2213.Grija lemnelor-poveste adevarata de...primavara

.

Din vremuri traite chiar de mine.

Aveam să am și eu grija asta și nu rareori. În fiecare an. Cum lemnele se terminau câteodată, înainte de vreme, rămâneam în plină iarnă fără ele. Și asta că tata, nu lua destule. Așa că tata, mai aducea, când venea acasă și o geantă de lemne, tăiate după dimensiunea genții. Nu voia să vadă nimeni ce are în geantă. Nu spunea de unde le aduce. De multe ori mai aducea și scânduri învelite în ziare și legate frumos cu șfoară.

Așa mai aveam și noi căldură câteva zile. Și nu de puține ori mama înarmată cu un ferăstrău mare, se chinuia când era singură, să taie câte o loazbă, care mai supraviețuise ca prin minune în magazie. Sau apela la scândurile aduse de tata. Și asta o făceam în casă punând loazba direct pe masă. Mă punea pe mine să țin, în timp ce ea trăgea la ferăstrău.

Odată acesta „a sărit“ și era să-mi taie degetele. Mama s-a speriat și nu a mai insistat. După ce m-a pansat am încercat să o ajut în continuare. Până la urmă după câteva ore, reușim să dovedim loazba. Apoi mama se duce cu butucii în magazie și încearcă să le despice cu un topor. S-a chinui o vreme. După o jumătate de oră văd că apare udă de sudoare, dar cu victoria pe față.

A aprins focul. După câteva minute se făcu bine în casă. Și uite așa ne chinuiam la început până s-a mai potolit tata și lua lemne din timp și mai multe. Acum ne mai rămâneau câteva lemne, dar mai ales din cele pe care nici tata nu putea să le dovedească. Și mai ales cărbunii.

De câte ori se termina vara și începea toamna, pe mama o apuca acum grija lemnelor. Trebuiau să se aprovizioneze din timp, dacă iarna voiau căldură.

Aveam un astfel de depozit de lemne tocmai la marginea orașului. Pe Cereș, sau în Bădălan. Mai era şi La Filești. De acolo se aproviziona bunica şi nana, dar şi tot cartierul I.C Frimu. Era mult mai aproape. Pe atunci era un mic pod de lemn, ce traversa bălțile, Cătușa, Mălina...Mai târziu l-au demolat şi a făcut un pic mai departe un viaduct de beton lat și pentru mașini, și pentru tramvaie. Făcea legătura dintre oraș și CSG. Azi Sidex - Mitall

Dacă voiai să fi cât de cât mai în față, sau să și speri, că vei veni cu lemne acasă în ziua respectivă, trebuia să te scoli cu noaptea în cap. Uneori se mai făceau și liste.

Sau te înscriai la un ghișeu până la nr 10. Ce depășea, te programa pentru a doua zi, sau alte zile viitoare. Dacă aveai ghinion trecea și o săptămână până îți venea rândul.

Câteodată se terminau și lemnele. Așa că voiai, nu voiai, așteptai. Câteodată mai și ploua.

Așa că tata aștepta vreo două zile până credea el, că se vor usca lemnele, apoi cu noaptea în cap, o pornea la depozit. Dar și acolo așteptai până îți venea rândul. Erau foarte mulți căruțași. Erau și mașini. Dacă luai o cantitate mai mare de lemne și nu încăpea în căruțele lor, îți dădea o mașină sau două - „camion“ cum spuneau ei. Depindea de la caz la caz.

Aproape de ora 12, văd că apare și tata cu lemnele. Câteodată lua, cum le spunea el: „loazbe“. Alteori tăiate sub forma de „butuci“. Dacă nu mai avea bani să le dea și la tăiat, se apuca singur să le spargă în curte. De multe ori când era plecat, eu din urma lui, luam și despicam lemnele mai ușoare și în special cele de brad sau esență moale. Tata nu prea voia să mă lase. Zicea el, că să fiu atent.

Odată într-un an pe când mă îndeletniceam cu această muncă, când am ridicat toporul, un lemn a căzut pe spinarea mea, iar altul era să mă lovească în cap. După ce făceam o grămadă consistentă, mă apucam să le car înăuntru în „magazia“ noastră. De multe ori mă mai ajuta și mama, dar nu prea se omora. Probabil că avea și de ce.

Când venea tata și vedea ce harnic am fost, mă felicita. Și mă „premia“ cu câte o înghițitură de rom. Era bun și nu prea. Era cam tare și avea un gust specific. Nu prea îl agream. Mama când vedea zicea:

- Da, învață-l să bea!

De când demolase Berdan, „șandramaua“ aveam mai mult loc în curte și în fața geamului nostru. Aveam și eu o priveliște mai mare de admirat. Înainte nu se vedea toată curtea din cauza magaziei ruinate.

După ce descărca mașina sau căruța, începea misiunea mea. Trebuia să car toate lemnele în curte, tocmai în spate. Dacă erau „loazbe“, le căram împreună cu tata, apucând de câte o parte și alta şi le duceam în fața ușii. Ca să fie mai aproape când trebuia să le cărăm înapoi în stradă, pentru a fi tăiate cu mașina.

A doua zi, tata chema niște oameni, care se ocupau cu tăiatul lemnelor pe atunci. Era unul „Ungureanu“. Avea o mașină de tăiat lemne. Era echipată cu un motor în doi timpi pe benzină. Același motor îl folosea și la deplasarea „căruței de fier“, cum o numeam eu pe atunci.

Când se deplasa făcea o mare gălăgie. Și mai ales până sosea la noi în poartă din cauza pietrelor mari de râu, cu care era pavată strada. Dar mare gălăgie făcea și când tăia lemnele. Atunci se adăuga și zgomotul motorului. La priza de putere era cuplat o fulie pe care era una sau două curele de transmisie din piele. Una era cuplată la un mecanism cu bielă manivelă, ce se termina cu o piesă ca un topor. La aceasta, se despicau butucii rezultați. Iar la a doua, era cuplată la o pânză de ferăstrău, de tip bandă fără sfârșit. Așa că la una un om, reteza „loazbele“, iar al doilea om lua butucii şi le despica la celălalt dispozitiv. Și lucrau așa până terminau.

După plecarea lor, trebuia să car toate lemnele în „magazia“ din spatele casei. Iar tata le aranja în magazia improvizată din spatele casei, unde vara era „bucătăria“ mamei. Eu căram lemnele, cu un coș de nuiele. După ce terminam cu lemnele mama îmi dădea o găleată de fier și căram cu ea cărbunii. Le duceam la tata. El stivuia frumos lemnele pe rânduri. La două rânduri de lemne tata, lăsa câte un loc gol, unde deșerta cărbunii aduși de mine.

Uneori lua cărbuni vraf. Lignit sau turbă. Aceștia erau de o proastă calitate.

Aveau multă piatră, sau obiecte care nu ardeau și rămâneau blocați în sobă.

Ce se mai chinuia mama mereu cu ei dimineața, când scotea cenușa din godin. Aceasta era o sobă pentru cărbuni. Pe aceasta o foloseam după ce mama termina mâncarea la soba ei, după care „muta focul“ la godin. După ce mai punea câteva lemne, pentru jar, punea peste el, cărbuni.

După ce începea să „duduie“ godinul, că uneori se înroșeau și burlanele, se făcea imediat cald în casă. Și îl întreținea până ne culcam. Câteodată când mama vedea că sunt roșii burlanele, fugea în săliță speriată. Dar tata nu se sinchisea.

El avea pregătită cutia cu sulf – (pucioasă), după sobă, care ar fi folosit-o pentru orice eventualitate. Și eu stăteam cu frică, ca să nu se aprindă coșul sau podul.

De aceea tata prefera să ia cărbuni „oușoare“ sau cum le mai ziceau „brichete“. Aceștia erau mai buni. Aveau și o putere calorică mai mare și nici nu făcea multă cenușă. Nu trebuia să pui mulți în sobă. În schimb făcea multă funingine și înfundau mai repede burlanele. Motiv să fie scuturate mai des. Și mai ales de mine. Era mare belea atunci. Îmi înghețau mâinile pe burlane. Câteodată mă mai ajutau și ei, care erau acasă. Cu 5-6 bucăți de cărbune, făceai căldură, de te dezbrăcai. Așa că lemnele noastre, ori că erau butuci, ori că erau loazbe, tot trebuiau tăiate.

La fiecare mie de chile de lemne, dădeau câte două sau mai târziu chiar și câte trei mii de chile de cărbuni. Tatei nu-i prea convenea. El suferea și cu inima și nu-i făcea bine fumul de cărbuni. De aceea scotea hârtie de la medic, ca să-l scutească de o mie de chile de cărbuni. În locul lor îi dădea o mie de chile – „bracuri“. Deșeuri de brad sau de altă esență, de la fabricile de mobile. Între timp mai mă ajuta și tata cărând și el lemne. Eu cum umpleam câte un coș de nuiele, îl ridicam și, punându-l pe burtă îl duceam înăuntru.

Mama nu prea se omora la capitolul ăsta. Mai mult de formă lua și ea câte un butuc, sau câte un coș care avea numai lemne de brad. La urmă, eu eram tot numai praf de cărbune. Eram mânjit peste tot. Și pe mâini și pe față și pe picioare. Când căram lemne mama îmi dădea pantaloni scurți. Asta ca să nu-i murdăresc pe ceilalți.

Niște băieți din fața porții noastre, de la Nr. 9, ieșiră afară în stradă. Când m-au văzut, că eram ca un drac, au făcut mare haz de mine. Eu nu prea eram încântat de asta. Iese mama lor și după ce îi bagă înăuntru, aud primele strigăte. Cred că nu era zi să nu aud pe unul din ei, sau chiar pe amândoi, țipând și plângând în urma unei bătăi, pe care le-o administrase, mama lor. Auzeam și parcă mă vedeam pe mine în postura lor. Și parcă sufeream și eu odată cu ei. Credeam că numai eu luam bătaie. Dar văd că o mai luau și alții pe cocoașă. Cred că era ceva general. Era o datină, un obicei... – prost!

În timp ce căram lemnele tata se mai „stimula“ din când în când, cu câte un „șnaps“. Spunea el, că să mai prindă putere. Ca la basmul „ Făt-Frumos din lacrimă“. Avea o damigeană cu vișinată, de zece litrii, pregătită cu o lună-două în urmă, când era sezonul vișinelor. Acum apela la ea. Avea mai multe motive. Tata își pusese într-un pahar mai mare. Îl văd că ia un păhărel mic de lichior și îmi pune și mie în el. Așa că apelam și eu la el după câteva „curse“. Luam câte o înghițitură la fiecare două trei „curse“, ca să prind și eu putere!

În timp ce căram lemnele, și tata avea treabă înăuntru, mă mai autoserveam și singur. Dar nu-l umpleam, ca să creadă tata ca nici nu-l terminasem. Îmi plăcea ca era dulce. Da! Dulce, dulce dar te duce!

După ce terminam câte un păhărel, începea să se facă simțit efectul lui. Așa că atunci umpleam mai cu sârg coșul. Dar când încercam să mă ridic în picioare, veneam într-o parte. Mama când mă vedea zicea:

- Pune și tu mai puține. Ce l-ai încărcat așa? Te-ai urcat și cu picioarele? De multe ori râdea și madam Berdan, care ne urmărea de pe bancă.

Strada se murdărise și de lemne și de rumeguș și de praful rezultat de la cărbunii deșertați din mașină.

Asta pentru ca unii se şi spărgeau. Dacă voia să mai treacă o mașină pe strada noastră, când vedea lemnele dădea înapoi. Dar odată tot a trecut o mașină. A încălecat cealaltă bordură și ne-a strivit o parte din cărbuni, drept care tata i-a administrat și lui câteva cuvinte nu prea ortodoxe. Dar șoferul nu cred că a auzit. Și-a văzut de treabă. Așa că acum aveam grijă să eliberez cât mai mult jumătatea de stradă pentru mașini. La urmă, noi strângeam praful rezultat. Îl foloseam și pe acela. Puneam în pungi de hârtie câte puțin și după ce se aprindea bine soba, puneam în ea câte o pungă. Și unde nu începea să „duduie“ soba.

Tata stătea cocoțat pe câte un scaun, iar eu îi dădeam lemne la mână. El le așeza frumos și nu vedea ce îi mai aduc eu. Iar la urmă când se terminau lemnele, eu îi mai dădeam câte o surcică. Iar el zâmbea.

- Gata sau terminat! zic eu.

După ce terminam de cărat, trebuia să facem și strada și trotuarul lună. Aici mă mai ajuta și mama la urmă. Ei îi revenea sarcina de a termina curățenia străzii. Că era vai și amar dacă am fi lăsat așa. Nu mai aveam zile bune cu madam Berdan.

Peste câțiva ani, când aveam să rămân singur numai cu tata, m-am apucat de tăiat și eu lemnele, gândind că îl mai scuteam pe tata de niște bani. Când a venit seara acasă, s-a bucurat. În două zile le-am terminat, asta că atunci când venea, după ce mânca, mă mai ajuta și el. Lui îi lăsam pe cele mai grele şi ciotoroase, pe care nu puteam eu să le sparg singur.

Așa că, la două topoare treaba mergea lesne. Peste alt an și ultimul, avea să i se tragă tatei de la aprovizionarea cu lemne, când plecase dimineață la depozit, iar pe drum cineva îi șterpelise portofelul cu cei 5000 de lei pentru lemne, împreună cu toate actele lui.

A făcut un șoc la inimă, inimă ce nu se mai descurca bine cu ea. A apelat la economiile mele. Pe atunci lucram câte trei luni pe vară, în vacanță, la SPIACT. Și am făcut asta timp de 5 ani, până am terminat liceul CFR.

Mare grijă și chin, am avut și eu, cu cele lemne. Pana a mă demola, în 1987, am avut în fiecare an treaba cu ele.

marin grigoriu-povestile mele