Am avut zilele trecute un flash din ăla care mi-a adus jumăte de copilărie în cap. Mă uitam la Mara cum le curăța un ananas fetelor și mă gândeam că dacă mi-ai fi arătat un ananas în copilărie n-aș fi știut ce e.

   A terminat de curățat ananasul, l-a tăiat cubulețe,. după care fetele au ronțăit câte o bucățică sau două și l-au lăsat pe masă în bucătărie. Nici că s-a mai atins vreuna de el. Așa c-am fost nevoit să-l mănânc eu, noaptea târziu, pentru că a doua zi n-ar mai fi fost bun de nimic.

În timp ce mestecam încet bucățile de ananas, mi-am spus ce-mi spun de fiecare dată: niciun ananas de pe lumea asta nu se apropie nici pe departe de gustul conservelor de ananas de când eram eu mic.

Extrem de rar ajungea la mine în casă câte o conservă de ananas, de-aia era unul dintre lucrurile după care am tânjit cel mai mult în copilărie. Pentru mine, ananasul la conservă era dulcele suprem. Nimic nu se putea compara cu el, nici măcar ciocolata aia chinezească care arăta ca niște mici lingouri de aur sau cealaltă cu albinuță pe ambalaj.

Nu vă puteți imagina cât de tare mă străduiam să fac conserva să dureze cât mai mult, să prelungesc cât de mult se poate gustul ăla sublim al ananasului tăiat rondele.

Mai întâi îmi puneam sucul într-un pahar și-l beam încet, metodic, fără grabă. Dar oricât de încet l-aș fi băut, până la urmă tot se termina. Ăla era momentul în care treceam la mâncat ananasul propriu-zis. Îmi impuneam să mușc bucăți cât mai mici pe care să le mestec cât de mult se putea. Tristețea pe care o simțeam, când știam că scot ultima rondea din cutie, nu se poate exprima în cuvinte.

Da, toate astea mi-au venit în cap pe când mâncam bucățile alea de ananas, de pe masa din bucătărie, de care nu se mai atingea nici dracu’.

Și-o să vă mai zic ceva, dacă tot m-am dus în butoiul cu melancolie sărăcie comunistoidă. Toată viața mea de copil și adolescent am tânjit după o Coca Cola la doză, la cutie.

Mai beam câte un Pepsi din când în când, că partidul considerase că Pepsi nu e chiar simbolul imperialismului decadent cum era Coca Cola, prin urmare Pepsi se mai găsea. Dar eu îmi doream o Coca Cola din aia cum vedeam prin filme sau prin reclame.

Apropo, asta mi se pare amuzant. Românii vedeau filme la video, că în altă parte nu aveam unde. Ei bine, multe din filme erau înregistrate de pe la televiziuni din alte țări, așa că aveau și calupurile de reclame. Nu cred că exista român să deruleze reclamele, toți ne uitam fascinați la produsele alea care defilau pe ecran, care pentru noi erau doar la nivel de vis. Eu, personal, nici nu mai aveam nevoie de filme, m-aș fi uitat doar la reclamele alea toată ziua.

Nfine, revenind, ziceam că am tânjit după o Coca Cola la cutie toată copilăria și adolescența mea. Și n-am avut parte de ea, să știți. N-am să uit niciodată când am băut-o pe prima.

În vara lui ’91 eram la mare, în Costinești. Mi-am vândut cartela de mâncare (habar n-aveți ce e aia, este?). Cu banii luați pe ea mi-am cumpărat, de la un butic de lângă obelisc, o mini-pianină electronică cât palma și două doze de suc: o Coca Cola și o Fanta.

Fanta mai băusem, știam cum e, dar pe Coca Cola aia am savurat-o într-un mare fel. Am împrumutat barca pneumatică a unui prieten și m-am dus un pic în larg. Acolo am băut-o, legănat de valuri. Eram doar eu, marea și Coca Cola. Fix ca-n reclamele alea pe care le tot văzusem.

Mai nasol a fost după. Când am ajuns înapoi la mal, i-am spart omului barca, cred c-am înțepat-o într-o scoică sau ceva. După care am mai făcut și foamea patru zile (atât mai aveam de stat), că doar vândusem cartelele de masă. Dar dacă nu le vindeam, ce-mi mai aminteam eu astăzi?

Înainte să închei, mi-am mai adus aminte de ceva. Toți românii păstrau doze goale de băuturi în casă. Dacă aveai imensul noroc să faci rost de vreo bere sau de vreun suc la cutie, doar nu erai nebun să arunci doza după ce beai conținutul? O spălai și-o puneai lângă restul de doze goale, pe dulap, sau unde țineai colecția.

Săraci mai eram, doamne!

sursa foto