 |
| . |
Tot
pe la sfârşitul lunii dec. 1917, înființându-se la Hârlău Corpul de
voluntari ardeleni-bucovineni am fost trimişi şi vărsați cu toții acolo,
înființându-se 3 regimente: Reg. 1 Turda, în satul Scobinți, de lângă
Hârlău; Reg. 2 Alba-Iulia, în localitatea Cotnari şi Ceplenița şi Reg. 3
Avram Iancu, în satul Deleni, la 4 km nord-est de Hârlău, regiment care
s-a înființat ulterior, după dezastrul suferit de soldații ardeleni în
Basarabia, care au reuşit să fugă din captivitatea bolşevicilor, aşa cum
am reuşit şi eu, ceea ce voi povesti îndată pe pagina care va urma.
Comandantul Corpului Voluntarilor era colonelul, ulterior devenit
general, Olteanu, cu reşedința în Hârlău. (…) În acest orăşel, în care
multe veri o fi petrecut Ştefan cel Mare, care a zidit o frumoasă
biserică, ce se vedea că este foarte veche.
Localitatea era năpădită de
comercianți evrei, cum erau de altfel şi celelalte oraşe şi târguri din
Moldova, în majoritate locuite de evreii ce se revărsau din Galiția,
printre răbdătorii moldoveni, eliminând prin concurență şi solidaritatea
lor pe comercianții şi proprietarii băştinaşi.(…).
DA PAGINA! Eu făceam parte din Regimentul 2 Alba-Iulia, cazat în vestitul
Cotnari şi Ceplenița şi fusesem numit ofițer cu cvartiruirea
regimentului, inclusiv a comandantului regimentului, pe acesta din urmă
cazându-l la etajul vilei frumoase a marelui proprietar cu numele
Zarifopol, care era plecat în străinătate. Moşia acestuia era
administrate de către o rudă a sa apropiată, Maier, care era de la
Tecuci, şi locuia cu soția şi fiica sa, elevă în liceu, chiar în
castelul proprietarului. După terminarea cazării, Dl. Maier m-a
întrebat dacă eu mi-am găsit cameră şi la răspunsul meu că voi merge în
satul Ceplenița, la distanță de cca 500 paşi de castel, mi-a oferit o
camera lângă administratorul său ajutor, la parterul vilei. Seara m-a
invitat la cină, m-a prezentat soției şi fiicei sale, şi atunci am băut,
prima data în viața mea, vin de Cotnari. Fata lui era de 17 ani. Nu era
nici urâtă, nici frumoasă, dar peste vreo săptămână, în care timp eram
mereu invitat ca oaspe la gazdă, m-am trezit cu căpitanul meu că mă
întreabă dacă nu vreau să mă căsătoresc cu Dra Maier, care era şi
moştenitoarea lui Zarifopol, căci această propunere a făcut-o Dl Maier,
rugându-l să-mi afle intenția în această privință. I-am răspuns că nu
eram de însurat, fără carieră, despărțit de părinți, şi că nu mă
interesează averea fetei şi când va veni timpul însurătorii voi lua o
fată chiar săracă de tot, dar să-mi placă, afară de aceea răsboiul nu
este terminat şi nu ştim ce soartă ne paşte pe noi toți voluntarii
proveniți din armata austro-ungară. L-am rugat să spună Dlui Maier
motive rezonabile, să nu se simtă jignit, nici el, nici fata şi că mă
voi hotărî numai după terminarea răsboiului şi după ce îmi voi revedea
părinții, care nu mă au decât pe mine, şi nu ştiu dacă sunt în viață sau
mort. (…)
După ce mi-am îndeplinit misiunea şi la Iaşi, am primit ordinul să mă
prezint la Regimentul 3 Avram Iancu din Deleni. Am ajuns şi la Deleni,
unde regimentul era pe cale de organizare, din oamenii deveniți în plus
de la celelalte două regimente şi alți foşti prizonieri la ruşi,
scăpați. Am fost numit adjutantul maiorului Necşulescu, comandantul
batalionului din care făceam parte. Comandantul regimentului era lt.
colonelul David, ce se instalase în două camere la etajul castelul
prințului Ghica-Deleni, care avea moşie întinsă acolo, însă el lipsea,
şi numai frumoasa lui soție locuia acolo cu administratorul de moşie.
Se vorbea prin sat că prințul o luase de la o familie de țigani,
muncitori clăcaşi de pe moşia lui, fata fiind o frumusețe, a dus-o la
Paris, unde i-a dat instrucția şi educația necesară, şi vorbea perfect
franțuzeşte, posedând toate manierele şi cunoştințele de cultură
generală. Ceea ce era mai curios, se spunea, că deşi născută şi crescută
în bordei şi fum, după educația primită în Franța devenise atât de
simțitoare încât nu putea suferi mirosul de tutun pe care îl simțea dela
distanță. Satul Deleni era la cca 4 km nord-est de Hârlău, era plin de
pomi roditori, case țărăneşti acoperite cu stuf, cele mai multe, şi era
aşezat pe un vârf de deluşor, cu împrejurimi împădurite, oferind o
privelişte romantică. Aci m-am simțit foarte bine, nu numai eu, ci şi
ofițerii şi trupa, căreia i se făcea instructive (…).
Notă.
Referirea la conacul Zarifolpol din text. Conacul la acea data (1917)
era proprietatea lui Hristache D. Zarifopol, care preia conacul de la
Ceplenița în anul 1868, în contul unei datorii neachitate. În perioada
celui de-al doilea război mondial, proprietarii moșiei și conacului de
la Ceplenița au fost Hristache Zarifopol și George și Eliza Zarifopol.
Referință: Extrase din lucrarea lui Petru Talpeș – Amintiri, editura Mirton, 2008 Timișoara.
col.(r) Miron Dumitru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu