 |
| d-na dr.ing. Nona Millea |
Datorita faptului ca uzinele "Electronica" au fost pentru industria romana in general si de profil electronic in special ,poate cele mai importante pana in perioada postdecembrista inclusiv si gasind aceasta serie de articole deosebit de bogata in informatii "din interior" pline de amanunte aproape necunoscute, cu un aport deosebit la istoricul electronicii romanesti, am considerat ca preluarea si prezentarea lor nu pot face decat bine oamenilor iubitori de istorie chiar industriala si mai ales celor care vor sa stie cat mai multe despre puterea mintii romanesti in acest domeniu.
Haideti sa va bucurati si voi cu privire la aceasta revarsare de informatii nestiute, neaflate de multi.
*nemotoujours*
.
citat: "Sansa a facut ca prima data sa o intalnesc pe d-na dr.ing. Nona Millea pe data de 9 aprilie 2009 cu ocazia Simpozionului "60 de ani de la fabricarea primului radioreceptor la intreprinderea Radio Popular" (1949-2009), organizat in cadrul Muzeului National Tehnic Dimitrie Leonida. Am fost foarte placut impresionat de expunerea domniei sale. A doua oara am intalnit-o pe d-na Millea cu ocazia deschiderii expozitiei "Memoria Tehnica a Bucurestiului" (11 septembrie 2009) in cadrul Muzeului Aviatiei. Deoarece cat de curand urma sa se implineasca 50 de ani de la infiintarea Uzinei Electronica i-am solicitat d-nei Millea un interviu pentru a rememora acele evenimente, cu greutatile inerente unui inceput de drum, cu necazurile, implinirile dar si bucuriile reusitei. D-na Millea a raspuns foarte prompt solicitarii mele, fapt pentru care ii multumesc. "
Nini Vasilescu YO3CCC - interviu cu d-na dr.ing. Nona Millea
DA PAGINA !
 |
| "Electronica" |
 |
| Radioul "Enescu" |
 |
| Diploma oferita de "Pro radio antic" |
Marea provocare - radioreceptorul Enescu
Nini: Ce facultate ati urmat? Ce promotie?D-na Millea: In anul 1951 am dat examen de admitere la fac. de Electrotehnica, care in anul 1953 s-a scindat in: Electronica si Electrotehnica. Eu am optat pentru fac. de electronica pe care am absolvit-o in anul 1956 - prima promotie de ingineri electronisti cu 5 ani.
Nini: Fabrica Radio Popular a fost primul d-voastra loc de munca? Cum ati ajuns aici? In ce an? Ati avut repartitie la terminarea facultatii s-au ati cerut d-voastra?
D-na Millea: In acei ani era o lipsa acuta de ingineri in toate specialitatile (datorita pierderilor din anii razboiului) dar in mod special de electronisti. Se faceau repartizari in ordinea mediilor. Si fiindca am terminat foarte bine scoala (am fost propusa pentru diploma rosie, de merit, pe care n-am primit-o din motive de dosar, presupun) as fi putut primi un post in cele mai "ravnite" locuri de atunci: invatamantul si cercetarea. Dar eu fusesem exclusa din UTM in anul I de facultate pe motive ce tineau de dosarul tatalui meu (inginer si el) asa ca am ales productia, fiindca de acolo nu ma putea da nimeni afara din motive de origine sociala (dosar); asta era conceptia atunci. In 1956 singura fabrica cu profil electronic era Radio Popular, care in ianuarie 1960 a devenit uzina Electronica.
Nini: Care a fost primul loc de munca si prima sarcina pe care ati avut-o dupa angajare ?
D-na Millea: Primul meu loc de munca a fost ca Maistru la Sectia de semifabricate, unde am stat vreo 5 luni. La 1 Decembrie 1956 am fost trecuta ca Maistru la banda de radioreceptoare, in locul unui maistru in varsta pensionat pe caz de boala. La finele anului 1958 am ajuns la sectorul proiectari.
Nini: Care a fost prima sarcina la noul loc de munca?
D-na Millea: La sectorul de proiectare prima sarcină a fost să proiectez şi să realizez prototipul părţii electronice a unui electrocardiograf cu un canal, a cărui parte de mecanică fină, una foarte delicată se proiectase şi se executa la I.O.R. (Intreprinderea Optică Română). De fapt tot IOR-ul a preluat şi punerea în fabricaţie a părţii electronice după ce prototipul fusese executat şi omologat la noi. Partea electronică nu ridicase probleme deosebite, singura noastră dificultate era să putem etalona aparatul, respectiv să ne dăm seama cum arată o înregistrare a undei electrice cardiace a unui om sănătos şi a unuia bolnav. Pentru asta împreună cu inginerul de la IOR ne-am dus la Spitalul de cardiologie şi am fost daţi pe mâna unui medic tânăr şi el, dr. Fotiade, astăzi profesor universitar. Auziseră ei şi chiar văzuseră cum arată o electrocardiogramă, dar nu aveau un asemenea aparat după care să-l calibrăm şi noi pe al nostru. Şi aici începe partea amuzantă. Tânărul doctor Fotiade s-a cuplat imediat la ideea de a experimenta pe pacienţi un astfel de aparat, dar trebuia să primească aprobarea marelui profesorul Iliescu.
Nini: Si ati primit aprobarea?
D-na Millea: Când noi, cei trei, am fost primiţi de profesor, dânsul croşeta, făcea macrame. S-a scuzat şi a spus că e modul de a-şi menţine degetele flexibile. Când a auzit însă despre ce este vorba s-a înfuriat şi a început să strige la noi: "voi inginerii vreţi să dezumanizaţi medicina, vreţi să separaţi pe bolnav de pacient". Cu greu l-am făcut să înţeleagă că de fapt aparatul nu-l înlocuieşte pe medic ci-l ajută, aude şi vede mai bine decât el. A doua fază a fost şi mai dificilă. Pe modelul experimental aveam un potenţiometru de reglaj al unei constante de timp, cu care calibram aparatul astfel încât electrocardiograma unui om sănătos să arate totdeauna la fel. L-am rugat să ne recomande un pacient perfect sănătos ca să-i putem ridica electrocardiograma şi apoi unul bolnav ca să-i arătăm diferenţa. Am reglat acel potenţiometru astfel încât înregistrarea pe un pacient real să arate cam ca cele din prospectele străine. Când a văzut că umblu la un buton a început să ţipe "voi faceţi dintr-un om sănătos unul bolnav şi invers, v-am spus eu că asta-i doar reclamă capitalistă a ălora de vor să-şi vândă aparatele". Am plecat de la profesor derutaţi complet, noroc cu doctorul Fotiade, care a acceptat să colaboram în continuare dar mai în secret până am etalonat aparatele. El nu se pricepea la electronica, dar intelegea perfect ce facem noi, ca nu ne jucam cu viaţa oamenilor, dar ne trebuie etalonul, aşa cum termometrul pentru temperatura, se etalonează la "zero" grade în gheaţă şi la "o sută" de grade în apă care fierbe. Noroc ca acest mic proiecţel şi asistenţa tehnică la IOR au durat puţin.
Nini: Care a fost urmatoarea sarcina pe care ati primit-o?
D-na Millea: Apoi am primit ca temă, să mă documentez şi să elaborez caietul de sarcini pentru proiectarea primului radioreceptor românesc staţionar cu tuburi electronice de clasă superioară, cu reglaje pentru tonuri înalte şi joase, echipat şi cu bloc de unde ultra scurte (UUS) pentru recepţia emisiunilor cu modulaţie de frecvenţă (MF). Era pentru prima dată când urma să se construiască în ţara noastră un radioreceptor de asemenea complexitate, fără a se apela la licenţă sau măcar la know-how străin. Până atunci se fabricaseră, mai exact se asamblaseră, receptoare simple cu seturi din import, care recepţionau în principal undele lungi (UL) şi medii (UM). Unele aveau şi o bandă mică pentru recepţia pe unde scurte (US). Primele construcţii hibride, o concepţie românească adaptată unor norme, scheme şi tehnologii paţial din import, au fost aparatele populare Opereta in 1958 şi Concert in 1959, la care s-au folosit difuzoare, comutatoare de gamă tip claviatură şi alte căteva piese electrice româneşti.
Nini: Cum a decurs intocmirea caietului de sarcini?
D-na Millea: Sarcina primită, de a concepe un radioreceptor de clasă superioară, a fost pentru mine prima mare provocare in inginerie, dar aveam să constat că şi pentru întregul colectiv de la serviciul de proiectări, în care seria mea era prima cu formaţie de inginer electronist. Ne-am confruntat atunci cu două categorii de probleme: probleme tehnice legate de stabilirea caietului de sarcini respectiv a normei de produs şi probleme tehnologice, legate de faptul că până atunci nu se lucrase în gama de unde ultrascurte, care necesită într-o fabricaţie de serie, unele măsuri specifice în etapele de montaj şi reglaj. Întocmirea caietului de sarcini n-a fost deloc uşoară şi mai mulţi ingineri cu vechime chiar mai mare decat a mea refuzaseră s-o preia, fiindcă era primul caiet de sarcini complet autohton. În plus inginerul şef, Sonnenstein, adusese din străinătate un aparat german, SABBA, care era "proprietate personală". Mi l-a dat ca model, mi-a permis să-l măsor de-a fir a păr, dar nu mi-a dat voie să-l desfac ca să nu-i stric sigiliul; din acest motiv nu ştiam cum arată blocul de MF.
Nini: Dispuneati de prospecte ale unor produse similare produse in occident ca sa aveti niste termeni de comparatie?
D-na Millea: Sefii mei, inginerul Fratu (şeful colectivului) şi inginerul Vartires (şeful secţiei) aveau colecţii de prospecte şi doreau să luăm din fiecare performanţa maximă. Punând în cele din urmă pe hârtie dorinţele tuturor am ajuns la concluzia că aşa un receptor nu poate funcţiona. Dacă e foarte sensibil prinde posturi multe, inclusiv pe cele foarte slabe, dar culege şi mulţi paraziţi provenind de la tot soiul de alte transmisiuni, comerciale, navale etc. şi s-a dus stabilitatea recepţiei; trebuia să acceptăm o limită. Dacă e foarte selectiv separă bine posturile între ele, dar le reduce din banda de frecvenţă adică alterează fidelitatea sunetului în cazul emisiunilor muzicale de înaltă calitate. Mă rog, atunci nu existau posibilitaţile tehnice de astăzi şi fabrica nu dispunea de reglaje şi control la nivele foarte rafinate; de exemplu dacă voiam să redăm bine sunetele joase trebuia să facem casete mari de lemn masiv pentru ca frecvenţa proprie de rezonanţă să fie inferioară frecvenţei transmise, în caz contrar aparatul duduia ca o locomotivă. La fel dacă voiam să transmită frecvenţe înalte, o vioara în tonalităţile de sus, ne trebuiau nişte difuzoare de care noi încă nu produceam. Discuţiile asupra motivelor pentru care firme de prestigiu acceptau în prospectele lor doar anumite performanţe în detrimentul altora, a durat câteva luni bune şi au fost urmate de acceptarea acestuia de către beneficiar, pe atunci Ministerul Comerţului Interior. La finele acestei etape directorul nostru Lăzăroiu, i-a dat şi un nume, a devenit S 602 A Enescu, şi era prevăzut cu benzile de recepţie în UL, UM, US 1, US 2, US 3, şi UUS, cu reglaje de tonuri joase şi înalte şi putere nominală de ieşire de 3 W, ceea ce-I încadra într-o clasă de performanţe superioare.
Nini: Cand ati trecut la realizarea proiectului si a prototipului?
D-na Millea: Am început proiectarea teoretică şi abia când aceasta s-a terminat am trecut la realizarea prototipului. La cererea mea proiectul şi prototipul au fost verificate de profesorul Cartianu, cel care intervenise şi pentru a corela datele tehnice înscrise în caietul de sarcini. Profesorul ne predase cursul de specialitate, construise primul receptor cu MF şi scrisese prima carte despre MF, domeniu care începuse să se impună în Europa la începutul anilor ‘50, aşa că voiam să am confirmarea lucrărilor mele pe etape, de la cea mai autorizată persoană.
Nini: Cum a decurs demonstratia originala a profesorului Cartianu?
D-na Millea: Peste ani am găsit o relatare foarte amuzantă a întâmplărilor prin care a trecut profesorul Cartianu la primele lui încercări de a introduce MF în România. Iată ce scrie colegul meu dr.ing. Ciontu Andrei în Albumul Jubiliar al seriei noastre, la capitolul " Din amintirile studenţilor despre profesorii lor" sub titlul "Omologare originală": "în anul 1951, după ani întregi de experimentări, asistent universitar încă fiind, inginerul Gheorghe Cartianu caută să impună Radiodifuziunii Române noul sistem de emisie-recepţie cu modulaţie de frecvenţă ( FM pe scala diverselor radioreceptoare), superior şi mult mai fidel decât vechiul sistem cu modulaţie de amplitudine (AM). Desigur că, aceasta FM, pasiunea de o viaţa a profesorului era pe atunci, în 1951, o noutate numai pentru România!
Într-o zi se prezintă la biroul unui şef de la Radiodifuziune, care putea da un aviz favorabil, având în braţe un radioreceptor, nu prea "arătos". După expunerea argumentelor, consultându-şi frecvent ceasul de buzunar, inginerul Cartianu pune în funcţiune radioreceptorul. Asistenta a ascultat uimită o piesă muzicală clasică, recepţionată şi redată cu o puritate nemaiîntâlnită (fără paraziţi atmosferici sau industriali, fără distorsiuni ale sunetelor, etc.) Bine, bine, zise şeful, după trecerea momentului de uimire, dar cine emite, unde este emiţătorul? Zâmbind inginerul Cartianu răspunse: Un colaborator de al meu este în momentul de faţă, cu un emiţător experimental portabil şi cu un picup cu 2 plăci, sus pe terasa Palatului CFR din faţa Gării de Nord.
Omologarea originală a fost validată şi radiodifuziunea Română a adoptat în scurt timp primele emisiuni pe unde ultra-scurte (UUS) cu modulaţie în frecvenţă după metoda Cartianu, care prezintă unele particularităţi faţă de sistemul americanului Edwin Armstrong (un precursor în domeniu), dar ale cărui lucrări profesorul nu le-a cunoscut, ele neparvenind în Europa din cauza războiului.
 |
| Varianta cu pic-up |
Nini: Ce insemna a "proiecta" un aparat de radio in acele vremuri?
D-na Millea: In 1959 a urmat pentru mine o iarnă fierbinte. Lucram practic zi lumină pentru realizarea documentaţiei de fabricaţie şi ajunsesem să mi se pară că perioada ca maistru a fost una de-a dreptul plăcută. Precizez că atunci a "proiecta" un aparat de radio însemna să-i faci documentaţia completă, electrică şi mecanică, adică şi desenele pentru şasiu, sistem de culisare a acului pe scală, prinderea difuzoarelor şi caseta, cu toate detaliile constructive, documentaţie care ajungea să cuprindă câteva sute de planşe desenate. Separat trebuiau redactate toate indicaţiile tehnice privind reglajele, verificările şi caietul de reparaţii. Pe baza acestei documentaţii tehnologul proiecta sculele, dispozitivele şi verificatoarele (celebrele SDV-uri) şi fixa operaţiile pe fiecare masă de lucru, respectiv muncitor iar şeful producţiei elabora graficele de aprovizionare cu subansamble din interiorul uzinei sau din exteriorul ei. Mai precizez că atunci în fabrică se produceau majoritatea elementelor constructive, de la şuruburi, piuliţe până la butoanele de pe scală şi măştile exterioare de plastic ale difuzoarelor. În aceste condiţii pregătirea fabricaţiei şi lansarea produsului însemna organizarea muncii unui număr de cca 100 de muncitori, în afara celor din banda propriu zisă şi a unui număr mare de cadre tehnice, ingineri de diverse specialităţi: elecronişti, mecanici, chimişti, care pregăteau subansamblele. Într-un astfel de produs erau implicate toate secţiile uzinei de la matriţerie la tâmplărie, acoperiri galvanice şi ambalaj. Asta a fost "armata" care a luptat la punerea în fabricaţie a acestui prim radioreceptor de concepţie românească cu MF şi pe care sub aspect tehnic am "comandat-o" eu şi un tehnolog de excepţie Gheorghe Terzi. Ulterior uzina a învăţat din propriile greşei, "armata" s-a mai micşorat şi în timp lucrurile au intrat pe făgaşul rutinei. Astăzi există firme specializate în diverse tipuri de componente şi subansamble, aşa că o fabrică de asamblare are sarcini infinit mai simple..
Nini: Cum a decurs pregatirea seriei zero?
D-na Millea: Prin ianuarie s-a omologat prototipul acţiune la care a participat şi profesorul Cartianu. Tot atunci a apărut si decretul de transformare a fabricii Radio Popular în uzinele Electronica. Era un succes al directorului, inginer Dumitru Felician Lăzăroiu primul director inginer venit la noi în 1958, care avea un aer de om cult cu o viziune europeană. Pentru mine a urmat pregătirea tehnologică împreună cu aşa numita serie "zero" compusă din câteva zeci de aparate pentru a se verifica reproductibilitatea în producţia de serie. Am avut noroc că de partea tehnologică s-a ocupat tovarăşul Terzi, un profesionist experimentat şi perseverent, care a dat o atenţie deosebită pregătirii fabricaţiei şi a SDV-urilor, iar ca meseriaş nene Roşca, un om cu o mână de aur şi un sufletist rar intalnit care a rămas ataşat de mine după episodul cu defectele produse de reglorii din bandă. Pentru subansamble am folosit lucrarile unor colegi, din care cea care m-a impresioant cel mai tare a fost un comutator de game gen claviatură proiectat de inginerul Luly Bădărău. Am lucrat în această echipă peste nouă luni pana la punerea în fabricaţie. În primăvara anului 1960 am rămas însărcinată şi lucrul acesta mi-a îngreunat ceva munca. Aşa că am proiectat şi pregătit seria "zero" ca un om aproape normal, fiindcă Enescu devenise marele meu "pariu" cu mine însumi.
Nini: Ce greutati ati intampinat la seria zero?
D-na Millea: La seria "zero" am întâmpinat nişte dificultăţi neaşteptate; erau nişte defecte care apăreau şi dispăreau fără nici o logică. După ce noi, cei din fabrică, nu am dat de cap cauzelor acestor nereproductibilităţii am sesizat conducerea că e o problema care ne depăşeşte, probabil ceva legat de tehnologie si am solicitat din nou să fie aduşi de la Politehnică profesorul Cartianu, şi conferenţiarul Viniciu Niculescu un foarte bun practician, fost radioamator. După vreo lună de verificări au confirmat părerea noastră că problemele sunt de natura tehnologică, că trebuie găsită o soluţie ca blocul de MF să fie ecranat mai bine şi să facă un contact electric perfect cu şasiul, ca să dispară nişte posibili curenţi vagabonzi perturbatori. Aşa s-a hotărât ca blocul de MF să fie montat intr-o cutie metalică ermetică şi care să se cupruiască. In fine, după cupruire seria "zero" a mers ceva mai bine, dar tot aveam probleme cu reproductibilitatea în serie. Intr-o bandă nu poţi pierde vremea să piguleşti fiecare aparat până-i dai de cap. Trebuie asigurată ritmicitatea producţiei şi o convergenţă de minim 95% şi asta nu reuşeam noi. Profesorul Cartianu a sugerat deplasarea în Franţa sau Germania, a unor specialişti.
Nini: Ati fost trimisa intr-una din aceste tari la specializare?
D-na Millea: Cum atunci nu se trecea graniţa cu buletinul, ci cu o sumedenie de aprobări pe care nici eu nici tehnologul Terzi nu le-am obţinut din cauza dosarelor de cadre, a plecat şeful secţiei inginerul Vartires cu nene Roşca, o mănâ de aur, dar care nu ştia o boabă de franceză şi ing. Petruţa Iordache, complet fără legătură cu subiectul. Pe nene Roşca l-am şcolit, i-am precizat pe puncte, ce anume trebuia să vadă din punct de vedere constructiv şi tehnologic. Mă interesa cum sunt dispuse piesele, cum se montează blocul MF pe şasiu, în ce ordine se făceau reglajele, cât timp se alocă unui aparat la montaj sau la reglaj şi multe altele. Ştia şi el că sunt fenomene nestăpânite de noi, fiindcă lucrase la seria "zero" şi constatase că două aparate făcute integral cu mâna lui nu dădeau uneori acelaşi rezultat final.
Nini: La intoarcerea din Franta echipa trimisa a venit cu noutati?
D-na Millea: Aşteptam cu nerăbdare să se întoarcă. Când în sfârşit au venit am avut o surpriză extrem de placută. Nene Roşca observase că la ei bobinele din blocul de MF se fac altfel decât la noi, se folosesc nişte carcase de plastic ca nişte mosorele subţiri cu aripioare, care regularizau traseul firului de cupru şi a luat "ca amintire" câteva astfel de bobine. Noi lucram pe carcasele "clasice" utilizate şi la celelalte game de unde, care aveau un diametru de circa trei ori mai mare, dar pentru UUS fiind vorba de un număr mic de spire orice eroare la maşina de bobinaj conta foarte mult. Le-am schimbat şi noi urgent pe ale noastre şi imediat s-a egalizat mult producţia. A mai aflat cum se verifica legătura de masă a blocului de MF, care ne făcuse atâtea probleme şi am adoptat şi noi soluţia. In plus a reuşit să obţină câteva poze cu banda în funcţiune. Astăzi poate pare de necrezut, dar atunci când reviste de informare tehnică din vest nu primeam, când firmele cereau bani grei pe know-how -uri şi ţara n-avea fonduri, am stat cu tovarăşul Terzi cu lupa, am urmărit aparatele de pe mesele de reglaj ca să ne dăm seama de ordinea în care se succed operaţiile şi aşa am corectat fazele propuse iniţial de noi.
Nini: Ce alte informatii utile ati mai aflat in urma acestei vizite?
D-na Millea: Inginerul Vartires a cules două categorii de informaţii. Prima era legată de proiectare, fiindcă dânsul avea impresia că profesorul Cartianu era prea "teoretician", părere infirmată ulterior de compararea cu formulele utilizate de noi. A doua categorie de informaţii se refereau la productivitatea muncii la acest tip de aparate, care s-a dovedit a fi superioară celei de la benzile care fabricau la noi aparate populare fără MF. De fapt ştiam că productivitatea muncii la noi e mai scăzută chiar şi în raport cu cea din Cehoslovacia şi Ungaria la aparate de acelaşi tip. Dar şeful meu a aflat că la franţuji se lucra în bandă numai cu personal calificat şi stabil, pe când noi lucram cu mână de lucru instabilă şi complet necalificată. Astfel a înţeles concret formaţia şi rolul muncitorului în procesul de producţie, faptul că un muncitor dintr-o bandă de produse electronice franceze avea obligatoriu cel puţin şcoala profesională, la noi în acel an, 1960, venea de la săpat şanţuri sau vândut flori ca să treacă peste iarnă şi "calificam" la locul de muncă în fiecare toamnă pe alţii. Franţujii dispuneau de un personal stabil, ai noştri erau practic nişte "nomazi"; stabili aveam doar reglorii. În final aveam să constat ce îmi spusese tăticu de atâtea ori "un meseriaş bun face uneori mai mult decât un inginer". În cazul de faţă observaţiile strict vizuale ale lui nene Roşca, un om nevorbitor de limbă franceză, care doar s-a plimbat printr-o bandă de producţie, ne-au folosit la punerea în fabricaţie mai mult decât datele de proiectare pe care ni le adusese inginerul Vartires, fiindcă oricum formulele aduse de dânsul se găseau şi în manualele noastre de specialitate Nu doresc să minimizez sub nici o formă valoarea lui Vartires ca inginer, era de departe cel mai tobă de carte din secţie, pentru domeniul frecvenţelor uzinate până la acea dată, dar atunci nouă ne lipsea experianţa de fabricaţie curentă în unde ultra scurte (UUS) şi ne mai lipseau chiar şi muncitorii de tip francez, constatare pe care el a putut-o face abia acolo şi reîntors le-a explicat şi şefilor noştri. Aceste informaţii au determinat şi la noi ulterior luarea unor măsuri de "selecţionare, şcolarizare şi stabilizare" a forţei de muncă, cu rezultate care s-au regăsit în timp în calitatea producţiei.
Nini: Ce alte momente dificile ati mai intalnit in timpul punerii in fabricatie a lui Enescu?
D-na Millea: Alte momente teribile ale procesului de punere în fabricaţie a receptorului Enescu au fost legate de faptul că au trebuit "şcoliţi" reglorii. Aceştia erau obişnuiţi de la aparatele cu MA să regleze pentru obţinerea semnalului maxim. La receptorul Enescu la partea de MA se proceda la fel, dar pentru partea de MF reglajul trebuia făcut pe minim, ceea ce mult timp a fost greu de înţeles şi mai ales de executat corect în bandă. Şi în aceste conditii, după nişte eforturi de nedescris, şi după bucuria de acum vădită a unora că aparatul Enescu va fi un fiasco, în august 1960 s-a omologat seria zero, iar în octombrie a început fabricaţia curentă, cu circa două luni înainte de naşterea fiului meu Liviu. Nu cu mult timp in urma corespondând cu directorul general de atunci al uzinei Electronica, Dumitru Felician Lăzăroiu, mi-a scris un e-mail în care pomeneşte de faptul că a făcut demersuri pe lângă profesorul Cartianu pentru a încheia un contract de colaborare pentru stabilirea tehnologiei de fabricaţiei, la care profesorul i-a răspuns că "nici dănsul şi NIMENI din Politehnică nu pot rezolva problemele respective". Abia acum înţeleg de ce profesorul Cartianu a propus, iar directorul general a susţinut deplasarea unei echipe în străinătate.
Nini: Nu v-a dezavantajat faptul ca la un proiect de o asemenea anvergura erati inginer stagiar si pe deasupra si femeie?
D-na Millea: Revenind la radioreceptorul Enescu, s-a apreciat că s-a economisit importul unui know-how. Faptul că inginerul stagiar era femeie a creat însă suspiciuni, care au amplificat uneori dificultăţile legate de lansarea lui în fabricaţie. Directorul nostru general a subliniat în mod justificat şi repetat "condiţiile asigurate pentru colaborarea între producţie, cercetare şi învăţământ" pentru a atenţiona asupra amploarei acţiunii şi a dificultăţilor parcurse şi care pot interveni în continuare până cănd MF va deveni rutină, lucru care s-a petrecut abia peste vreo doi ani.
Nini: In urma realizarii acestui proiect ati fost premiati cu ceva?
D-na Millea: Noi cei implicaţi direct am primit fiecare câte o primă mai consistentă. Ţin minte că a mea a fost egală cu un salariu lunar, lucru care m-a bucurat nespus, fiindcă peste câteva luni cu ea am cumpărat primul nostru aragaz, tot de producţie românească. Fac această menţiune pentru a înţelege nivelul de salarizare şi premiere din acei ani, în raport cu pretenţiile de astăzi. Apoi ne-a felicitat personal, în plus mie mi-a spus "dacă erai mai isteaţă şi terminai lucrările până la 1 Mai uzina putea primi Ordinul sau cel puţin Medalia Muncii, aşa cum a primit Victor Toma şi colectivul din IFA. In ciuda momentului "festiv" i-am răspuns acru:
- Dumneavoastră aţi văzut calculatorul menţionat? E un aparat cu peste 1500 de tuburi iar receptorul Enescu abia dacă are 8. În plus acel aparat chiar e unicat în România
- Da, dar Enescu se face în mii de exmplare, e un produs industrializat, iar şcolarizarea in fabricaţia MF este esenţială pentru productia de televizoare pe care o vom incepe la anu, a lui Victor Toma e doar o intenţie.... ca la femei, frumoasă, deşteaptă, dar….inutilizabilă.
Când am auzit spusele directorului chiar am crezut că o distincţie acordată uzinei, la un an de când fabrica Radio Popular se transformase în uzina Electronica, ar fi fost binevenită. Nu ne-ar fi stricat o recunoaştere oficială, fiindcă ştiam de la profesorul Răduleţ, ca "pe medie românii au un nivel de inteligenţă ceva mai ridicat decât al vesticilor". Mai rămânea de demonstrat că, alături de inginerul Victor Toma şi poate mulţi alţii necunoscuţi de mine în acel moment, şi noi cei din Electronica, eu ca proiectant, alaturi de colectivul cu care am lucrat la punerea in fabricaţie am încercat să demostrăm capabilitatea românilor şi zic eu că chiar am reuşit.
A fost o colaborare frumoasă, fără rivalităţi sau invidii evidente, eram tineri toţi si trăiam romantismul profesiei. M-am bucurat de ajutorul colectivului fiindcă niciodată n-am minimizat efortul nimănui din cei cu care am lucrat şi în acea epocă de lipsuri şi ură am creat un microunivers cu oameni pasionaţi şi de bună credinţă la care conta valoarea. Asta m-a ajutat să depăşesc toate mizeriile unui regim obtuz în care trebuia să-mi desfăşor activitatea Şi am mai făcut ceva, mi-am dovedit mie însumi că pot aborda un domeniu tehnic oricât de dificil ar fi fost el, contrar prorocirilor invidioşilor şi comozilor care-mi cântau deja prohodul încă de la excluderea mea din UTM în anul I de facultate. La aceea dată eram singura din seria mea care proiectasem şi industrializasem un produs care s-a executat apoi în mii de exemplare. E drept că cel puţin industrializarea s-a făcut cu aportul multor ingineri de diverse specialităţi: electronişti, mecanici, chimişti, dar am fost cea care am organizat şi condus un colectiv care m-a ajutat fiindcă fiecăruia i-am explicat rolul şi sarcinile, am colaborat cu ei şi s-au bucurat de aprecierea mea şi de recunoaşterea eforturilor lor în faţa forurilor superioare. Am avut în meserie o mare calitate, zic eu, socotită de unii un mare defect: n-am putut fi invidioasă pe succesele nimănui, iar singurul termen de comparaţie erau pretenţiile mele. Când eu eram mulţumită de ce făcusem nu mai era loc de mai bine şi tot colectivul era mulţumit. Tăticu îmi inoculase ideea că ingineria e o meserie de echipă, că vorba lui Edison "geniul este 99 % transpiraţie şi 1 % inspiraţie". Iar acel inginer Crişan care la angajare m-a acuzat că sunt fiică de "burjui" că m-am născut pe trandafiri în timp ce el s-a născut pe paie şi care a refuzat să se alăture colectivului meu, deşi aveam nevoie de specialitatea lui, mi-a spus la sfârşit:"nu credeam c-ai să reuşeşti, dar se pare că tu şi din iad ai putea face o grădină cu flori". O scuză similară aveam să mai primesc peste vreo 15 ani de la ministrul Cioară, care între timp îmi ajunsese şef.
Nini: Cat timp ati lucrat la Electronica?
D-na Millea: Am lucrat in Electronica din 5 aug 1956 pana in 5 aug 1961, adica 5 ani. Se nascuse fiul meu si nu mai puteam accepta sa lucrez "zi lumina" trebuia sa-i acord si lui timpul cuvenit. Asa ca am trecut (prin demisie, fiindca nu mi s-a acceptat transferul) la Institutul de Cercetari Electrotehnice (ICET) la Sectia Calitate, unde fiind la inceput singurul inginer electronist, am avut sarcina sa intocmesc buletinele de omologare pentru toate produsele electronice ale ministerului, deci ca sa ma laud un pic, intre anii 1961-1969 toate produse electronice introduse in fabrictie la Electronica, IPRS, FEA, FCME, Electromagnetica, s.a. au fost masurate sau cel putin verificate de mine si pe buletinele lor de omologare exista semnatura mea, care devenise ea insasi un "certificat de garantie". In paralel cu omologarea am primit sarcina sa organizez laboratorul de Siguranta in functioanare (fiabilitate) a produselor electronice (primul din tara), al carui sef am fost, laborator care a definit teoretic si experimental parametri de fiabilitate ai tuturor produselor electronice de atunci, dar in mod special ai aparatelor de radio. Au fost elaborate standarde si norme corespunzatoare cuprinzand parametri, metode de prelevare, masurare si prelucrare a datelor. Pe baza acestora uz. Electronica a reusit sa-si compare produsele cu ale altor tari si sa actioneze pentru imbunatatirea lor (unde era cazul) pentru ca aparatele noastre sa poata fi exportate. Si din 1967 a inceput exportul de radioreceptoare in tari din vest, ca Anglia, RFG, Franta, noi stiind unde ne aflam in raport cu alte produse similare straine cu care ne intalneam pe acele piete. Exportul Uzinelor Electronica a continuat pana la finele anului 1989, atat cu radioreceptoare si televizoare cat si cu linii tehnologice. Electronistii au ajuns la un moment dat "elita" muncitorilor din Bucuresti ; era un titlu si un loc ravnit, iar acum multi au devenit "capsunari" in Spania. Romanii sunt oameni inteligenti si pot mai mult decat atat, dovada ca dupa 1989 cel mai mare "succes" al IPRS-ului a fost faptul ca peste 100 de ingineri au fost acceptati si lucreaza si in prezent in Silicon Valley din SUA, care reprezinta varful tehnologiei mondiale in domeniul semiconductoarelor.
Nini: D-na Millea, inca o data va multumesc pentru amabilitatea d-voastra cu care mi-ati acordat acest interviu. Si prin acest material am dorit sa nu se uite aceste pagini din istoria electronicii romanesti.
D-na Millea: Si, era sa uit, am citit articolul indicat de d-voastra despre dl. Dinca Nicolae si mi-a produs o reala bucurie. Prin anii ’78-80 am participat si eu in juriul concursului "Maini de aur" si l-am recunoscut din fotografii pe dl. Dinca. Ce mica-i lumea!
Mai multe imagini gasit in albumele foto de la urmatoarele adrese:
- Nini Vasilescu YO3CCC
Articol aparut la
17-1-2010
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu