 |
| Costin Dobre |
Pașii mi-s grei ca planeta și-aștept
un val de lumină să-mi muște din piept.
Nichita, m-auzi?
Nichita-ți vorbesc!
Unde ești, tu, unde ești?
Pătrund într-o pădure argintată și ochi
îmi umezesc fața aprinsă, mă-ntorc.
În jurul ființelor abia născute sunt boi
ce trec peste inimi blocate-n noroi.
Clopote, coarne, tropăit, crengi rupte
cad din ploapele-mi șterse, mă-ntorc.
Nichita, m-auzi?
Nichita, vino!
Ah, zdrobită stă piatra admirându-mă,
lătratul trunchiurilor m-amuză,
dar ce-am realizat noi în viață?
Bătrâne, cerul e-aproape să ardă,
ai casă, spune-mi, ai casă?
Aripile tale pe-ale mele le-ntreabă,
pe-ale mele le-ntreabă …
Din cauza frunzelor, n-au loc bătăile
poamelor,
nici urmele noroaielor,
nici urmele mele,
nici pletele crescute pe stele,
nici ele, nici ele,
șoaptele, șoaptele.
Au existat păsări mari
și păsări mari cântând
și păsări pentru păsări,
sau păsări zburând
în păsări.
Costin Dobre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu