 |
| . |
 |
| . |
Chiar dacă mult înainte de zilele 18, 19, şi 20 iulie
2014 Craiova se anunţase gazdă a celei de-a doua editii a Festivalului
Internaţional Adrian Păunescu, Asociaţia Scriitorilor Academus îi
informa pe bucureşteni că pot retrăi fenomenul Păunescu participând la
spectacolul de poezie şi muzică folk susţinut luni 21 iulie ora
16:00 în splendida sala a Federaţiei Sindicatelor Libere din
Învăţământ situată în Bd Regina Elisabeta nr 32.
Referitor la reacţiile
unora dintre invitaţi, inainte de participarea lor a acest eveniment, cred ca ar trebui să le evidenţiem criza de
personalitate izvorâtă din ruptura existentă între individ ca
personalitate pe de o parte şi, pe de altă parte, acelaşi individ
ca membru al unei colectivităţi care îi înăbuşă personalitatea. De
aceea din când în când trebuie aplicată noţiunea de
“Selfadjustement” (autoadaptare la formele anxioase ale unor indivizi
ai societăţii). Aveam sa aflu că preşedintele amintitei asociaţii
(poet şi eseist), domnul Cristian Neagu, a fost descoperit de
Adrian Păunescu în vara anului 1973, şi, se poate spune cu tărie că
“a ucenicit“ în poesfera păunesciană,
mărturie stând în cele din urmă poeziile sale.
Spectacolul a fost structurat într-o singură noapte pe
ideea de inspiraţie goethiană, şi anume: Mărturisirile unui suflet
frumos; atât de frumos încât, se cuvine să cităm cuvintele atribuite de
Socrate Diotimei: “frumosul divin cel cu înfăţişare unică“.
Aşadar, ne aflam în după-amiaza zilei de 21 iulie a.c. Parcurgem
bulevardul la pas trecând nostalgici pe lângă zidul impunător al
Colegiului Naţional Gh. Lazăr, amintindu-ne de tinereţe, de calitatea
învăţământului din anii “70-“80. Traversăm bulevardul Schitu
Măgureanu oprindu-ne în dreptul imobilului cu nr 32, un impunător
monument arhitectonic, căruia îi recunoşti cu uşurinţă influenţa
stilului bizantin într-un ansamblu neoclasic, după arcul semicircular
care domină intrarea .
Este ora 15:37. Grupuri de câte trei - cinci
oameni, se lămuresc între ele întrebându-se reciproc unde se va ţine
spectacolul. Sunt oameni bine încărunţiţi ce afişează o oarecare
distincţie; oameni iubitori de cultură, iubitori de Păunescu. Sunt cei
cu care am trăit în interiorul unei metafore lirice adolescenţa şi
drumul către maturitate sub modelarea iconilor valorici : Deep Purple,
Pink Floyd, Roşu şi Negru, Mondialul lui Gabi Drăgan şi Cenaclul
Flacăra... Vin din ce în ce mai mulţi. Printre ei sunt şi
tineri curioşi să afle ce a însemnat de fapt fenomenul Păunescu.
Mă hotărăsc să intru. Urcând scara către etajul doi, rămân profund
încântat de interiorul acestei clădiri cu tente baroce.
.
.
 |
| Ana-Maria Dumitru in recital |
Constat
cu aceeaşi uimire că în loc de geamuri, pe uşi s-au montat de peste
un secol, foi de cristal şamfrenat. Pătrund în sala de spectacol.
Mobilier nou, scaune ergonomice. Sunt mai bine de 120 de persoane care
privesc curioase cortina. Observ că este prezent şi maestrul de
sunet nemotoujours ("Suntem Romania!"). Scena este
încadrată de boxe profesionale . Un
ecran de dimensiuni considerabile mă determină să presupun existenţa
unui proiector. Cercetez cu privirea mai atent şi îl descopăr mult în
faţă, pe un pupitru.
 |
| Ana-Maria si cativa dintre membrii trupei"Joc" |
După o scurtă incursiune prin amintiri, din care
inevitabil au fost scoase în evidenţă episoadele cu regretatul
Păunescu, domnul preşedinte în asentimentul invitaţilor a cerut un
moment de reculegere.
Per secundam, când spectatorii s-au ridicat întru
solemnitatea momentului, s-a facut semiîntuneric iar pe ecran a apărut
chipul profetic al lui Adrian recitând poezia “Parastasul“.Trebuie să
recunosc faptul că Nemo a fost pe fază!Publicul a înţeles că momentul
de reculegere va dura tot atât cât va dura şi poezia recitată. Nu aveam de
unde să ştiu că va urma o surpriză de proporţii din partea domnului
preşedinte care….nu mai era!Da, nu mai era; dispăruse! Dar la
momentul în care glasul păunescian pronunţa versurile: “.....La
ora-nvierii / Vin gunoierii / Întinde-le podul / Să-ţi cânte prohodul /
Întinde-le palma Să-ţi scuipe sudalma....” solemn, cu o lumânare aprinsă
în mână, desculţ, purtând pantaloni peticiţi şi tricou sfâşiat,
având un fragment al cocardei tricolore prins în dreptul inimii,
preşedintele îşi făcu apariţia şocând admirativ asistenţa. A aşteptat
liniştit finalul recitării, şi numai după ce acelaşi Nemo a fixat pe
ecran chipul unui Adrian Păunescu îngândurat, ca şi cum i s-ar fi
adresat direct, Cristian Neagu îşi intră în rol: “Sfinte Dumnezeule,
Sfinte Tare... Sfinte.... Am venit maestre... Am venit, pentru că noi
discutam într-o vreme pe marginea filosofiei lui Goethe despre
mărturisirile unui suflet frumos... Iată! În ciuda faptului că arăt aşa,
am rămas un suflet frumos cum ţi-am promis.
.
Eram un puşti ce promovase-a şaptea
 |
| Cristian Neagu |
Când am sorbit licoarea fântânii somnambule...
Şi-n spirit – de tine scrisă cartea,
M-a petrecut prin frământări nocturne.
Lipsit de condiţia de a avea televizor
Şi numerarul unui bilet de intrare
Prin plasa gardului de stadion
Visam că sunt dublura vocii tale.
Am îndrăznit a-ţi arăta poeme
Ce le scrisesem descompus de soartă,
Şi-ai scris aprobat pe multe dintre ele
Aşezându-mă pe-o cale, neaşteptat de dreaptă.“
 |
| trupa "JOC" |
Aproape că nimeni din sală nu respiră. Modul
emoţiei a fost conformat structurat şi transmis poetic. Plăcerea poetică
se intensifică până aproape de forma mistică. Preşedintele face un
adevărat spectacol continuând simularea de a se adresa mentorului său:
.
“Nu este mult prea mare foamea
De literă şi de cuvânt,
De cioplitori în piatră şi-a lor dălţi,
Ai fost scuipat!
Ai fost bătut
Întocmai ca Iisus cel Sfânt
Dar ne-ai iertat, şi ne-ai dat cărţi!
Suntem săraci şi dezbinaţi
 |
| . |
Tumult de suflete
Zvârlite-n multe părţi,
Cerşim bolnavi şi istoviţi
Să mai trăim spiritual:
Adriane, dă-ne cărţi!
Destinul nostru-i fabricat
De oameni ce privesc pe hărţi
Copiii ni-s umflaţi de plâns
Şi multe cruci la cap s-au pus....
Şi pentru noi,
Şi pentru ei,
Şi pentru ceeeei....
Adriane dă-ne cărţi!
Nu plângeţi!
Zadarnică vă este jalea
Iar cumulul părerilor de rău nepotrivit,
Gândiţi-vă când veţi aprinde lumânarea
Că n-a fost înţeles cât a trăit...
 |
| . |
Aplauzele au explodat practic simultan pe finalul momentului poetic
extrem de reuşit. Ana Maria Dumitru a continuat cu un recital folk de
excepţie, timp în care l-am revăzut pe preşedinte în hainele sale
elegante aşezat la prezidiu uşor tulburat: plânsese.
Au urmat recitatori de marcă ai poeziei
păunesciene, evidenţiind aici pe distinsa doamnă scriitoare Paula Romanescu, poetul
militar Liviu Zanfirescu, poetul Viorel Gongu, poetul Ioan Ratiu, poetul Ovidiu Oana-Parau, şi elevii trupei de
teatru “Joc”: Gabriel Perşinaru, Alexandru Gospodin, Claudia Florea,
Andreea Apostol, Sonia Murguleţ, Cristina Maftei, Ana Maria Ion...
Emoţia contemplativă a cântecului şi poeziei exprimate prin pure vibrări
simpatetice au produs asupra publicului acea tristeţe onctuoasă care
amestecă în egală măsură decenţa unui plâns reţinut cu starea de bine.
Este greu să redau freamătul spectatorilor la recunoaşterea primelor
acorduri ale cântecului La adio tu... presupunându-se prin aceasta
finalul spectacolului. Sala s-a ridicat în picioare. Păunescu recita
parcă viu. De fapt Păunescu era acolo! Apoi vocile tinere, la unison cu
vocea-tunet s-au exprimat:
”Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi"....
.
Sesizez câteva perechi de ochi în lacrimi.
Câţiva dintre spectatori îndrăznesc stângaci să cânte odată cu
soliştii. Prind repede linia melodică, în ciuda faptului că îşi amintesc
mai greu cuvintele:
“Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.
Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau, rămas bun
Apăru, numai nu,
La adio tu”...
 |
| . |
Lăcrimez şi eu... nu mă pot abţine. Nimeni nu
se mai jenează. De fapt – cu excepţia soliştilor – toţi cei din sală
plâng. Cântecul curge, parcă sugrumă din punct de vedere emoţional, în
context fiind vorba şi de regretabila despărţire de cel care a fost şi a
rămas marele poet Adrian Păunescu. Simt că nu am puterea să rămân până
la final. Vădit răvăşit îmi fac loc cu greu către ieşire. În timp ce
cobor scările, ca într-o despărţire de mine însumi, aud tonul grav al
imensului cor de care tocmai mă despărţisem:
“De ce să-ţi spun la revedere?
N-aş mai avea niciun motiv,
Adio drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv”.
Ajuns în stradă, surprind trecători
uitându-se curioşi la mine. Deşi ochii îmi sunt plânşi, zâmbesc. Zâmbesc
de fericire. Fenomenul Păunescu iată, produce încă efecte. Nu ştiu cum o
fi fost festivalul de la Craiova dar aici, în singurul loc din
Bucureşti unde s-a ţinut spectacolul comemorativ, Păunescu a fost atât
de viu încât a demonstrat nemurirea.
A consemnat Crinea Gustian
editare:nemotoujours
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu