 |
| Exercitiu la Capul Midia in zilele noastre |
- Da ce faceți … voi acolo la parcul auto…?
Cred că era în stare să pună șoferii să tracteze, împreună cu noi mitralierele, până la Capul Midia. Noroc că mașinile erau încărcate, că altfel o făcea și pe asta. Până la urmă face un compromis. Cum eu eram în acea mașină și eram piesa unu, „lentul apelează iar la serviciile mele, făcându-mă observator dreapta.
- Grigoriule! …
- Am înțeles, observator dreapta… zic eu repede.
- Ei vezi că știi… face și Bejenaru, zâmbind.
Mă pune în spate cu un steag roșu și unul galben în mâini. Uitându-mă la drum îi semnalizam cu stegulețul șoferului din spatele nostru. Ei dar asta însemna ca să ne micșorăm viteza. Aveam o grijă acu. Atent la drum, îi semnalizam, șoferul nostru, când o lua la dreapta sau la stânga. Când fluturam pe cel roșu, trebuia ca mașina să oprească. La galben pornea iar.
Credeam că nu se mai termină drumul. Deja mă dureau brațele. După câteva ore ajungem și noi la Capul Midia. Am răsuflat și eu ușurat. Misiunea mea se terminase cu succes.
Acolo, era o uriașă întindere de nisip presărată din loc în loc cu copaci. În unele locuri era o adevărată pădure. Era o tabără imensă. Din loc în loc erau mici clădiri din lemn. Unii le spunea „bărăci”. Alții cabane. În majoritatea erau dormitoarele. Lângă una din ele s-au oprit și mașinile noastre. După ce ne-am dat jos, „lentul a ordonat descărcarea materialelor și restul încărcăturii. Am pus mitralierele într-o parte, după care le-am învelit cu nelipsitele huse.
După ce am terminat cu ele, lentul ne-a pus să cărăm tot ce era de cărat în baracă.
Interiorul cabanei era un imens dormitor, cu multe paturi așezate de o parte și alta a pereților pe două rânduri.
Aveam să văd că pe toată întinderea taberei aveau să fie soldați și arme din multe orașe din țară. Aici era aproape toată artileria din țară. Multe tunuri 82, 120 etc.
Mai erau multe astfel de clădiri care țineau loc de comandament, bucătărie, sală de mese, corp de gardă, etc. Dar mai mult erau dormitoare.
Ceva mai departe se zărea marea. Aproape de mal erau instalate diverse radiolocatoare, ce își învârteau deasupra, antenele parabolice. Aceasta priveliște avea să mă fascineze și să-mi schimbe impresia de armată.
După ce am descărcat tot, ne-am ales paturile și le-am aranjat.
Am scos saltelele și le-am scuturat, apoi le-am băgat înapoi. Am măturat și spălat dormitorul. După care, noi am vrut să profităm de plecarea „lentului, ca să jucăm un pui de fotbal pe nisip, lângă tabăra noastră. Bejenaru nu prea a vrut și ne-a spus să curățăm armele și după aia. Noi nerăbdători, am curățat cât mai repede posibil armele și apoi le-am băgat în rastel.
Bejenaru ne-a lăsat să jucam fotbal. El nu s-a băgat. Câțiva de anul doi au adus niște „brichete” – cărbuni oușoare - și niște var. Au amenajat o decorațiune la intrare, simbolizând ecusonul nostru de la mână cu BIM-ul. Le-a plăcut la gradați. O parte din noi printre care și eu în frunte cu Trăilă, ne-am apucat să jucăm fotbal. Noi ajunsesem acolo în jurul orei 11. Cât a durat cu descărcatul și aranjatul se făcu de 4. Iar noi până la 6 am jucat fotbal. Când deodată apare lentul. Când ne vede, ne cheamă pe toți în dormitor. Îl întreabă pe Bejenaru:
- Înainte de a pleca v-am spus să curățați armele, nu să jucați fotbal. Le-ați curățat?
- Da tova-lent face Bejenaru.
- Da? I-a scoateți armele să văd și eu cât de bine le-ați curățat!
După ce ia o armă la întâmplare se uită la ea și spune:
- Asta e murdară - Co 12... a cui este?
- Să trăiți este a mea...zice unul.
Mai ia una tot la fel:
- Și asta e murdară - Co 34...asta a cui e?
- Sa trăiți este a mea...spune altul.
O ia și pe a treia.
- Și asta e murdară. Să credeți voi că astea-s arme curățate. Ei lasă că vă arăt eu vouă!
După ce am băgat armele în rastel, ne dă comanda:
- Afară adunarea!
- Nu mă așa, luați și măștile cu voi.
După ce ne-a aliniat a dat comanda să-l urmăm. Ne-a dus la o margine de pustiu, unde erau numai canale pline cu apă. Acestea erau adânci de 1,5 - 2m. Cu masca pe figură ne-a fugărit câteva ore după care ne-a mai băgat și în câteva canale cu apă de mare.
Eram uzi leoarcă. Unii mai scunzi, nici nu se mai vedeau din apă. Eu când am intrat în apă mă cuprinse panica. Contactul brusc cu apa rece, îmi dădu fiori. Poate și din cauza măștii, că nu mai vedeam nimic, că poate nu aș fi intrat. Nu mă așteptam să fac contact cu apa, pentru că nu o vedeam. Mi se aburise vizoarele la mască și nu mai vedeam nimic. Așa că pentru mine a fost un șoc să i-au contact cu acea apă rece, pe care am simțit-o pe pielea mea. Îmi ajungea apa până la gât. Nu mai vedeam nimic.
Mă orientam numai după sunetele comenzilor date de lent. Nu știu când am ieșit din apă. Eram ca un robot care nu știa ce face. La un moment dat nu îi mai auzeam. Tot orbecăind pe acolo o vreme, îi aud din nou. De fapt nu auzeam decât comenzile lentului, care parcă nu se mai terminau. Probabil că lentul în furia lui nu observase, că pe mine mă „pierduse” pe drum.
Așa că, acum dădea comanda la pluton spre mine. Cum nu-i vedeam am dat peste câțiva la întâmplare. Am auzit și niște înjurături, pe care lentul le-a luat ca atare. Așa că a sporit și mai mult situația nostră spre rău. Cred că a durat două ore tot frecușul. La urmă după ce ne-am scos măștile, ne uitam unii la alții. Toți eram uzi leoarcă. Puteau să ne stoarcă unul. Asta era să fie cea mai mare pedeapsă pe care ne-a dat-o lentul, pe toată perioada armatei. Primisem botezul mării. Puteam să spunem că nu am văzut și gustat marea? Doar eram marinari de uscat. Când am intrat în dormitor, începem să ne uscăm fiecare cum puteam.
Seara unii au băgat ținuta sub saltea ca să se usuce la căldura trupurilor noastre. A doua zi lentul nea dat zi de voie. Împreună cu el și toți ceilalți făceam plajă la soare. Așa ne uscarăm și ținuta. Unii, printre care și eu, ne-am scos bocancii și ciorapii și i-am pus pe pietre ca să se usuce. După ei, le veni rândul și la cămașă, vestă, veston, etc.
Ce să faci? una caldă una rece. Că așa e în armată. După amiază ne-a adunat tot ce mișca în tabără, sub forma unui careu, unde a venit comandantul taberei. După ce a ținut un discurs ne-a felicitat și ne-a urat noroc în obținerea unor rezultate cât mai bune la tragere.
Peste două zile ne mai vine un pluton tot de A-A, tocmai de la Satu Mare. Ei veni seră cu mitraliere A-A cu patru țevi. ZPU-4. Ale noastre se chemau ZPU-2. Ei au luat paturile de la dreapta noastră. Cu ei mai veniseră incă doi ofițeri: - un căpitan şi un „lent major. Apoi au împărțit camera dormitor cu „lentului nostru.
În dormitor cu noi mai erau niște camere unde stătea și dormea „lentul nostru împreună cu alti doi ofițeri de la celelalte arme. Dar și aici aveam să facem la corvoadă cât cuprinde. Aveam să îmi fac prieteni și printre soldații din celălalt pluton. Cum cei de la Satu Mare aveau afară la discreție două lăzi cu marmeladă, am cerut și eu voie împreună cu Sava să apelăm la marmelada lor. Nu s-au opus. Ne-a lăsat să mâncăm chiar dându-ne și nouă o ladă. I-a plăcut și la gradații noștri, gestul lor. Acum aveam supliment dulce la ora 10. Eu cu Sava și alți soldați de la noi, ne autoserveam.
Când ne duceam la sala de mese, după ce mâncam, eu cu Sava fiind veselari, făceam și curățenie în sala de mese. Fiecare aveam sectorul său. Și celelalte arme aveau sectorul lor.
Norocul nostru că eram mai mulți și se acoperea o arie mai mare. Aici aveam să mănânc câteva preparate de mâncare care mi s-au părut foarte bune. Și în premieră.
Într-o seară ne dăduse piure de cartofi, în care avea bucăți de brânză în el. Și multe alte feluri de mâncare mai bune, unde la noi erau doar la mesele festive de revelion, 1Mai şi 23 August. Varza a la Cluj, pifteluțe marinate....cu sos...și ardei umpluți. Mai târziu, aveam să mănânc si eu la noi, asemenea preparate.
***
Odată la masă erau pifteluțe. Lentul ne-a însoțit și el la masă. La fiecare în farfurie erau câte două pifteluțe. Numai la mine dispăruseră. Lentul observă că la Trăilă și la încă un soldat de anul doi erau câte trei piftele.
- Care i-ați luat piftelele lui Grigoriu? întreabă el. Cum nimeni nu știa nimic, el i-a piftelele lui Trăilă și mi le dă mie.
- Lasă că tu ești mai gras ca el. Să le mănânce el.
Bineînțeles că lui Trăilă nu i-a convenit. Cred că nici nu fusese vina lui. După ce pleacă lentul îi fură și celui de anul doi o piftea.
- Da ce tu să mănânci mai mult ca mine? zice el.
La noi la unitate în afară de borșul zilnic și fasolea sau cartofii, rar mai era și câte un alt fel de mâncare mai deosebit. Câteodată ne mai dădea ghiveci, mazăre sau varză.
Dar bineînțeles fără carne. Carnea dispărea pe drum. Sau ne mai dădea un fel de clătite. Niște triunghiuri de compoziție de clătite, unde ouale dispăruse și laptele se subțiase cu apă. Dar erau bune decât de loc? Mai târziu la nelipsita fasole sau cartofi, avea să apară și salamul. Numai că nici de ăla nu avea să aibă noroc toți. Veselarii le puneau mai mult salam în farfuriile gradaților și celor de anul II. La noi … ce mai rămânea. Nici cei de la bucătărie nu se omorau cu mai mult salam… Seara erau nelipsitele macaroane care la cei de anul doi nu le mai făcea nici o plăcere. Nouă însă, da!
Câteva zile am făcut instrucție direct pe plajă. Săpasem și aici amplasamente. Noroc că aici terenul ara mai moale. După un strat de nisip destul de gros am dat și de pământ. După ce am terminat cu săparea lor am instalat mitralierele și acu făceam iar simulări de tragere. Mai erau câteva zile până la „trageri”, unde era să se vadă toată munca noastră de un an. Din când în când lentul mă mai lăsa la cabană planton și ziua. Mă punea să fac ordine în dormitor la noi, dar și la ei în cameră. Pe lângă mine mai era şi Vieru, șoferul. Șoferii nu participau la trageri.
Într-o dimineață mă cheamă „lentul la el în cameră. Și îmi dă o cană de apă pe care și-o încălzise cu un fierbător. După ce mi-o dă mie, spune să îl ajut să se bărbierească la spălător. Eu la urmă îi turnam în mână apă când se spăla.
Când termină mă întreabă:
- Ei, și cum e în armată Grigoriule! E bine?
- Raportez că da!
 |
| Capul Midia, pe malul marii. |
Eram cât pe ce să-i spun lentului de gravele tratamente pe care le îndurasem de la Trăilă și mai ales de la Bejenaru. El se uită la mine zâmbind, dar nu a mai spus nimic. Dacă auzeau ei, nu mai ajungeam viu la unitate. Teama de ei, m-au făcut să mă opresc la timp. Și cred, că deja lentul era la curent, cu unele pedepse ale mele, ascunse sub paravanul instrucției.
Și aici era o problemă cu apa. Era numai la bucătărie apă și cred că la comandament și corpul de gardă. În rest era o problemă. Noi ne duceam și făceam provizii de apă. În stânga imediat cum intrai în cabană era un spălător. Dar apa nu mai curgea de mult.
Dovada fiind robinetele care începuse să ruginească. La câteva sute de metri de cabana noastră era un wc. Dar de multe ori era impracticabil. Se înfunda mereu. Noaptea era un pericol să calci pe acolo. Puteai călca pe câte o „mina”. Înăuntru nu aveai nici o șansă să mai intri. Totul era minat. Eu încercam să mă duc numai dimineață când era lumină. Da și așa nu aveai loc.
Cum Usatenco a reclamat în gura mare, că la wc, erau numai rahați și că nu se putea intra acolo, lentul îl aude, și îi dă ordin, să se ducă acolo și cu masca, ca să facă curat. Îi trimite şi pe Bejenaru în frunte cu Trăilă și cu un alt soldat de anul doi. Și i-au pus să facă curățenie. Dar nu a durat mult peste câteva zile iar o luam de la capăt. Că s-a supărat și lentul și a spus să mai trimită și alți soldați de la alte arme, ca să facă curat la la wc, că s-a săturat de când trimite numai oameni de-a lui.
Așa am mai scăpat și noi. Când voia lentul să țină şi cu noi, ținea!
Noaptea era o beznă că îți băgai degetele în ochi. Nici cabana după zece pași nu se mai vedea. Ea cum era şi vopsită în negru, puteai lesne să treci de ea. Noaptea dacă ieșeam afară prin pădurice, când mă întorceam nu mai găseam cabana. Trebuia să-mi i-au reper. Câteodată mă salva luna când era. Ca să nu mai ies noaptea afară, că nu îmi făcea nici o plăcere, mai foloseam și spălătorul. Odată m-a prins Bejenaru. Se sculase și el din urma mea. Când vine după mine și mă întreabă de ce am întrat în spălător. Eu surprins îi spun că am vrut să văd dacă nu curge apa. Deși știam și eu acest lucru. Și-a dat seama și m-a luat l-a învârtit, amenințându-mă din nou cu instrucția, dar nu înainte să-mi rezerva și doi pumni în avampremieră.
Mă punea numai pe mine planton. Și numai sch. 2 ca de obicei. Noaptea se stingea lumina. Așa că orbecăiam printre paturi lovindu-mă mereu de ele. Totul era negru în jurul meu. Ca să nu mă mai lovesc de paturi, am tras o băncuță lângă intrare și îmi petreceam noaptea stând pe ea. Câteodată mai și ațipeam. Mă sculam speriat în picioare, când auzeam cel mai mic foșnet. Săream ca ars. Putea să intre oricine în cabană peste noi. Că nu l-aș fi văzut. Nu trebuia să mă vadă vreun soldat de anul doi, sau gradat, că stăteam jos. Din când în când îl auzeam pe Trăilă sau Bejenaru strigând:
- Planton! Iar eu:
- Da să trăiți!
- Credeam că dormi că te lua mama dracului!
Unii soldați de anul doi și mai ales Popa și Tugneanu, mai strigau și ei. Câteodată mă făceam că nu aud. Și cum aceștia insistau îi sculau și pe ceilalți. Și iar ieșea panaramă.
Odată s-a trezit și lentul din cauza noastră.
- Ce nici noaptea nu vă rabdă? mâine ne atacă inamicul...ne amenință el.
Dar nu totdeauna vorbea serios. Câteodată mai obosea și inamicul ăsta. Sau poate uita până la ziuă de noi.
Într-o noapte pe la 2, pe când îmi desfășuram serviciul de planton, aud gălăgie afară. Când ies nu văd pe nimeni, dar recunosc vocea „lentului. Mai era cu încă doi gradați. Dar nu-i vedeam. Lentul era și cred că și cu ceilalți, un pic mai „veseli”. Eu îi somez la intrare fâcându-mă că nu-i cunosc.
- Stai cine?
- Ei se opresc speriați. Lentul mă aude și îmi recunoaște și mie vocea.
- Ce Grigoriule nu-ți mai cunoști superiorul? Cineva aprinde o bricheta luminându-și fața.
Eu mă grăbesc atunci să dau raportul:
- Tovarășe locotenent Bucur, sunt planton sc 2, soldatul Grigoriu...
- Căpitan! zice lentul.
Eu nevăzând nici un căpitan, repet:
- Tovărășu locotenent...
- Mai tu nu auzi că e tovarășu căpitan. E lângă mine...
- Tovarășu căpitan ...
Și îi zic raportul.
- Bine măi, zice căpitanul.
După care, intră toți trei. Lentul, pentru că nu fusese prezent la masa de seară, noi îi oprisem o porție de mâncare. Era mazăre. Și am avut grijă ca să-i facem porția cât mai mare. Cum intră, mă întreabă de porția lui.
- Unde îmi este mâncarea mea? întreabă el. Că îmi e o foame de lup.
- Credeam că nu mi-ați oprit mâncarea ... că dracu vă lua...
Îi aduc mâncarea în camera lor. Acolo era lumină. Aprinsese lumina și atunci l-am văzut la față și pe căpitan. Era și lentul major cu ei. După ce am salut pe căpitan îi dau și lentului farfuria cu mazăre. La care căpitanul face:
- Asta mâncați voi?
- De unde alta mai bună? zice lentul.
El mânca la comun cu noi. Nu servea popota ofițerilor.
- Lasă că mâine îți facem o mâncare specială. Ca ai să te lingi pe degete. Rasol de scoici și melci.
- Ce?... face „lentul.
După care au închis ușa și nu am mai auzit nimic. Mi-am continuat plantonul. Din când în când mă duceam și mă uitam la ceas, aprinzând câte un chibrit. Când a fost ora trei l-am sculat pe Sava.
El mă schimba. Cum era somnoros, mi-a trebuit oleacă până s-a hotărât să se dea jos. Trăilă aude și țipă la el:
- Ce Sava nu te-ai dat jos încă?
- Ba da! M-am dat gata! să trăiți am înțeles.
- Ai înțeles pe dracu... Nu ai înțeles nimic, face iar Popa trezit și el.
A doua zi am plecat și eu cu ei pe plajă. Oricum acolo în dormitor era prea monoton. Aici aveam să văd destule noutăți pentru mine. Mă duceam mai aproape și mă uitam și eu la instalațiile lor de pe plajă. Mă cuprinse și pe mine dorul să le cunosc.
Încă pe când eram la unitate, a venit într-o zi un lent major, și ne-a întrebat cine vrea să se înscrie pentru Academia Militară la ofițeri. Am ridicat și eu mâna. Cu mine s-a mai înscris un biban de la transmisiuni. Așa că m-am hotărât în iunie să dau și eu la academia de ofițeri, la aceasta armă - radiolocație. La început gradații și mai ales Trăilă precum și „bătrânii” au început să râdă de mine, când au aflat ce vreau eu. Auzind râsetele din dormitorul nostru, lentul și cu căpitanul precum și lentul major, au ieșit și ei afară. Trăilă le spune:
- Grigoriu, tova-lent, vrea să se facă ofițer...spune Trăilă.
- Foarte bine! Frumos, zice căpitanul și lentul major. Lentul nostru se abținea.
- Tu? abia te mai ți pe picioare, zice Trăilă și îți trebuie academie? Păi tu știi ce e acolo? Ai să mănânci instrucție la cataramă.
- Eu vreau să mă duc la partea tehnică la Radiolocație, zic eu insistând. Cei doi m-au privit zâmbind, dar nu au mai zis nimic. Singurul care a ținut cu mine a fost acu Bejenaru. M-a felicitat și el și mi-a urat succes. Lentul a crezut la început că eu glumesc, sau că găsisem o scuză de a mai scăpa de instrucție. Așa că la început nu a zis nimic.
Dar dacă a văzut el că eu chiar mă pregăteam, citind dintr-un manual de algebră ce îl adusesem cu mine, când venisem din concediu, s-a speriat și el. Inițial Îl adusesem ca să mă pregătesc ca să dau iar la facultate când mă eliberam. Dar dacă se ivise acu ocazia? De ce să nu încerc.
Așa că seara din când în când mă mai uitam și pe carte. „Bătrânii” văzând că eu o luasem în serios, îmi făceau șicanii spunând că eu o să fugăresc și pe copii lor. Îi linișteam spunând că eu nu o să am treabă cu instrucția, că făceam la parte tehnică. Adevărul că nu știam cum era să fie la așa ceva.
Câteodată Bejenaru mă apăra de râsetele lor. Se schimbase Bejenaru al meu. Nu știu ce îl determinase. Dar în mod precis nu cred că studiul meu. Mai luam și cartea cu mine, la antrenament, unde în pauză mai îmi aruncam ochii și pe ea. „Lentul crezuse și el, că e o glumă. Dar cu cât treceau zilele și vedea ambiția mea se speria mai tare.
Într-o după-amiază mă cheamă lentul, în camera lor. Acolo, el mă întreabă, față de ceilalți:
- Tu chiar vorbești serios? Chiar te-a apucat dorul de academie? Mă întreabă el.
Eu confirm spunând că da.
- Da tu știi ce e acolo? Nu-i puța păpușii, îmi spune el, încercând să mă facă să mă răzgândesc.
- Lasă-l să încerce, mă apără cei doi.
- Ai să faci scurtă la mână de atâtea saluturi și ai să speli la geamuri de o să-ți cadă cascheta din cap...
- Ei… fac ei, nu mai este chiar așa...
- Treaba ta! Să nu spui că nu te-am avertizat încheie lentul.
După care cei doi mă întreabă de situația mea. Au rămas și ei impresionați. La care unul spune:
- Cred că dacă insistai nu făceai armata.
Le-am povestit tentativa mea soldată cu insucces. Au confirmat și ei că mă așteaptă o perioadă destul de grea la început. Dar după aia o să fie mai bine. Cum este ca și peste tot încheie și căpitanul.
După ce am mai discutat de una de alta, mi-au dat liber.
Trăilă repede să mă descoase:
- Ce ți-au spus ăia?
- Ei nimic deosebit m-au pus în tema la ce mă așteaptă, zic eu.
- Păi da! zice și el. Acolo faci cât două armate de aici.
Eu cu gândul la „tehnic”, nu băgam în seamă toate astea. Bejenaru și el:
- Lasă-l în pace, că o să se convingă singur.
- Da! Bejenaru dar el nu o să reziste la academie. Acolo e instrucție nu jucărie.
- El nu poate face față acum și aici. Da” apoi acolo!
- Vede el atunci, încheie Bejenaru.
Mă și vedeau reușit.
A doua zi, ca să-mi taie pofta de academie, lentul ne-a luat iar la alergat prin nisip. De data asta fără mască.
Da și chiar așa, nu era o plăcere să alergi pe căldura aceea. Și mai ales prin nisip. După ce ne-a scos zece litri de apă din noi. A făcut o pauză.
- Ei Grigoriule? Cum e? Mai vrei să dai la academie? mă întreabă lentul.
- Raportez că da! zic eu, în râsetele celorlalți.
Numai lentul nu a râs. S-a uitat lung la mine și nu a mai zis nimic. După aia ne-a dat liber. Cred că începea și el să creadă că nu glumeam.
Marin Grigoriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu