 |
| . |
Si dupa cum vedeti, ma tin de cuvant!
13 septembrie 2014
Ridic privirea spre cer: senin. Mustăcesc, nemulţumită: cerusem cer albastru cu norşori albi…
Pompierii români sunt în mare sărbătoare! Astăzi este ziua lor şi, fără a întreba, măcar, dacă am o felie de tort pregătită, aveam să merg să le spun “La mulţi ani!”.
Dar până atunci… Aşteptam cu înfrigurare parada maşinilor roşii. Cu siguranţă aveau să treacă, foarte curând, chiar pe aici, pe lângă blocul meu.
Ciulesc urechile. Nu se aude nimic. Probabil este prea devreme, încă…
Hm… Oare voi ajunge înaintea lor? Sau vor trece tocmai când voi traversa? Ideea e tentantă, vom vedea.
Privesc cerul: nori plumburii… Nici aşa nu-mi convine! Ăştia de unde s-or fi adunat?! Nu mai cer nimic, de teamă să nu primesc vreun viscol, şi încerc, în schimb, să grăbesc acele timpului care se mişcă prea încet.
Timpul trece greu când nerăbdarea-ţi suflă-n ceafă…
Chem liftul – primul mijloc de transport spre locul unde se vor da tortul şi dansul: parcarea Selgros.
În drum spre staţia de autobuz mă întreb pe unde o fi, totuşi, coloana de maşini. Ei, nu!
Un cor de sirene se aude brusc, în depărtare. Poftim surpriză! N-au vrut să treacă până nu eram jos, pentru a resimţi pe deplin efectul! Pentru că efectul… A fost atât de puternic încât camera, deşi pornită, nu a înregistrat nimic folositor! M-am emoţionat… Iertare, dar a fost prima dată când i-am văzut trecând atât de mulţi şi toţi cu sirenele pornite!…
DA PAGINA !
Îi cunosc de foarte mică şi i-am văzut acţionând. Eram suficient de mare când Teleajenul a sărit în aer… “Pompier” a fost unul dintre cuvintele rostite mereu cu respect amestecat cu un sentiment de mândrie şi tristeţe, păstrând mereu în gând pe cei căzuţi într-o luptă a nimănui. Sirenele pornite în semn de sărbătoare şi în acelaşi timp omagiu adus eroilor neştiuţi nu aveau cum să mă lase indiferentă. Un claxon lung, în semn de salut, a emoţionat chiar şi puţinul de mai încercam a-l ţine rece! Abandonez orice idee de a mai înregistra ceva şi aştept momentul în care le voi putea strânge mâna…
Cum autobuzul întârzia să apară şi cum ratasem cu mare succes ocazia de a urca într-o maşină de pompieri, eram sigură că voi ajunge când petrecerea avea să fie în toi…
Aşa era! În parcare: muzică, dans şi veselie!
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
 |
| . |
Nu, nu am uitat! Astăzi este ziua în care Aurel
Vlaicu este comemorat la Băneşti! Cu o undă de regret că nu mă pot nici
teleporta, nici clona după cum mi-ar plăcea, îmi readuc gândul pe Terra.
Tocmai la timp pentru a observa cât de mult au crescut caratiştii de la
clubul sportiv ACS KOKKI, invitaţi de seamă şi buni prieteni ai
pompierilor de la ISU Prahova:
 |
| . |
 |
| . |
Un UTV ARGO! Mic şi isteţ! În stare de orice,
trece de noroi, obstacole şi zăpadă adâncă (ba şi înoată!), pentru a
ajunge la destinaţie!
 |
.
|
Mă gândesc repde la o strategie de convingere a puilor de om că ei şi eu suntem la fel – cred că mai uşor i-ar fi fost lui Mowgli să îl convingă pe Shere Khan, de asta – şi că s-ar putea să-i înec în lacrimi dacă nu se dau repede vreo cinci dintre ei jos. Nu suficient de repede, însă, pentru că pompierii au mai pus ceva la cale: un exerciţiu de descarcerare în urma căruia avea să rămână… asta:
 |
| . |
 |
| Si cadoul nostru pentru ei .((AICI) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu