24 iulie 2013

161.CAP COMPAS: PARIS (Episodul…Pilot)

Lunebleue ( sau Ana Maria ) s-a hotarat sa -si continue aventurile prin lume, incantandu-ne cu povestile sale.
De data aceasta, dupa cum vedeti Parisul ne va fi loc de plimbare si uimire.
Eu zic s-o urmarim.
Dati pagina.



Unde dai şi unde… crapă!…Aş fi vrut ca astăzi să ne plimbăm pe Transfăgărăşan, dar… N-a fost chip să găsesc înregistrarea, deşi am scotocit peste tot!
În schimb, mi s-a strecurat în mână, altceva. Ceva ce nici măcar nu îmi propusesem a posta aici: primele mele încercări în Video Movie Maker – fotografiile din Paris şi Rouen…
Nu v-aş putea spune niciodată întreaga poveste, pentru că ar fi enorm de multe de spus… Nu v-aş putea spune nici măcar motivul pentru care am ajuns acolo, pentru că ar fi imposibil de explicat…
Se spune că lucrurile au valoarea pe care le-o dăm noi înşine. Nu am mers să văd PARISUL, ci…PARISUL! Aţi sesizat diferenţa? Nu, nu aveţi cum… Fiecare dintre noi caută …CEVA. Dar fiecare dinre noi caută…ALTCEVA…
În mod clar, nu am mers ca…turist. Detest excursiile organizate, ghidajul, vizitele în grup organizat… Nu mă pot integra (şi recunosc), în măsura în care trebuie să renunţ la a vedea lucruri care pentru mine au un farmec cu totul aparte, pentru că… majoritatea au mai văzut, sau nu par interesaţi să vadă… Cu riscul de a fi considerată “sălbatică”, nu pot, pentru că, în momentul în care renunţ, ceva se rupe… Şi totul îsi pierde orice farmec, iar bucuria e… făcută praf.
Din fericire, viaţa, uneori, le aşează pe toate să iasă… exact aşa cum avem nevoie. În facultate, am mărturisit unei bune prietene că, dacă va fi să ajung vreodată la Paris, cu ea aş vrea să fiu, nu cu altcineva. De ce? Simplu! E persoana care ştie că sunt “hai-hui”  şi a ştiut, întotdeauna, să -mi accepte “rătăcirile”. “Tu”, i-am spus, “dacă îţi spun : fac dreapta! Mă laşi în pace, te învărţi şi mă aştepţi, dacă n-ai chef să vii cu mine… “
Ei bine, tocmai aşa s-a întâmplat…
Libertate totală… N-am făcut decât… tot ce m-a tăiat capul! Plecarea însăşi a fost curată nebunie! Nu era nici momentul, nici cazul, iar cei din jur, cu foarte puţine excepţii, au făcut tot posibilul să mă convingă să renunţ la idee. Pentru mine, însă, era… “Acum, sau nu se ştie dacă va fi  vreodată!”
Nu ştiam absolut nimic despre Paris. Ei, acum, nu vă imaginaţi că nu ştiam eu cam ce e pe acolo, dar, dacă m-ai fi pus să mă uit pe o hartă (şi am fost pusă, chiar cu câteva zile înaintea plecării!), eram…mai rău ca mâtza încercând să priceapă calendarul! Şi… ştiţi care e culmea? Că nu îmi era ruşine! Dacă vă  spun şi că orice (alt) om normal, în locul meu, ar fi ştiut harta aia cu ochii închişi, veţi înţelege de ce, oricine afla asta, mă privea într-o manieră complet aiurită… Dar, asta sunt! Nu vroiam să ŞTIU! Vroiam să VĂD, să AUD, să SIMT! Vroiam să FIU! Nu aveam nevoie să ştiu, aveam să AFLU…
Iar tactica asta, am folosit-o şi pentru Sighişoara, şi pentru Transfăgărăşan, şi pentru Sibiu… Şi pentru orice alt loc în care am vrut să ajung. Şi la fel voi face şi de acum înainte…
Voi încerca (pe cât posibil) să vă povestesc cum a fost… Un suflet rătăcind printr-un colţ de Pământ, fără alte pretenţii, decât să… TRĂIASCĂ. Trebuie să vă avertizez că e posibil să nu regăsiţi întotdeauna acel Paris despre care ni se vorbeşte peste tot, ci cel văzut prin prisma mea, exclusiv. Nu veţi regăsi  (interioare de) muzee, nici “shopping” nu vom face… Dar, dacă vă mulţumiţi să hoinărim, în schimb, pe strazi, poduri şi…acoperişuri, sunteţi invitaţii mei!…
Contactul cu Parisul a fost…inedit. Promisesem că nu voi tremura şi că voi coborî din autocar în modul cel mai natural, fără ca măcar să mă împiedic… Ei, da! La coborâre, eram într-o stare de nu mă mai înţelegeam nici măcar eu… cu mine…
Se întâmpla în 2005… Încă mai trebuia viză, dovadă de cazare etc… Am trecut graniţa cu bine, fără incidente,  deşi m-a luat un pic vameşul la întrebări, am impresia că, de fapt,  avea chef de glume – de ce m-o fi găsit pe mine… De… Era prima ieşire, nu-mi făcusem deloc stagiul de pregătire pentru asta…
Parcursesem etapele, rând pe rând: Ungaria (“Parcă aş fi peste tot în Transilvania, îmi place!”), Austria (“De unde ar trebui să ştiu când trecem în Germania?”), Germania (“Wow, e… exact ca la carte! Localităţi cu căsuţe mici de tot, în depărtare, ordonate de parcă ar fi machete… Ăştia au asfalt şi… pe câmp!… Nici pic de praf pe gardurile de protecţie de pe marginea şoselei?! Ce tare!” Şi, după muuulte ore… “Nu se mai termină, că m-am plictisiiiit!” -serios, prea multă ordine, pentru gusturile meu… Adică… bun, am înţeles, ordine ordine…dar…CHIAR AŞA?!) şi… Franţa (“Ha! Ie-te că pricep tot ce scrie! Ce debandadă e, munţi, ape, câmpie, păduri normale, ca la noi, localităţi zăpăcite, sunt ACASĂ… URAAA!”) Am numărat kilometrii până la intrarea în Paris (nu prea fac eu ce face toată lumea, dar jocul m-a prins), după ce, bineînţeles, ratasem câţiva până să mă dumiresc unde îi vedeau toţi, că eu nu vedeam nimic … Deci toate bune, până aici, mi-am ţinut promisiunea…
În toate discuţiile mele cu şoferii (excelenţi, din toate punctele de vedere, probabil că am avut noroc, pur şi simplu), omisesem să întreb un singur lucru… Pe UNDE aveam să intrăm în Paris… Iar scăparea asta, a făcut ca “întâlnirea” mea cu “Oraşul Luminilor”  să fie…  complet invers, decât îmi propusesem… Uitându-mă, eu, când în dreapta, când în stânga,  ca un roboţel mai curios decât fusese iniţial programat, mă trezesc, brusc, faţă în faţă cu… BERCY-ul (Palais Omnisports de Paris Bercy) !
“NU TU!… Orice, absolut ORICE altceva, dar nu tocmai TU!” S-a evaporat, orice vagă idee de a mă prezenta, la coborâre, cu capul sus…
Îmi plac surprizele, le ador! Dar nu chiar… în “halul” ăsta! Era singurul loc din tot Parisul, singurul (dacă lărgim puţin sfera termenului, din anumite puncte de vedere, poate fi numit şi) “monument”,  în care îmi doream, din tot sufletul,  să INTRU! Cred că, dacă cineva mi-ar fi spus “Uite ce ţi-am adus!” şi ar fi scos din buzunar… Luna, nu aş fi reacţionat aşa… (La fel am resimţit, însă, intrarea pe Transfăgărăşan.)
Am făcut ce fac de obicei, în rarele cazuri în care asemenea surprize apar din senin: am… “păcătuit” în trei secunde cât nici în cinci luni adunate… L-am “salutat respectuos” cu o ploaie de vorbe “dulci”… Of, dacă aş fi întrebat…aş fi ştiut că întrăm pe la Porte de Bercy şi, averizată, l-aş fi salutat aşa cum se cuvine!…
C.  îmi spusese tot, pas cu pas… “O să vezi Notre-Dame, Turnul (Eiffel), mic de tot – să nu crezi ce vezi că e…MARE!” Dar… nimic despre Capul (meu) de Listă!…
Da, a trebuit să fac şi o listă, cu ce vreau să văd pe acolo!
- Să faci o listă cu ce vrei să vezi, să ştiu unde să te duc.
- Cum adică, să fac listă?! Vreau să văd TOT!
- Din TOT-ul ăsta, fă o listă!
- N-am cum! Du-mă oriunde oi vrea, sigur o să-mi convină!
- Fă o listă! Să nu te-aud, pe urmă, că n-ai apucat să vezi tot ce vroiai să vezi!
Mai era loc de comentarii?!…
Ei…şi după ce îmi fac eu intrarea, pe care numai “glorioasă” n-o mai puteam numi, în Paris…
Văd Notre-Dame: mic de tot… “Lasă-mă şi tu în pace!”
Răsare şi Turnul (Eiffel), din noapte: “Da, normal, hop şi tu! Săriţi, măi, toate pe mine, că v-aţi şi găsit momentul!”
Ce să mai apari “ţanţoş” şi cu capul sus… Am coborât…în lacrimi!

Care este primul lucru pe care îl face o româncă zăpăcită (eu) când pune prima dată piciorul în Paris, după ce, bineînţeles, îşi îmbrăţişează prietena pe care n-o mai văzuse de câteva luni? Merge la prima terasă tipic franţuzească, unde se dau chiştoacele pe jos (Oare mai sunt? Asemenea baruri şi terase, nu chiştoace, că alea se măturau, nu rămâneau acolo!), ciocneşte o bere (ora nu ne permitea cafea, speram să ne răzbească, totuşi, somnul) şi…ia primele lecţii…
- În primul rând, uită de… Lei! Preţul este în Euro, dacă nu vrei să o iei razna, nu raportezi niciodată Euro, la Leu.
Bun, am reţinut. Am reţinut dar…poate cineva? Să ridice mâna! Eu…am încălcat regula asta, tot timpul!…
- Intri în magazin, regula de bază : “Bună ziua…”, “Vă rog…”,  “Mulţumesc…”, “La revedere”! Nu uita NICIODATĂ de ea! Dacă uiţi… Crede-mă, nu vrei să se întâmple!
- Păi… io fac asta şi în România, e simplu ca … “Bună ziua!” (De unde era să ştiu câte palme aveam să-mi dau pentru regula asta?!)
- Uită franceza de la şcoală! Uită de “Aş vrea…”, “Aş dori…”, “Aţi putea…”.  Scurt şi repede! Prezentul!
- Ok, băgat la cap. N-ar trebui să fie prea greu… (Cum să nu!… Primul bilet de metrou cumpărat, prima regulă încălcată cu succes deplin! Mi-am înghiţit eu cuvintele imediat şi am reformulat, dar… am făcut-o!)

Sfârşitul Episodului Pilot
Episodul 1… imediat ce va fi gata.
Până atunci, iată câteva fotografii, sper să vă placă! Priviţi-le cu îngăduinţă, eram la prima mea întâlnire cu o cameră foto digitală şi, câteva luni mai târziu, cu un editor video…

Lunebleue

(sau Ana Maria sau Goutte de Reve !) 



ca sa va distrati, mai vizitati-i si blogul :AICI !