1814-1815). Dar deja Alexandru I era acum marele învingător
al lui Napoleon şi unul din arbitrii Europei, aşa încât chestiunea
Basarabiei nici măcar nu va fi ridicată în cadrul areopagului diplomatic
întrunit în capitala Austriei.
.
.
Iniţial, Basarabia beneficiază în cadrul imperiului rus de o largă
autonomie, recunoscută prin ucazurile din 1813, 1816 şi 1818, similară
cu cea din Marele Ducat al Finlandei (1809) şi Regatul Poloniei (1815),
celelalte achiziţii teritoriale europene ale ţarului Alexandru I. În
1828 însă, după accederea pe tronul imperial a lui Nicolae I, adept al
absolutismului şi centralismului, statutul Basarabiei va fi grav
deteriorat, iar procesul va continua pe parcursul întregii stăpâniri
ruseşti. „Ruşii şi-au propus să realizeze în această provincie două
scopuri bine definite: 1) să facă din majoritatea covârşitoare a
populaţiei moldoveneşti a provinciei, în urma unei colonizări continue
şi sistematice, o minoritate şi 2) să deznaţionalizeze această populaţie”. (Alexandru V. Boldur)
.
.
Intensa politică de colonizare a elementelor alogene (ruşi, găgăuzi,
ucrainieni, evrei) va face ca ponderea elementului moldovenesc în
ansamblul populaţiei basarabene să scadă de la 86,7% în 1817, la 47,6%
în 1897. Cifrele recensământului din 1897, deşi probabil falsificate,
arată totuşi drama cruntului proces de deznaţionalizare pe care au
trebuit să-l suporte românii din Basarabia. „În orice caz, populaţia
moldovenească rămâne majoritară în provincie şi, deşi i s-a impus limba
rusă în şcoli, biserici, armată, administraţie, justiţie, nu a renunţat
nici un moment la apărarea spiritualităţii sale“. (Nicolae Ciachir)
.
.
Între 1853-1856 are loc războiul Crimeii, între Rusia pe de o parte, şi
o coaliţie ce reunea Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi micul
regat al Piemontului (căruia artizanul unificării Italiei, Cavour, voia
să-i asigure un loc în concertul puterilor europene), pe de altă parte.
Conflictul declanşat de ţarul Nicolae I, aflat la final de domnie, în
speranţa rezolvării o dată pentru totdeauna a problemei „omului bolnav”
al Europei (Turcia), în favoarea Rusiei, nu face decât să scoată la
iveală înapoierea economică şi militară a imperiului ţarist în raport cu
marile puteri occidentale. Apărarea Sevastopolului (septembrie
1854-august 1855) rămâne un episod eroic, dar inutil în economia
războiului, Rusia fiind obligată să ceară pace. Condiţiile impuse noului
ţar Alexandru al II-lea (1855-1881), prin tratatul de pace semnat la
Paris (30 martie 1856), sunt dure. Printre altele, Gurile Dunării care
trecuseră în stăpânirea Rusiei încă din 1829 erau retrocedate Turciei,
iar pentru a le proteja, trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail
şi Bolgrad) reveneau Moldovei. O parte din nedreptatea din 1812 fusese
îndreptată. Renunţarea la cele trei judeţe va fi de altfel singurul
recul, în decursul a două veacuri, al expansiunii ţariste în zonă.
Pentru asta însă fusese nevoie de coalizarea celor mai importante puteri
mondiale ale momentului: Marea Britanie şi Franţa.
.
.
„Onoarea” unui împărat
.
.
Tratatul de la Paris va fi resimţit de Rusia ca o umilinţă, ale cărei
efecte trebuiau şterse cât mai curând. Prilejul se va ivi odată cu
declanşarea unei noi crize orientale în 1875, când, rând pe rând,
Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru se răscoală
împotriva dominaţiei otomane. Alexandru al II-lea simte vântul prielnic
şi încalecă calul alb al ortodoxiei. Masacrele comise de turci în
Bosnia, care ultragiază întreaga lume civilizată, îl ajută în adoptarea
unei atitudini dure faţă de Poartă. Pentru a se confrunta însă în mod
direct cu trupele otomane, ruşii trebuie să treacă mai întâi prin
România. Pe 4 aprilie 1877 se încheie o convenţie ruso-română, în baza
căreia se permite tranzitul trupelor ţariste la sud de Dunăre, în
schimbul angajamentului părţii ruse de a respecta integritatea
teritorială a României, deci inclusiv a sudului Basarabiei.
În acelaşi timp, Curtea de la Sankt-Petersburg semnase o convenţie secretă cu Austro-Ungaria, în care era reiterat interesul Rusiei pentru redobândirea sudului Basarabiei şi interesul Vienei pentru anexarea Bosniei şi Herţegovinei. Pe 15 iunie 1877, ruşii trec Dunărea, dar întâmpină mari dificultăţi în faţa Plevnei, puternic fortificată şi admirabil apărată de Osman-Paşa. Îngrijorat, marele-duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, îi telegrafiază domnitorului Carol I pe 19 iulie: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata, după cum doreşti”. Bun român, bun creştin şi bun aliat, Carol I nu pregetă să vină în ajutorul ruşilor, care doar cu câteva săptămâni înainte, prin cancelarul Gorceakov, îi respinseseră cu dispreţ colaborarea.
.
În acelaşi timp, Curtea de la Sankt-Petersburg semnase o convenţie secretă cu Austro-Ungaria, în care era reiterat interesul Rusiei pentru redobândirea sudului Basarabiei şi interesul Vienei pentru anexarea Bosniei şi Herţegovinei. Pe 15 iunie 1877, ruşii trec Dunărea, dar întâmpină mari dificultăţi în faţa Plevnei, puternic fortificată şi admirabil apărată de Osman-Paşa. Îngrijorat, marele-duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, îi telegrafiază domnitorului Carol I pe 19 iulie: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata, după cum doreşti”. Bun român, bun creştin şi bun aliat, Carol I nu pregetă să vină în ajutorul ruşilor, care doar cu câteva săptămâni înainte, prin cancelarul Gorceakov, îi respinseseră cu dispreţ colaborarea.
.
Intervenţia românească deblochează situaţia frontului din Balcani. La
19 decembrie 1877, Osman-Paşa capitulează. Drumul spre Istanbul al
armatei ruse e larg deschis. Pe 3 martie se semnează tratatul de pace
ruso-turc de la San Stefano, care recunoaşte independenţa României,
Serbiei şi Muntenegrului, dar şi intenţia ţarului de a schimba Dobrogea
(cedată de turci) cu cele trei judeţe recuperate de Moldova în 1856.
Pentru Alexandru al II-lea era o „chestiune de prestigiu” redobândirea
sudului Basarabiei, aceasta fiind singura clauză a umilitorului tratat
de la Paris care mai era încă în vigoare. Atitudinea Rusiei, în faţa
categoricului refuz românesc de a se resemna cu pierderea celor trei
judeţe, devine din ce în ce mai ameninţătoare, Gorceakov ameninţând cu
războiul, dezarmarea armatei române şi ocuparea militară a fostului
aliat. Răspunsul prinţului Carol e plin de curaj şi demnitate: „Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale (marele duce Nicolae, n.n.)va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”.
Congresul de pace de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), convocat în
vederea revizuirii prevederilor tratatului de la San Stefano – mult prea
generoase cu Rusia – nu face decât să consfinţească noul rapt al
Basarabiei. Reprezentanţii României, I.C. Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu „sunt ascultaţi, dar nu auziţi” de diplomaţii unor mari
puteri, mult prea ocupaţi de rezolvarea importantelor lor interese
geostrategice. Basarabia era jertfită pentru a doua oară lăcomiei
vecinului de la răsărit, ingratitudinea Rusiei marcând o dată în plus
negativ mentalul colectiv al românilor. „Experienţa cooperării cu
Rusia fost traumatizantă pentru România şi ea a avut repercusiuni pe
planul politicii externe a proaspătului stat independent”. (Florin Constantiniu).
.
Ardealul sau Basarabia?
.
Ardealul sau Basarabia?
.
Într-adevăr, comportamentul Rusiei din anii 1877-1878 şi teama de o
nouă agresiune din partea vecinului de la răsărit fac ca în perioada de
după războiul de independenţă şi până la declanşarea Primului Război
Mondial (1914) politica externă a României să navigheze în siajul
Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), de care ne
leagă din 1883 un tratat secret de alianţă. Deşi reînnoit în trei
rânduri (1892, 1902, 1913), tratatul nu va fi supus niciodată
ratificării parlamentare din cauza impopularităţii lui evidente în
rândul opiniei publice româneşti, cu ochii mereu larg deschişi spre
Transilvania, supusă chiar în aceea perioadă unui intens proces de
restrângere a drepturilor românilor şi de maghiarizare forţată a
acestora. Maghiarizare care însă, în niciun caz, nu se poate compara cu
brutalitatea procesului de deznaţionalizare la care erau supuşi românii
din Basarabia; sunt desfiinţate scoli în limba română, sunt aduşi
colonişti evrei, germani şi ucrainieni, este propagată sub toate formele
credinţa în atotputernicia ţarului, vârfuri de lance ale acestui proces
de rusificare fiind arhiepiscopii Pavel Lebedev şi Serafim, „stâlpul ţarismului samavolnic şi neîngăduitor”. (Ion Nistor) „În
Basarabia, spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, rusificarea
elitei româneşti – mentală (devotament faţă de ţar) sau etnică – a
privat populaţia de o pătură conducătoare, angrenată în efortul de
emancipare naţională. Absenţa unei activităţi sistematice de luminare a
ţărănimii prin şcoală a favorizat politica de rusificare a autorităţilor
ţariste”. (Florin Constantiniu)
.
.
De altfel, intensitatea procesului de rusificare din Basarabia va fi
unul dintre principalele argumente pe care liderul conservator, P.P.
Carp, le va aduce în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914,
pentru a-şi susţine opţiunea intrării în război a României alături de
Puterile Centrale. Va fi însă singurul care, alături de regele Carol I,
mizează pe cartea germană. România va intra în primul conflict mondial,
doi ani mai târziu, alături de Franţa, Marea Britanie şi Rusia, care îi
recunoscuseră prin tratatul semnat la 4 august 1916 dreptul de a alipi
teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania, Crişana, Banatul
şi Bucovina. Basarabia va fi o dată mai mult sacrificată, de data
aceasta chiar de ţara-mamă. Pentru opinia publică şi majoritatea
politicienilor români, drumul spre Chişinău trebuia să treacă mai întâi
prin Alba-Iulia.
.
.
Clipa astrală a României
.
.
Intrată în război pentru Transilvania, România îşi va fi regăsit
fruntariile ei etnice fireşti în mai puţin de doi ani şi jumătate,
graţie unei fericite îmbinări între inspiraţia decizională a liderilor
politici, eroismul soldaţilor români, capacitatea de sacrificiu a
populaţiei şi un dram de hazard istoric ce se întâlneşte o dată la o mie
de ani şi care-l va face pe mereu scepticul P.P. Carp să afirme în
1919: „Cu asemenea noroc, România nu mai are nevoie de oameni politici”.
.
.
Prăbuşirea Rusiei, în urma succesivelor revoluţii din martie şi
octombrie 1917, a făcut ca pentru basarabeni să se întrezărească ocazia
neaşteptată a reunirii cu ţara. La 21 noiembrie 1917 se deschide la
Chişinău „Sfatul Ţării”, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, care proclamă
pe 2 decembrie Basarabia drept Republica Democratică Federativă
Moldovenească. Consecutiv însă revoluţiei din octombrie 1917, fostul
imperiu ţarist, inclusiv teritoriul dintre Prut şi Nistru, cădea pradă
din ce în ce mai mult anarhiei bolşevice. Jafurile, crimele şi
dezordinile propagate în special de soldaţii ruşi, acum demobilizaţi, se
înteţesc. Pe fondul frigului, foametei şi molimelor, situaţia devine
disperată. În aceste condiţii, „Sfatul Ţării” se adresează guvernului
român, cu rugămintea de a trimite trupe pentru restabilirea ordinii şi
liniştii în provincie. Guvernul Brătianu răspunde favorabil acestui
insistent apel şi, la 13 ianuarie 1918, generalul Ernest Broşteanu în
fruntea diviziei a XI-a intră în Chişinău, unde este întâmpinat cu
entuziasm de populaţia civilă. Bucurându-se de această protecţie,
parlamentul basarabean s-a putut întruni în ziua de 24 ianuarie 1918,
pentru a proclama independenţa tinerei republici moldoveneşti. Era încă
un pas spre îndeplinerea dezideratului naţional, unirea cu România. „Fiecare
om cu judecată îşi putea da seamă că proclamarea republicii nu era
decât un expedient vremelnic în calea dezlegării definitive a chestiunii
basarabene". (Ion Nistor)
.
.
În aceeaşi istorică zi de 24 ianuarie, Comitetul naţional al
studenţilor din Basarabia, dând glas dorinţei majorităţii locuitorilor
basarabeni şi respingând categoric ideea oricărei forme de federalizare
în cadrul Rusiei, afirma: „Noi sub stăpânirea rusească n-am avut
şcoală, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ceea ce
îi trebuie unui popor ca să poată înainta” şi încheie cu următorul deziderat: „Noi vrem o Românie a românilor”.
Dorinţa studenţilor se dovedi a fi voinţa ţării întregi, aşa încât pe
27 martie 1918, în sala de festivităţi a liceului nr. 3 din Chişinău,
„Sfatul Ţării” votează cu 87 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de
abţineri, unirea Basarabiei „în hotarele sale dintre Prut, Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia
acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove” cu Regatul României.
.
.
Pe 9 aprilie 1918, regele Ferdinand I semnează decretul de promulgare
al Actului Unirii, ratificat de către primul parlament al României Mari,
ales în urma votului universal, în data de 29 decembrie 1919.
Consacrarea internaţională a actului de la 27 martie 1918 va veni pe 28
octombrie 1920, odată cu semnarea tratatului de la Paris dintre România
şi principalele puteri aliate (Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Japonia), prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. De
menţionat însă că în urma presiunilor sovietice, Japonia nu a ratificat
niciodată tratatul, făcându-l astfel inoperant.
Momentan însă nimeni nu avea timpul să se gândească la aceste chichiţe
juridico-diplomatice. Toată lumea era bucuroasă, entuziasmul era
general, visul României Mari devenise realitate. Cine să prevadă că în
ceva mai mult de două decenii, România Mare va redeveni mică, iar
euforia din 1918 se va transforma în disperare şi deznădejde ?
.
„E mai greu să faci o pace decât un război”(Georges Clemenceau)
.
„E mai greu să faci o pace decât un război”(Georges Clemenceau)
.
Sistemul de pace adoptat la Versailles în anii 1919-1920 a împărţit
statele europene în două. Pe de o parte, statele învingătoare în prima
conflagraţie mondială a secolului, mulţumite de rezultatele succesivelor
conferinţe diplomatice desfăşurate la Paris şi împrejurimi
(Saint-Germain, Neuilly, Trianon, Sevres), pe de alta, statele învinse,
dar nu numai, care considerau că deciziile luate de marile puteri, în
principal Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite, le dezavantajează sau
le nedreptăţesc de-a dreptul. Din prima categorie evident făcea parte
România, care îşi vedea realizat dezideratul unităţii naţionale şi care
avea tot interesul ca sistemul versaillez să rămână în picioare.
Cehoslovacia şi Iugoslavia, state nou create, succesoare în bună parte
ale fostului imperiu austro-ungar, erau şi ele interesate în menţinerea
status-quo-ului, fapt care va duce, între anii 1920-1921, la crearea
Micii Înţelegeri dintre Bucureşti, Praga şi Belgrad, menită să
contracareze tendinţele revizioniste ale Ungariei. Aceasta din urmă,
alături de Bulgaria se considerau marile nedreptăţite ale
Versailles-ului, pierzând teritorii în favoarea României, Cehoslovaciei,
Iugoslaviei şi Greciei. Ungariei şi Bulgariei i se adaugă Italia, care,
deşi formal în rândul puterilor câştigătoare, considera că a obţinut o
„victorie mutilată”, nefiindu-i satisfăcute pretenţiile teritoriale
referitoare la Dalmaţia şi orasul Fiume.
.
Nemulţumirea italienilor faţă de prevederile păcii de la Versailles va fi de altfel unul dintre fermenţii ascensiunii fascismului şi a accederii la putere a lui Mussolini în 1922. Fenomen similar oarecum cu ceea ce se va întâmpla în Germania anilor ‘20, unde demagogia fostului combatant din război, Adolf Hitler, va găsi terenul propice de manifestare în rândul unei naţiuni profund frustrate de rezultatele unui conflict pe care din punct de vedere militar nu-l pierduse. Cealaltă mare putere proscrisă după Primul Război Mondial era Rusia bolşevică (devenită din 30 decembrie 1922, U.R.S.S.), care nici măcar nu fusese invitată să participe la Conferinţa de Pace. Între cei doi „renegaţi” ai Europei, Rusia şi Germania, înţelegerea devenea naturală şi ea se produce în 1922, când la Rapallo se semnează un tratat sovieto-german, menit să scoată ambele partenere din carantina diplomatică în care se aflau. „Clauzele tratatului nu cuprindeau nimic spectaculos, dar faptul că cele două state-«paria» ale continentului au ieşit din izolare, întinzându-şi mâna, a făcut senzaţie, prefigurând-o pe cea provocată, în 1939, de Pactul Molotov-Ribbentrop“. (Florin Constantiniu)
Incheiem aici prima parte a acestei analize.
.
Nemulţumirea italienilor faţă de prevederile păcii de la Versailles va fi de altfel unul dintre fermenţii ascensiunii fascismului şi a accederii la putere a lui Mussolini în 1922. Fenomen similar oarecum cu ceea ce se va întâmpla în Germania anilor ‘20, unde demagogia fostului combatant din război, Adolf Hitler, va găsi terenul propice de manifestare în rândul unei naţiuni profund frustrate de rezultatele unui conflict pe care din punct de vedere militar nu-l pierduse. Cealaltă mare putere proscrisă după Primul Război Mondial era Rusia bolşevică (devenită din 30 decembrie 1922, U.R.S.S.), care nici măcar nu fusese invitată să participe la Conferinţa de Pace. Între cei doi „renegaţi” ai Europei, Rusia şi Germania, înţelegerea devenea naturală şi ea se produce în 1922, când la Rapallo se semnează un tratat sovieto-german, menit să scoată ambele partenere din carantina diplomatică în care se aflau. „Clauzele tratatului nu cuprindeau nimic spectaculos, dar faptul că cele două state-«paria» ale continentului au ieşit din izolare, întinzându-şi mâna, a făcut senzaţie, prefigurând-o pe cea provocată, în 1939, de Pactul Molotov-Ribbentrop“. (Florin Constantiniu)
Incheiem aici prima parte a acestei analize.
historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu