 |
| Faimosul "Inon"in 2018 |
 |
| . |
Este prietenul meu. Un tip minunat care mai si cântă bine din chitara si chiar din gura. L-am cunoscut ascultandu-i trupa, "Micul Paris", placandu-mi la nebunie. Afland apoi ca este marinar, efectiv m-am "lipit" de el.
Multe zile am petrecut impreuna si cu alti prieteni pe malurile si pe luciul Snagovului, la foc de tabara langa cort, sau pe "Inon", navigand prin cotloane nestiute ale minunatului lac plin de pasaret si plante de vis, lasandu-ma la timona vaporasului său de poveste.
Mi-ar fi placut sa navigam pe Dunare spre Delta, asa cum de ceva ani planuim si speram sa reusim pana la urma.
Dar pana atunci, ma bucur ca a inceput sa-si faca publice povestile.
Alex Stoian, zis Nemo.
POVEȘTI MARINĂREȘTI..
Povestind unor prieteni tot felul de pățanii și de aventuri marinărești trăite de mine, mi-am dat seama că dețin o întreagă bibliotecă cu povești cât se poate de adevărate, unele frumoase altele mai puțin dar toate interesante.
M-am gândit să vi le împărtășesc aici, în scurte episoade care marchează cele mai importante momente din viața mea de marinar.
Voi începe cu... începutul... cu facultatea de marină, mai precis Institutul de Marină Mircea cel Bătrân din C-ța - un amestec imposibil de școală și armată.
Episodul 1 – ÎNCEPUTUL
Pasiunea mea pentru marinărie s-a declanșat devreme. Aveam vreo 10 ani când tata, inginer constructor (deci nici o legătură cu marina), s-a apucat să construiască o ambarcațiune: un vaporaș de 10 m lungime, cu cabine și pătuțuri, cu wc și bucătărioară, cu tot ce trebuie. În anii ce au urmat am făcut cu el 2000 km pe Dunăre, am vizitat toată Delta, am trăit luni întregi pe el. Aveam 13-14 ani și simțeam că trăiesc aventurile din cărțile pe care le citeam la vremea aia... cum ar fi „Viața pe Mississippi” de Mark Twain.
Tot în acea perioadă, parcă special ca să îmi întărească pasiunea pentru marinărie, am văzut un film, inspirat dintr-o întâmplare adevărată. Atât de mult mi-a plăcut filmul încât mi-a rămas definitiv pe retină. Dacă închid ochii, mi se derulează și acum în minte, de parcă aș fi la cinema. Porumbelul (The Dove) – cum se numea și filmul - era numele unei ambarcațiuni cu care un tânăr de 16 ani făcuse singur înconjurul lumii pe apă. Mă și vedeam în locul lui...
Mai mult, într-o zi tata mi-a arătat o știre, in ziarul Romania liberă, despre un român care a făcut înconjurul lumii pe apă cu o ambarcațiune de 11 m, împreună cu soția și doi copii! Cum o fi ajuns știrea aia într-un ziar comunist (eram atunci în plină „glorie” a „epocii de aur”) o să vă povestesc cu altă ocazie - o poveste foarte interesantă.
În acest context am dat admiterea la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, facultatea de mecanică navală. Era cea mai potrivită alegere ca să îmbin pasiunile mele: mecanica, marinăria și dorința de a vedea țări străine. Din păcate, facultatea asta era o combinație imposibilă de școală și armată.
Stăteam în cazarmă (cu toate că eram în marina civilă) cu programe de înviorare, sectoare de curățenie, permisii, plantoane, gardă etc... În sesiune ne dădeau alarme noaptea, ne duceam cu ochii cârpiți de somn la examene. Plecam în marșuri de 20-30 Km, în aplicații inutile... Nu mai zic de muncile agricole unde ne țineau aproape doua luni într-o mizerie cruntă și condiții inumane. Mâncam struguri cu pâine de foame. Mai rău era la porumb, că eram nevoiți să acceptăm lăturile din cantină!
 |
| . |
Îmi țineam chitara pe unde apucam, ascunsă. Nu aveam voie cu un asemenea "obiect civil" în unitate. Erau multe absurdități militărești pe care nu le înțelegeam... ulterior mi le-am explicat: urma să plecăm in țări străine deci trebuia sa fim bine supravegheați, îndoctrinați și disciplinați ca nu cumva sa rămânem „pe-afară”! Aș, la fiecare voiaj rămâneau câte doi-trei! :)))
Regimul ăsta militar, cam dur și absurd, a fost îndulcit de intrarea mea în Polifonic, trupa Institutului. Acum aveam sală de repetiții, eram scutit de tot felul de activități militărești, plecam des să cântăm în zonă (Constanța, Mamaia, Mangalia, Năvodari) sau prin țară (București, Ploiești, Timișoara, Iași). La întoarcere ne alegeam și cu câte cinci zile permisie pentru merite deosebite! :)))
Din păcate am o singură poză din perioada Polifonic, la festivalul "Armonii de primăvară - 1985" din Ploiești unde l-am cunoscut pe Daniel Iancu, pe atunci student la Petrol si gaze.
Va urma
Onu Pavelescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu