3 septembrie 2014

640.LE JOUR “J” (2) - Hai-hui prin lume

IMG_3730

 Mestecând cu grijă piatra imaginară pe care am luat-o urcând în premieră la bordul unui avion de pasageri cu reacţie, alături de cea pentru prima călătorie cu start de pe Otopeni, pentru primul Airbus, pentru primul zbor dincolo de graniţe, pentru primul Air France (cam producţia pe un an de zile a unui concasor de talie medie pentru alte premiere uitate), urmăresc curios traiectoria pe platformă. Revăd jumătate din flota de Airbusuri A-310 a TAROM (YR-LCA), retro-jetul „Craiova” (YR-BGC), fac cu mâna şi celorlaltor avioanealecompaniei româneşti şi îmi fixez atenţia asupra suprafeţelor de comandă ale aripii mele din dreapta, flaps scos exact atât cât e nevoie, eleron tremurând de nerăbdare. Mi-e ciudă că nu vad şi nici nu prea aud motorul, ca să mă conving eu că funcţionează. Mai ţopăim peste câteva rosturi ale bretelei şi, fără să îmi facă plăcerea de a mai sta niţel pe gânduri la capătul pistei, pilotul bagă motor (da, în sfârşit îl aud, merge) şi cei 3500 de metri ai pistei 8 R rămân jos, iar noi ne îndreptăm spre primul viraj … care ia prin surprindere pe toată lumea. Aproape pe toată lumea, eu eram cu ochii pe eleron. Mai avem timp să admirăm frumuseţile patriei şi profităm de oportunitate. 
DA PAGINA !

Mesdames et Messieurs, je suis votre commandant, Philippe …” Dacă nu ştiam, aflăm, de la Philippe, în două limbi, că suntem la bordul unui Airbus, că mergem la Roissy-Charles de Gaulle şi că, în funcţie de traficul parizian, vom ajunge pe la 10.00. (pe bilet scrie 10.25, ăştia îmi mănâncă din orele de zbor?!). Surprinzător, fiind noi la bordul unui avion franţuzesc, mesajul se repetă şi în limba română, dar fără semnătură. Un frumos semn de respect pentru pasagerii români, majoritari.

Vestirele de la Paris. Acolo e ora 0625, sunt 15 grade şi plouă. Optimist, Philippe spera că până ajungem noi, ploaia se va opri. Da, dar dacă el se grăbeşte, cum a ameninţat …
Deja, în cabina pasagerilor lumea se calmează. Copiii, numeroşi, îşi încep gălăgia, părinţii încearcă să-i potolească, iar sunetul motoarelor nu se mai aude. Afară e soare, dar, curios, sub noi e zăpadă. De unde oare, că e august in toată Europa, n-o avea vreo ţară calendarul înainte?! Din loc în loc mai apare câte un vârf de multe, acoperit cu la fel de multă zăpadă.
IMG_3733
.
IMG_3736
.
IMG_3738
.

Din când în când, de lene, avionul dă cu botul în câte un maldăr de omăt, dar nu înainte ca Philippe să anunţe „zone de turbulences”, prilej pentru zâmbetele cele amabile de a face o inspecţie a centurilor de siguranţă. Monoton peisajul ăsta alb, eu speram să văd jos oraşe şi sate, munţi, văi şi câmpii, să fotografiez maşini şi case. De la Paris se anunţă în trei limbi o nouă aversă de ploaie iar de la perdeaua din capătul culoarului se anunţă, prin apariţia a două cărucioare care zâmbeau amabil, le petit déjeuner.

Copiii cei gălăgioşi se liniştesc subit, părinţii de asemenea, iar din burta căruţurilor apar şi se distribuie individual nişte casolete negre cu inscripţia Air France. Un sandwich cu caşcaval şi şuncă, un obiect de patiserie, o trusă de tacâmuri, o prăjiturică cu ciocolată. Plus un zâmbet amabil care îmi cere părerea: „Café, thé?”. Alegem café, şi nu greşim, e foarte bună. Mai alegem şi un jus d’oranges şi … regretăm că e prea puţin. Dar mai cerem şi mai primim.


.
IMG_3758
.
Câtevă zone cu turbulenţe mai tărziu, un nou anunţ trilingv de la organele de conducere: suntem deasupra Luxemburgului şi începem coborârea spre Roissy Charles de Gaulle. Şi omul se ţine de cuvânt, avionul începe să vireze şi zgomotul motorului, pe care nu-l mai auzisem demult, se schimbă. Se schimbă şi peisajul, zăpada se transformă în ceaţă densă şi se face întuneric. Întunericul persistă şi după ce ieşim din ceaţă şi începem să vedem jos petice de peisaj. Philippe ne anunţă, optimist, că la Paris nu mai plouă şi că se face soare. O fi citit ziarele de a doua zi, ştie el ce spune.

.

.
IMG_3768
.
IMG_3771
.
Peisajul terestru e tot mai aproape. Distingem nişte camioane mari pe o autostradă, apoi distingem şi nişte maşini mai mici, vedem case şi străduţe, apoi, brusc, în cabina „economie” izbucnesc aplauze. A, da, deja eram pe pistă, Philippe ştie meserie. Şi are dreptate, nu plouă, geamul hubloului rămâne curat.
Încetinim şi începem să slalomăm printre balize. Ici acolo apar avioane de diferite culori – diferite companii. Hei, ce-i ăla? Îmi concentrez ochelarii asupra unui uriaş parcat lângă un hangar: Airbus A-380! Unde e concasorul ăla? Încă o premieră, care îşi pierde actualitatea după un minut, când apare încă un super-elefant.

IMG_3772
.
Soţia mea, care cunoaşte bine CDG, îmi atrage atenţia: urmează să trecem pe lângă un Concorde suspendat pe pilon. Ştiu şi eu că există, dar deocamdată sunt preocupat de al treilea 380, pe care l-am văzut rulând în faţa noastră şi aştept momentul propice sa-l fotografiez. Îl prind şi, de abia acasă, după o săptămână, găsesc în cadru şi Concorde-ul promis. Croitoraşul cel viteaz prindea şapte zburătoare dintr-o lovitură, eu numai două, dar de altă măsură.


.

IMG_3774
.
Deja ma simt un om implinit: am zburat, am zburat cu reactorul, am vazut unul, doua, trei Airbus-uri gigante, am vazut un Concorde, ce as mai putea astepta de la viata?!
„Dernier virage!” anunţă comandantul şi trage la finger. Gălăgia din avion devine mai mare decât în trecut, când mergeau motoarele, iar pasagerii se precipită la containerele pentru bagaje, înghesuindu-se de parcă le-ar lua gratis. Nu mă pot împiedica să mă gândesc cum ar fi reacţionat în caz de urgenţă, pentru că acum culoarul dintre scaune e ticsit şi nimeni nu poate face nici un pas, în nici o direcţie. Încă o idee mă preocupă. Aş completa carnetul de zbor dacă aş cunoaşte înmatricularea avionului, dar soţia mea mă sfătuieşte să nu întreb, ca să nu par suspect. Eu o sfătuiesc să pretindă că nu mă cunoaşte şi, cum prind o clipă când culoarul e liber, mă apropii e zâmbetul amabil din spate. Auzindu-mi întrebarea, zâmbetul amabil se transformă pe loc într-o fată normală şi îmi dictează „F-GTUV”, adresându-mi şi un surâs omenesc. Se convinge că am scris corect şi mă ia la întrebări: ce am de gând să vizitez la Paris. Cum ce, „Le musée du Bourget!”. Cred că am răspuns corect, pentru că fata devine şi mai umană şi mă invită să vizitez cabina piloţilor, cu reproşul că nu i-am spus mai devreme că sunt „un mordu de l’aviation”. Nu se refuză o invitaţie de la o fată, mai ales dac ă e vorba de cabina de pilotaj, unde mă întâlnesc cu Philippe (îmi remarcă imediat tricoul cu „IAR-80”) şi cu Adrian, copilotul nostru, cel care emitea mesajele în limba română.

Aş mai fi stat cu ei, dar o uniformă neagră devine bănuitoare şi trebuie să plec … după fetele mele. Urmează … ora următoare, o expediţie de căutare a bagajelor. Suport, cu stoicism, reproşurile verişoarei (pentru că am rămas la taclale cu echipajul ne-am desprins de ceilalţi pasageri şi trebuie să ne descurcăm singuri) şi pornim, vitejeşte la drum, urmând săgeţile cu inscripţia „bagages”. Trecem prin faţa politiştilor de frontieră, le arătăm şi lor buletinele (ce or fi aşa curioşi?) străbatem labirinturi din cordoane vişinii şi chingi portocalii, ne rătăcim unul de altele, ne regăsim, încercând să obţinem informaţii de la acelaşi domn de culoare cu inscripţia „Information” pe spate, le obţinem, dar nu le pricepem toţi la fel, pătrundem într-un hol imens, de unde, pe trotuar rulant, mergem în alt hol imens, de acolo coborâm în al treilea hol imens, unde ne întâlnim cu încă o purtătoare de „Information”.
 O fi moda cea nouă de la Paris, cine ştie. Ne arată ce văzusem şi noi, un panou cu săgeata şi valiza, urmâm indicaţia săgeţii şi … ne pomenim pe un peron de gară. Aici nu mai e nici o săgeată şi nici o valiză, dar apare din nou o „Information” care ne face semn să urcăm într-un fel de tren, sau tramvai, sau ce-o fi el, fără mecanic. Ezităm, dar cum în zare nu se vede nici un fum de crematoriu, ne facem curaj şi luăm trenuleţul.
 Ajungem în alt hol imens, unde ne reîntâlnim cu săgeata şi valiza. Nu câştigăm prea mult, pentru că în următorul hol imens nu mai vedem nici valiză, nici săgeată, nici „Information”. Ne spunem, cu voce tare, părerea despre nenorocitul acesta de aeroport, care ni se pare mai mare decât Roşiorii de Vede şi Braşov, luate la un loc, ne învârtim în loc, cu speranţa că poate apare vreun „Information”, slabă speranţă, a, uite un afişaj acolo, hai să vedem ce scrie, pai ce să scrie, numărul zborului nostru şi incă un număr. Revedem 52 şi pe o săgeată, într-un capăt al imensului hol, o luăm pe scară în jos şi, ce surpriză, ajungem într-un hol imens, unde, element de noutate, se învârtesc „les tapis de bagages”. Bucuroşi, găsim 52, unde bietele noastre trolere defilează singure-singurele…

Odată familia reîntregită, putem să ne gândim şi la altceva. De exemplu: cum să ajungem în Paris?

Mihai Atanasie Petrescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu