O zi cu Toma Caragiu? Un interviu sau o
convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc”
pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreți să scăpați de cineva
care solicită un post într-o redacție, cereți-i așadar, un „material cu
Caragiu“…
Pentru că la 8 e la P.S. („Post-Sincron”
în limbajul cineaștilor), la 10 la „Revizorul”, la 2 jumate la serial
(la televiziune), la 19 la B.D. („Brigada diverse”, seria a treia), iar
noaptea e pentru a treia oară „haiduc” în ceata regizorului Cocea.
Trabuce, tablouri de Piliuță, poeziile
lui Ion Barbu, romanele lui Dostoievski. Un cățel negru superb, de parcă
era croșetat de o bunică harnică, își vestește prezența. Trebuie să ne
grăbim – peste două ore începe „Gluga pe ochi”. E greu să-l asculți pe
Toma Caragiu și să notezi ce-ți spune. Îl urmărești oficiind cuvântul –
jucându-și sobru, economicos, biografic, opiniile.
Alecu Popovici: Mică biografie…
Toma Caragiu: Pe scurt: M-am născut la 21
august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit și am făcut
școala la Ploiești. Sînt deci ploieștean get-beget. Am învățat aici la
„Petru și Pavel” și făceam un sport de performanță: natație. Desigur,
fondist. Aveam de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32
de ani! Talentul? Se spune că-i moștenit de la bunica, personaj cunoscut
în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-și imita toți
cunoscuții. Bineînțeles că jucam teatru, de mic, acasă.
Cînd au sunat trâmbițele drumului spre glorie?
DA PAGINA !
Am urmat Facultatea de Drept, dar șarpele
scenei îmi mușca mereu din inimă. Victor Ion Popa dorea să facă un
teatru studențesc (nimic nou sub soare) și a invitat studenții la o
preselecție. M-am prezentat cu „1 Aprilie” și nu l-am păcălit. M-a
chemat la Conservator. I-am fost un an student apoi, în rest, lui Mihai
Popescu. Dintre colegi mi-l amintesc pe Mihai Berechet.
Și-apoi teatrul?
Am fost repartizat la Teatrul Național.
Director: Zaharia Stancu. Dar, distrat cum am fost și cum sunt, am uitat
că trebuie să fac armata. Și, din spectacolul „Haiducii”, de Victor
Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la cercul de recrutare, și
apoi la o școală de ofițeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar.
Am absolvit al doilea din promoția mea. Mi se prezicea o strălucită
carieră de arme.
Însă teatrul?
Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui
de sirene. Redevenit civil, n-am mai găsit loc momentan la Teatrul
Național. În holul direcției m-am întâlnit cu Pache Focșăneanu, director
la Constanța. „Vino la mine să faci un Rică!” Am zis „Bine” și m-am dus
la mare. Am făcut un Rică, un Hlestakov și altele. Tot aici m-am și
însurat. După un an eram director la Ploiești. Unde am și rămas 14 ani.
Ai devenit repede vedetă, nu-i așa?
Nu mai repede decât Radu Beligan sau
Florin Piersic. Dar publicul mă cunoștea din „De Pretore”, care obținuse
succes la București și care, la cererea telespectatorilor, s-a transmis
de trei ori la TV.
Cum ai reușit?
Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea
că desăvârșirea actorului se face jucând. Mult. Și la Ploiești am jucat
mult. Eu, care sunt un inhibat, un timid și, în general, un om
singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc
mult. Victor Ion Popa mă sfătuise să mă duc oriunde și să joc orice.
Chiar director de teatru fiind, duceam tava, sau spuneam 2-3 cuvinte
într-o piesă. Și așa…
Care e rolul cel mai interesant al carierei tale?
Cel din „Revizorul”, pe care-l pregătesc cu Lucian Pintilie. E cu totul altceva decât am jucat până acum!
Cel mai iubit?
„De Pretore Vincenzo”.
Cel mai visat?
„Don Quijote”! Să vă spun un secret: îmi
plac foarte mult și personajele așa-numite pozitive. Dar, de când sunt
cunoscut ca actor comic, regizorii se tem că publicul va reacționa
altminteri. Aș dori ca într-un film să joc un erou autentic contemporan.
Ești un actor popular?
. |
Poate. Mă bucur când oamenii se bucură că
mă văd! Muncesc enorm: 17 ore pe zi, de aceea obosit, duc o viață
personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu
grijă. Iubesc în primul rând teatrul, și cred că regia trebuie să joace
un rol determinant.
Mă gândesc la regizorii cu care am
lucrat: Liviu Ciulei, Pintilie… regizorul modern trebuie să aibă și o
profundă cunoaștere a relațiilor din viață, a mecanismelor sociale.
Altminteri, „Troilus” al lui Esrig s-ar fi jucat numai de 20 de ori, iar
„D-ale carnavalului” al lui Pintilie n-ar fi ajuns la 200 de
reprezentații.
Cum stai cu cronicarii?
Nu citesc cronici. Niciodată! Când am
jucat în „D-ale carnavalului”, două cronicărese care, în timpul liber
scriu la ziare, au declarat că „în Pampon – Caragiu nu spune nimic!”.
De unde știi dacă nu citești?
Mi-au spus colegii! Apoi, la Paris, la Teatrul Națiunilor, cronicarii parizieni au spus altfel. De unde știu? Mi-a spus nevasta.
Cum lucrezi? Vocea ta atât de personală te ajută?
Ascult strașnic de regizor. Întâi
stabilesc coordonatele teoretice, apoi îmi fac rolul; după stabilirea
mișcării de scenă „mă pun în priză”. Vocea o am așa de… totdeauna. Mă
ajută în cristalizarea tipurilor. Deși… uneori… în „Meteorul” de pildă
simt publicul tresărind la anume inflexiuni de voce, pe care le-aș fi
dorit tragice; totuși rolul îmi dă mari satisfacții.
Și filmul?
A, filmul mi-a pus probleme speciale. Ca
spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greșit în film. Trebuie
un antrenament și o tehnică specială pe care eu am învățat-o cu Iulian
Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare. Îmi place jocul școlii
engleze de teatru: sobru, cu o mare liniște, aducând o tipologie
exactă.
Vrei să faci și regie?
Nu! Puteam s-o fac în cei 14 ani cât am
fost director de teatru… Iubesc mult teatrul și ca spectator. Puteam
să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine. Repet
în filmele „Urmărirea” și „Facerea lumii”, dar cel mai mult iubesc scena
și mă gândesc la ea! Acum să mergem!
Şi am mers la Grădina Icoanei, la „Gluga pe ochi”, deci tot la teatru!
(“O zi cu Toma Caragiu”, interviu de Alecu Popovici, in “Teatrul” din februarie 1971)
articol preluat de AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu