02 aprilie 2014

481."Declin si ingamfare" sau...Romeo,Julieta si noi in faza a doua :proba celui de-al doilea spectacol! (cu completarea Anei-Maria)

  Si a fost iarasi "Romeo si Julieta "la "Masca"!
  De data asta cu multi prieteni si cu hotararea de a nu ma lasa impresionat, astfel incat sa o vad si ascult "la rece" si sa fac fotografii cat cuprinde.
  Da,da ! Fiti siguri ca m-am si tinut de hotarare!
  Da, de unde ! Iarasi m-a vrajit spectacolul si de abia la sfarsit am reusit sa fac trei fotografii.
  De ce? Pentru ca ...A FOST SI MAI BUN !
  Premiera s-a dovedit a fi un inceput, iar al doilea spectacol "s-a asezat", actorii jucand si mai bine, iar micile neajunsuri ...unele au disparut si altele sunt pe duca !
  Revelatii?
  Julieta aproape ca a stors lacrimi de la un prieten de-al meu - dita-mai omul si nu-i spun numele ca e chiar penibil,care mi-a spus imediat dupa spectacol:Mai frate, chiar mi-au dat lacrimile ! Fata asta m-a impresionat! - dovedind ca oricat de bine a jucat la premiera, acum efectiv i-a intrat rolul in sange !
  Si ganditi-va: are in realitate 18 ani si este eleva la " Dinu Lipatti "!
  Si Benvelio (Alexandru Floroiu), mai jucaus , mai simpatic mai convingator.
  Si...Eugen Cristea, care in sfarsit a devenit un Capulet cu totul deosebit: impunator, convingator, si...impresionant ca gest,voce si cant.
  De fapt revelatia a fost intreg ansamblul, jocul devenind mult mai puternic si sugestiv, efectiv piesa imbogatindu-se.
  Dati pagina ca sa va lamuresc si sa cititi si cronica Anei-Maria, pe care am chinuit-o tarand-o sambata dupa noi, fiind cu glezna sucita.Ce sa-i fac, a calcat stramb!
  DA PAGINA !

   Eu nu cred ca mai are rost sa o iau de la capat si sa povestesc chestii, stiluri si lumini, penca si deoarece puteti citi obiectiv si la concret AICI!, in schimb o sa mai adaug cevasilea cu privire la publicul paralizat din sala, care de aceasta data a fost si mai ...paralizat!
   La premiere nu se plateste bilet.
   Vin prieteni, cunostinte, obligatii, critici, etc si amd cu invitatii, asa ca nu-i de mirare cand se aplauda furtunos, caci de , omul tot vine gratis, asa ca poate fi darnic, generos,nu?
   Altfel se pune problema cand platesti bilet !
   In schimbul banilor omul asteapta ceva, nu?
   De data aceasta in timpul spectacolului s-a aplaudat mai putin, mai anemic sau...mai sfios.
   De fapt in micile treceri dintre scene, catre sfarsitul piesei, deja nu se mai auzea decat o liniste mormantala, de-ti ridica parul in cap, combinata si cu intunericul ancestral in care erai lasat, auzindu-se la un moment dat, in scena finala in care apare Lorenzo ,doar ventilatoarele salii...In viata mea nu am auzit asemenea liniste intr-o sala de spectacol, se simtea o tensiune incredibila, nimeni nu avea curajul sa miste macar !
   Cat timp Lorenzo a recitat Sonetul, simteai cum cuvintele alearga prin public si sunt sorbite ,asimilate de acesta.
   Apoi...EXPLOZIE !
   Publicul parca a scapat dintr-o cusca si nu s-a mai oprit din aplauze si ...OVATII!
  
Un public inca zapacit de ce a vazut pe scena.
   "Ia zi draga, cum ti s-a parut?"
   "Lasa-ma in pace, inca diger...Am fost socata din primele 5 minute si nici acum nu mi-am revenit."
   "Deci?"
   "Mi-a placut foarte mult, dar lasa-ma sa-l diger !"
    Prietena Alexandra la o ora dupa terminarea piesei !Inca nelamurita...
    Da, nu am sa uit linistea aceea.
    Si nici faptul ca ...da, am profitat de ocazie sa o mai pup si s-a o mai felicit pe Julieta !
    Si nici placerea de a bea o bere cu...Romeo, Paris, Benvelio si Mercutio, impreuna cu prietenii mei afara, in gradina teatrului, inca vreo ora jumate facand frigul si ajungand de la felicitari la bancuri apoi la..."Kalinka" si alte cantece traditionale...planetei noastre.

Paris,Iulian,Ana-Maria,Romeo si Sorin,cu berile pe masa, ascunse.
 Ar mai fi multe de povestit, dar pana la urma eu am zis ca o voi lasa pe Ana-Maria sa "toarne"de aceasta data si vad ca iar nu ma mai opresc.
  Hai sa-mi opresc dizertatia si s-o inchei simplu si concret:
- da, este si mai bine.
- s-a lucrat la spectacol si "tarele"mici dar sacaitoare pe care le observasem , repet : unele au disparut...altele sunt pe cale.
- spectacolul este foarte bine primit de public, fara complezenta si cu deschidere, cu permisivitate, in acelasi timp se pare ca este ceva deosebit pana si pentru publicul obisnuit al acestui teatru novator.Si prinde !
- ei, dar de aici apare o problema: devine un "next level", un termen calitativ de comparatie si...asteptarile publicului or sa creasca, asa ca...AVETI GRIJA DRAGI "MASCATI"!

*nemotoujours*

    Cronica Anei-Maria:

     Neinteresant, nu? “Romeo şi Julieta”, subiect arhicunoscut şi de prea multe ori adus şi readus în atenţia publicului, Shakespeare…  Iar Shakespeare?! Poate, pentru a părea mai atractiv, un titlu de genul: “Senzaţional! Romeo şi Julieta şi-au pierdut graiul!” ar fi fost mai potrivit?!…
  Nu sunt mare consumatoare de teatru… Între teatru şi film am ales de foarte mult timp filmul şi am rămas fidelă alegerii… Ca lectură am consumat asiduu şi sunt câteva piese care şi-au aflat un loc în inima mea, dar atât. Shakesperare?! Citit. Dar nu se numără printre preferinţele mele. Masca?! Teatrul… Masca?! Ei… aici e toată povestea…
    Dar  să vedem ce înseamnă, de fapt, Teatrul Masca.

   Iată o descriere succintă “decupată” de pe siteul oficial: “Teatrul Masca, infiintat in 24 mai 1990, este singurul teatru de gest, pantomima si expresie corporala din Romania.
In perioada care a trecut de atunci Masca s-a dezvoltat in doua directii:
- prima este cea a teatrului de strada (unda paleta de spectacole pleaca de la Clovni, commedia dell arte, teatru medieval, marionete mari, living statues etc.) avand actori cu mijloace de expresie foarte diverse: clovnerie, jonglerie, instrumente, step, pantomima, living statues, manuire marionete mari de 2 m, dans, cantat live, acrobatie etc.
- a doua este cea a spectacolelor de interior cu scenariu elaborat, inspirat de mari autori (N.V.Gogol, G.G. Marquez, E. Briusov, J.L.Borjes) apropiindu-se mult ca stil de genul de teatru-dans, fără cuvinte sau cu un minim de dialog, actorul fiind pilonul central al spectacolelor, depozitarul unic al misterului teatral.
   Sună înteresant… dar nu suficient pentru a mă scoate din casă! Iar piesa propusă… cu atât mai puţin!   Dacă ar fi fost “Scaunele” (Eugen Ionescu)… ehe… altfel ar fi stat treaba! Neconvingător…
Am citit, însă, articolul de pe Suntem România! care, în modul cel mai simplu cu putinţă, a reuşit să-mi trezească la viaţă curiozitatea ce dormea lin, până atunci.
Teatru MUT?! Adică… mut, mut de tot?! Asta parcă sună a provocare!
Şansa de a asculta câteva acorduri din coloana sonoră a adus acel plus de care mai era nevoie: ideea de a fi spectator al unui fel de… “videoclip live” a fost exact acel “ALTFEL” căruia nu-i pot rezista (şi nici nu aş vrea!)…
“Vreau şi eu!” – cuvintele simple cu care oricine îşi exprimă entuziasmul spontan, a fost mesajul lansat către Nemotoujours. Căruia îi mulţumesc pentru implicare şi pentru refuzul categoric de a mă vedea ratând evenimentul din cauza unei luxaţii nefericite ce mă determinase a mă resemna în faţa evidenţei:  îmi văzusem, brusc, spulberată libertatea de deplasare.
   Odată trecut acest obstacol apărut din senin, în jurul orelor 18.00 (sâmbătă,29 martie) eram adunaţi în cafeneaua teatrului, nerăbdători să primim ce ni se oferea.
   Prima surpiză: o sală extrem de mică şi o scenă aflată la nivelul primului rând de scaune. Am ridicat o sprânceană, gândind că… sunt cucerită în mod neaşteptat.
   Evident, am strâmbat din nas cănd mi s-au indicat locurile: la balcon, cam la jumătatea scenei, rândul de sus.  M-am sucit, m-am învârtit şi m-am reorientat rapid: mai era un loc liber în primul rând, lângă balustradă. PERFECT! Vizibilitatea nu era blocată şi unghiul era interesant. Chiar deasupra scenei, oarecum în mijlocul acţiunii, puteam observa nu doar actorii, ci şi spectatorii. Îmi convenea.
   Am studiat decorul. Minimalist.Un şir de oglinzi încadra scena (nu mi-au atras cu nimic atenţia pe parcurs, aşa că am uitat repede de ele), iar în fundal, un ecran alb care nu ştiam încă la ce va folosi. Câteva arcade suspendate şi… cam atât. Trag repede concluzia că nu asupra decorului va trebui să îmi concentrez atenţia şi mă relaxez, aşteptând primele acorduri.

   Se face, brusc, întuneric… Doar mijlocul scenei rămâne luminat. Lorenzo (Mihai Mălaimare) depune un trandafir în mijlocul petei de lumină şi se retrage… Floare gingaşă, încărcată de simboluri, care poate răni până la sânge, imaginea sa ne va urmări până la final.
   Actorii şi corul intră în scenă în paşi robotizaţi, perfect acompaniaţi de muzica lui Gabriel Bassarabescu. Am apreciat la maxim momentul, sincronizarea şi aşezarea în scenă. Am felicitat hazardul pentru poziţia oferită în sală. De sus, am avut o imagine de ansamblu senzaţională. Aproape că mă credeam… oglindă!
   În câteva cuvinte strigate, mai mult decât vorbite, ni s-a dat o idee a ce avea să urmeze. Lupte inutile şi fără sens, moarte şi certuri între prieteni… Ură fără noimă şi fără câştig… Pierderi, jale, lacrimi ce nu mai pot salva nimic…

   Rămânem pe gânduri… Sala e cufundată în linişte.
   Parcă suspicioşi, implacabili şi aproape decişi să nu aprecieze ce vor vedea şi auzi pe parcursul celor 12 tablouri ale piesei, spectatorii îşi schimbă atitudinea, poziţia, expresia… Pătrund în lumea statuilor vivante ce îşi joacă viaţa în faţa lor, se lasă convinşi şi chiar cuceriţi. Suspină, lăcrimează, zâmbesc, râd. Atmosfera neutră din primele minute se încălzeşte, se umanizează.
   Scena balului este admirabilă. Măştile groteşti, dansând în jurul celor doi adolescenţi şi răpindu-i pe unul altuia ne poartă cu gândul la cei ce ne stau împotrivă, pe care îi vom vedea, poate, la ieşirea din sală, mai clar, identidficându-i după măştile la fel de groteşti pe care, fără să-şi dea seama, le poartă… Coregrafia gândită în amănunt, retragerile şi apropierile îndrăgostiţilor, atingerile fugare, uimirea întâlnirii şi ezitările sunt foarte bine exploatate.  Iar nehotărârea între paiaţe de lemn, roboţi lipsiţi de expresie şi fiinţe umane ne trimit dincolo de mesajul piesei jucate, la întrebarea eternă: ce suntem, de fapt? Cui ne supunem? Ce legi ne guvernează, ale cui? Căror legi neştiute ne supunem? Cât suntem noi şi cât mâna care ne ghidează?
   Spectatorii abia răsuflă. Sala pare plină de statui. Chipurile sunt încremenite în expresii din cele mai diverse. Nici un zgomot, în întuneric.

Retragerea in ovatii
   Scena balconului… nu există. Personal nici nu am conştientizat lipsa! În locul ei, joaca a doi adolescenţi umple scena. Doi copii, ce nu au ştiinţă de firele complicate ce se ţes în jurul lor, se apropie, se plac, se iubesc. Cum ar putea bănui că… nu au voie?! În lipsa balconului, cei doi îşi mărturisesc iubirea printr-un sărut lung. Lung… (Care este cel mai lung sărut din teatru, nu s-a putut abţine să se întrebe ignoranţa din mine… Ar putea fi acesta?) Primul semnal că ceva ar fi în neregulă îl dau  Benvelio ( Alexandru Floroiu) şi Mercuţio (Massimiliano Nugnes) cel cu mers şmecher şi mereu gata de bătaie, care încearcă să-i despartă. Încercare, aşa cum era de aşteptat, nereuşită…


    Lupte. Scene de luptă lungi şi captivante. Spadă, floretă, pumnale, pumni şi picioare, totul e bun! Scene de luptă presărate cu efecte speciale ce amintesc de Matrix – ralentiul mi s-a părut o idee lăudabilă prin efectul de relaxare în momente de maximă încordare – şi nelipsite de o picătură de umor binevenită care nu o dată a făcut sala să explodeze în râs.
   Dar, înainte de orice… Mimică. O mimică extrem de expresivă, foarte bine adaptată fiecărei intenţii. De la bucurie până la disperare, trecând prin toată gama de emoţii. Neîncredere, ezitare, neînţelegere, expresii întrebătoare, zâmbet sincer şi durere neîmpăcată; totul se poate citi foarte clar nu doar pe faţa, ci şi în ochii actorilor. Iar trupul ţine, în mod admirabil, ritmul.

   Povestea îşi urmează cursul cunoscut, iar Lord Capulet ( Eugen Cristea) îşi rosteşte dicursul blestemat, anunţând decizia finală. “… de nu… să piei!” urla boxa din imediata mea apropiere…
Doica (Alina Crăiţă)?!… Recunosc… Am fost la un pas de a face un salt ca să îi ard o palmă! “eu n-am ce-ti face…” Nu, SERIOS?! Doar pentru că aşa a zis… Shakespeare?! Norocul ei că îmi luxasem deja piciorul, ceea ce a funcţionat foarte bine pe post de calmant… Altfel un personaj dintre cele mai simpatice, pusă mereu pe şotii şi ţinând partea dreptăţii, ne-am fi înţeles bine, dacă nu ar fi fost acest mic incident.
Romeo (Robert Poiană) m-a cucerit abia spre final când, dinaintea trupului neînsufleţit al Julietei, refuză duelul. Prăbuşit şi disperat, nu vrea încă o moarte inutilă.  Din nou, mimica şi gestica sunt de o expresivitate uimitoare. Chipul, trupul, ochii iau locul vorbirii şi transmit mesajul mai clar decât orice cuvinte. Coregrafia nu lasă spectatorul indiferent.  Între a fi ucis şi a ucide, este nevoit să ucidă, împotriva voinţei lui. Chiar dacă, oricum, alegerea lui finală era moartea…
   Totul sub privirile de piatră ale statuilor vivante ce ţin loc de cor. Statui ce nu asistă indiferente, aşa cum am fi tentaţi să credem, ci îşi schimbă poziţia şi expresia aproape imperceptibil, ajungând în final la o ilustrare multiplicată a tabloului Tipăt de Edvard Munch.

screamreu_2145660b_89547000.jpgŢipătul, de Edvard Munch

    Admirabilă preocupare pentru detaliu…
    Din când în când, acţiunea se desfăşoară pe două planuri, implicând astfel ecranul din fundal – Romeo, în gândul Julietei…
    Lord Capulet ( Eugen Cristea), care m-a enervat cu urletul lui atât de părintesc: “…să piei!”, m-a îmblânzit în momentul descoperirii trupului fiicei alungate pentru vecie. Uimirea atât de sinceră în faţa unui destin neiertător, ce nici măcar nu lăsa a se bănui o înţelegere a rolului lui decisiv într-un final ce îi părea nedrept, aproape convingea că e nevinovat, deşi totul se desfăşurase dinaintea noastră! Cine ar fi putut să-i strige, privindu-l în ochi, că el e vinovatul?! Mimica, aici, i-a ieşit excelent.

Julieta?! Vă las să o descoperiţi singuri, cu siguranţă o veţi îndrăgi.

Benvelio (Alexandru Floroiu)
     Benvelio, în mod cert, e cel pentru care aş putea spune că am o slăbiciune în această piesă.
     Spiriduşul vesel şi nevinovat gata oricând să ajute, să facă un bine, care îşi exprimă atât de bine prin gesturi şi mimică disprerarea în faţa morţii şi a situaţiilor în care se vede implicat fără a putea interveni pentru a le rezolva, uimirea în faţa răului care îi apare dinainte la fiecare pas, zâmbetul vesel şi faţa luminată când îşi vede prietenii, durerea de a nu-l putea ajuta şi împăca pe Romeo… Aproape câ îţi vine să-l iei în braţe şi să îl laşi să plângă, pentru a se linişti.


   Trandafirul revine, roşu şi trist, pentru a veghea somnul de veci al celor două suflete nedespărţite…
   Finalul piesei este surpinzător şi tulburător.
   Printre actori se strecoară un… civil (Mihai Mălaimare), un om al zilelor noastre, insinuat într-o epocă ce nu-i aparţine, pentru a ne transmite un mesaj: Sonetul LXVI.
   Publicul, ce nu îndrăznise, parcă, până atunci, să se manifeste decât rareori, aplaudând timid  între acte, s-a dezlănţuit. Aplauzele s-au oprit cu greu şi doar după mult timp…
   Voi mai merge să văd o piesă la Masca?! Da, cu siguranţă! Iar dacă veţi auzi vreodată că pun în scenă “Scaunele”, spuneţi-mi! Nu voi lipsi!
   (Mulţumesc celor care au făcut posibil să văd această piesă!)


Romeo… or… Paris?! That’s the real question!Ana-Maria Dmitru,Eugeniu Fetescu,Ana-Maria,Robert Poiana

*Ana-Maria*
Romeo – Robert Poiană
Julieta – Cristina Panait
Lord Capulet – Eugen Cristea
Lady Capulet – Haricleea Bădescu
Montague – Nicolae Pungă
Lady Montague – Ioana Rufu
Benvelio – Alexandru Floroiu
Mercuţio – Massimmiliano Nugnes
Ducele – Valentin Mihalache
Lorenzo – Mihai Mălaimare
Thybalt – Aurel Sandu
Paris – Eugeniu Fetescu
Doica – Alina Crăiţă
Spiţerul – Cosmin Creţu
Corul : Andreea Corneanu, Virginia Vasilache, Sabina Mitrea, Maria Panţoianu, Florentina Panait, Andreea Petcu, Amalia Popa, Alex Robu, Cazara Pănulescu, Mladinovici Crăiţă, Daniel Niţoi.

Regia şi scenariul – Mihai Mălaimare
Asistent Regie – Valentin Mihalache
Scenografie – Puiu Antemir
Costume- Sanda Mitache
Muzica – Gabriel Bassarabescu
Coregrafia – Mirela Simniceanu
Lupte Scenice – Ioan Albu
***
Adresa teatrului: Bd. Uverturii nr. 70-72, sector 6, Bucuresti
Tramvai 41 - stația Lujerului
Autobuz 178 - stația Teatrul Masca
Metrou - stația Lujerului

.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu