![]() |
| , |
"Sofer de TIR"
"De ce?"
"Ca sa am bani!"
Si pentru ca aveai sansa incredibila sa te plimbi afara din tara, sa vezi lumea, ceea ce era imposibil pentru majoritatea romanilor. Si nu mereu in aceleasi porturi, aeroporturi ori santiere.
Dar a face bani era baza. Si sa ai casetofoane straine.Si blugi tari. Si tigari fine. Si multe altele.
Si pentru ca erau multi invidiosi pe tine asa.
Companiile istorice de transport internațional din România – ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto), RO-TIR și ITBN (Întreprinderea de Transport București Noi) – reprezintă pilonii perioadei de aur a transportului rutier românesc din anii '70–'90.
Comentariile foștilor șoferi angajați la aceste întreprinderi, selectate de pe grupuri de nostalgici precum ITIA, ITBN, RO-TIR și comunități dedicate șoferilor profesioniști, reflectă o atmosferă plină de respect, camaraderie și mândrie profesională, dar și dificultățile acelor vremuri:
Despre ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto)
![]() |
| . |
Despre ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto)
- Costică S.: „Am lucrat la ITA/ITIA din '83. Ne întâlneam pe drumuri, prin parcări, discutam de toate. Ei erau câte 2 pe echipaj pe camioanele alea mari frigorifice și plecau repede, noi cu rablele noastre mai rămâneam... A fost și bine, a fost și greu, dar meseria se făcea cu respect.”
- Alexandru M.: „Cine ajungea pe acele vremuri să conducă camioanele ITIA prin Europa sau prin Orientul Mijlociu era considerat boier! Plecam cu Volvo-uri și semiremorci Fruehauf în Germania, Franța sau Iran. Era o mândrie, nu oricine trecea de testele și verificările de atunci ca să primească pașaport.”
- Marian C.: „Respect maxim pentru colegii care au bătut Europa în anii '80-'90 pe camioanele ITIA. Fără GPS, fără telefoane mobile, doar cu harta în brațe și multă inteligență de șofer adevărat.”
- Nelu T.: „La RO-TIR am prins unele dintre cele mai frumoase și grele curse din viața mea. Când plecam spre Adana sau Teheran în convoi, știai că te poți baza pe colegul tău. Dacă rămâneai în pană în deșert sau prin munții Turciei, nu te lăsa nimeni în urmă. Se oprea tot convoiul să te ajute.”
- Vasile B.: „Mâncam din cutii de conserve pe marginea drumului, făceam mâncare la butelie, dar eram respectați afară. Camioanele Roman Diesel erau greu de ținut pe drum comparativ cu ce e azi, dar eram tineri și mândri că scria pe noi RO-TIR.”
Despre ITBN (Întreprinderea București Noi)
- Radu G.: „ITBN-ul era o școală adevărată a vieții. Autobazele erau pline, disciplina era disciplină, iar mecanicii făceau minuni cu piesele pe care le aveau. Cine a rezistat la ITBN a putut să conducă oriunde în lume după aceea.”
- Gheorghe P.: „Îmi aduc aminte de plecările dis-de-dimineață din garaj. Era o atmosferă greu de descris, miros de motorină, motoare pornite la prima cheie pe timp de iarnă și cafeaua băută la repezeală cu colegii înainte de cursă.”
![]() |
| . |
Existența celor trei mărci istorice de transport rutier, RO-TIR (subordonată în trecut Romtrans), ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto) si ITBN - foarte putin cunoscuta- își are originea în specializarea strictă pe tipuri de mărfuri și logistică impusă de economia planificată din perioada comunistă.
În sistemul de stat de dinainte de 1989, duplicarea inutilă nu era permisă, așa că fiecare dintre cele două entități mari avea roluri strategice complet diferite, optimizate pentru a aduce valută țării prin rute internaționale în Europa și Orientul Mijlociu.
Diferențele cheie care explică existența ambelor mărci sunt detaliate mai jos:
Specializarea pe tipul de marfă (Mărfuri generale vs. produse perisabile)
Specializarea pe tipul de marfă (Mărfuri generale vs. produse perisabile)
- ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto): A fost creată cu un scop extrem de specific – transportul internațional frigorific al produselor agroalimentare destinate exportului. România comunistă exporta cantități uriașe de carne, legume, fructe și conserve către Europa de Vest (prin companii de export precum Fructexport). Pentru că aceste mărfuri erau perisabile, ITIA avea în dotare semiremorci frigorifice speciale (dube izoterme cu agregate de răcire)
- RO-TIR (Romtrans): Era divizia operativă de transport rutier a gigantului Romtrans (casa națională de expediții internaționale). RO-TIR se ocupa preponderent de mărfuri generale, industriale și echipamente grele. Camioanele lor tractau în principal semiremorci cu prelată (clasicele „TIR-uri” pentru mărfuri paletizate, confecții, componente metalice sau chimice).ITBN (Întreprinderea de Transport Bucureștii Noi) era o entitate aflată sub umbrela Gospodăriei de Partid a PCR statut ce reprezenta un avantaj logistic masiv în perioada comunistă. Această subordonare specială se traducea prin privilegii la care alte întreprinderi din epocă nu aveau acces, de aceea o vom prezenta la final.
Spre deosebire de ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto) — care a apărut inițial ca structură strategică dedicată exclusiv exportului de produse agroalimentare românești perisabile, operând aproape numai dube frigorifice — ITBN s-a axat masiv pe mărfuri generale și industriale cu valoare ridicată.
Din cauza cerințelor tehnice diferite, flotele celor două mărci arătau complet diferit în epoca lor de glorie:
- ITIA avea nevoie de o fiabilitate impecabilă pe rutele lungi spre Vest (Germania, Franța, Italia) pentru ca alimentele să nu se strice pe drum. Din acest motiv, statul român a alocat bugete masive în anii '60-'70 pentru a cumpăra camioane din import vest-european: Henschel, Mercedes-Benz, Volvo, Fiat, Lancia sau MAN. Ulterior, flota a fost completată cu modele autohtone Roman Diesel, însă nucleul a rămas mult timp axat pe tehnică străină performantă.
- RO-TIR folosea o flotă axată pe camioanele autohtone Roman Diesel (produse la Brașov sub licență MAN), adaptate pentru transportul de mărfuri generale pe distanțe lungi, inclusiv pe rutele extrem de dificile către Orientul Mijlociu (Irak, Iran, Siria, via Istanbul).
- Romtrans (RO-TIR) acționa ca un integrator logistic global al României. Controla nu doar camioanele proprii, ci și fluxurile de mărfuri care intrau sau ieșeau din țară pe cale ferată, maritimă (Portul Constanța) sau aeriană. RO-TIR era doar „brațul rutier” al acestei structuri mamut.
- ITIA funcționa strict ca o companie auto de transport (autobază de mare tonaj), structurată ulterior în sucursale regionale puternice (București, Craiova, Timișoara etc.). [1, 2]
Ce s-a întâmplat cu ele după 1989?
După căderea regimului comunist, ambele mărci au supraviețuit o perioadă în capitalismul anilor '90 prin privatizare:

.
ITIA s-a reorganizat sub formă de societăți pe acțiuni privatizate (de exemplu, ITIA București a devenit ulterior parte a unor grupuri logistice mari sau și-a schimbat profilul).- Romtrans (inclusiv brandul RO-TIR) a continuat să domine piața de expediții din România până în anul 2008, când a fost achiziționată integral de gigantul german DB Schenker, moment în care identitatea vizuală istorică a dispărut de pe șosele.
Acestee subiecte reprezintă capitole legendare ale transportului rutier românesc dinainte de 1989. O incursiune în lumea camioanelor vestice din acea perioadă și a celebrelor curse către Orientul Mijlociu dezvăluie detalii fascinante.
Modelele de camioane vestice folosite în România comunistă
Deși doctrina oficială promova exclusiv producția internă (autocamioanele Roman Diesel și Dac de la Brașov), exigențele transportului internațional frigorific sau de mare tonaj au obligat statul să cumpere valute grele pentru a achiziționa flote occidentale. Cele mai renumite au fost:
- Volvo F88 și F89: Introduse masiv în anii '70 în flotele ITIA și ITBN (Întreprinderea de Transport Bucureștii Noi). Erau considerate „vedetele” șoselelor. F89 avea un motor de 12 litri și în jur de 330 CP, fiind incredibil de fiabil pe rutele lungi spre Germania sau Olanda. Cabina lor avansată oferea un confort astronomic comparativ cu autocamioanele românești.

.
Mercedes-Benz LP (seria grea) și NG (New Generation): Aceste camioane germane erau recunoscute pentru durabilitatea mecanică. Au fost utilizate intensiv pentru transporturile speciale și frigorifice datorită șasiurilor robuste. Modelele Mercedes-Benz din seria LP (cabinele cubice din anii '60-'70) și ulterior seria NG (introdusă în anii '70) au deservit transporturile speciale și frigorifice în România,sasiurile sigure si rețeaua bună de service din Europa de Vest le făceau ideale pentru transportul mărfurilor perisabile. O mare parte dintre camioanele Mercedes-Benz LP s-au aflat tot în dotarea ITBN.- Magirus-Deutz (seria Pluto): Foarte apreciate în primii ani ai transportului internațional românesc. Erau dotate cu celebrele motoare diesel răcite cu aer, extrem de rezistente în zonele cu temperaturi extreme.
- Fiat / Lancia Esatau / Lancia Esagamma sau OM : Achiziționate în loturi mai mici în anii '60 pentru transportul de mărfuri către Italia.
![]() |
| . |
De ce erau preferate? O defecțiune în Occident cu un camion autohton însemna costuri uriașe de tractare în valută și întârzieri ce degradau marfa frigorifică (carne, fructe). Camioanele vestice aveau rețele de service peste tot în Europa.
Cum se desfășurau cursele de TIR în Orientul Mijlociu
Cursele către Iran (Teheran), Irak (Bagdad), Siria sau Kuweit organizate de Romtrans (RO-TIR) erau considerate „frontul de est” al șoferiei. O singură cursă putea dura între 3 și 6 săptămâni (dus-întors), iar șoferii plecau adesea în convoaie.
Traseul și pericolele geografice
Camioanele treceau prin Bulgaria, traversau Turcia prin Istanbul și apoi înfruntau Munții Anatoliei (Taurus), o zonă extrem de periculoasă iarna, fără autostrăzi, cu drumuri înguste și trecători înghețate. Urma apoi trecerea prin deșerturile aride din Irak sau Iran.
Viața la bord și supraviețuirea
Viața la bord și supraviețuirea

.
Camioanele: Multe curse în Orient se făceau cu camioane Roman Diesel. Deși aveau motoare sub licență MAN, cabinele nu aveau aer condiționat. Vara, în deșert, temperaturile din cabină treceau de 50°C, iar șoferii călătoreau cu ușile deschise sau noaptea.- Gătitul și apa: Șoferii români aveau montate sub remorcă lăzi mari din lemn unde își țineau proviziile: conserve, cartofi, ceapă și butelii de gaz pentru gătit. Apa potabilă era o resursă critică, stocată în bidoane mari prinse pe șasiu. Ulterior remorcile romanesti au inceput sa fie fabricate ca si cele straine, cu lazi metalice propice acestor indeletniciri.
- Moneda de schimb: În acele vremuri, pachetele de țigări străine (Kent), casetofoanele și cafeaua erau folosite ca „valută” pentru a trece mai rapid de vămile corupte sau pentru a obține ajutor la depanare.
3. Războiul Iran-Irak (anii '80)
În ciuda conflictului sângeros dintre cele două țări, România a continuat să trimită sute de TIR-uri cu mărfuri (produse industriale, confecții, ciment) în ambele state. Șoferii români intrau frecvent în zone de război, fiind martori la bombardamente. Erau instruiți să circule cu farurile stinse noaptea sau să vopsească plafoanele cabinelor în culori mate pentru a nu fi ținte pentru aviație.
Meseria de șofer pe comunitate sau pe Orient era una dintre puținele modalități prin care un român putea vedea lumea dincolo de granițe și, cel mai important, putea strânge diurnă în valută (dolari sau mărci germane). Cu banii strânși din câteva curse lungi, un șofer își putea cumpăra în România un apartament, o mașină Dacia fără să mai aștepte ani de zile pe liste, sau bunuri occidentale video/audio extrem de râvnite.
Sistemul de diurnă și controlul Securității asupra șoferilor de transport internațional (cunoscuți ca „tiriști”) forma un mecanism complex prin care regimul comunist încerca să obțină valută, dar și să prevină defectările (rămânerea definitivă în Occident) și contaminarea ideologică.
Șoferii de la ITIA și (Ro-Tir/Romtrans) aveau un statut special: erau printre puținii cetățeni români care treceau regulat frontiera, devenind automat obiective de importanță majoră pentru organele de contrainformații.
Sistemul de diurnă: Cum erau plătiți șoferii?
Sistemul de diurnă: Cum erau plătiți șoferii?
Diurna în valută era principalul motiv pentru care această meserie era extrem de râvnită, în ciuda riscurilor uriașe. Statul român calcula diurnele cu o zgârcenie extremă, dar chiar și așa, sumele reprezentau o avere pentru realitatea din țară.
- Valoarea diurnei: În anii '70 și '80, diurna oficială varia în funcție de destinație.
- Europa de Vest: Diurna oficială reală oferită de companiile de transport de stat (cum era faimoasa Întreprindere de Transporturi Internaționale Auto – ITIA) se situa de obicei între 3,5 și 4,5 dolari pe zi (rareori ajungea la 5 dolari în funcție de categorie).

.
Cursele din Orient: Pentru rutele lungi și periculoase spre Irak, Iran sau Iordania, diurna oficială maximă se ridica la aproximativ 5,5 – 7 dolari pe zi, .- Economia reală a banilor: Chiar și cu o diurnă reală de 4 dolari pe zi, după o cursă de 20-30 de zile în Vest, un șofer se întorcea în țară cu aproximativ 100 de dolari cash. Pe piața neagră din anii '80, unde un dolar se schimba chiar și cu 50-100 de lei (cursul oficial fiind o ficțiune), acești bani valorau între 5.000 și 10.000 de lei. Într-o singură lună, un șofer câștiga din diurnă echivalentul a două sau trei salarii medii pe economie (care erau de aproximativ 2.500 - 3.000 de lei).
- Decontarea strictă: Șoferii primeau avansul de valută la plecare (pentru motorină, taxe de drum, vămiri și subzistență). La întoarcere, foaia de parcurs și fiecare chitanță erau verificate „la sânge” de serviciul financiar al autobazei. Orice lipsă nejustificată se reținea din salariul în lei la un curs penalizator.
- Economiile din „Lada de sub remorcă”: pentru a rămâne cu toți banii din diurnă curați, șoferii nu cheltuiau aproape nimic în vest. Își luau de acasă saci de cartofi, ceapă, slănină, zeci de conserve, pâine uscată și bidoane cu apă. Găteau la butelie în parcări, obicei ramas si acuma, nu doar la soferii romani. Banii strânși erau folosiți pentru a cumpăra din Occident bunuri electronice (casetofoane, televizoare color, aparate video) sau haine (blugi, geci de piele), care în România se vindeau pe piața neagră la prețuri astronomice.
Controlul Securității: plasa de siguranță a regimului
Pentru Securitate, orice șofer de TIR era un potențial „trădător de patrie” sau un posibil curier pentru rețelele de spionaj ori emigrație. Controlul se realiza în trei etape clare:
Trierea și „Avizul de Pașaport”
Trierea și „Avizul de Pașaport”
Nu oricine putea deveni șofer pe comunitate. Dosarul de cadre era analizat minuțios:
- Trebuia să aibă familie (soție și copii) în țară. Aceștia rămâneau practic „ostatici” în România; dacă șoferul fugea în Vest, familia suferea persecuții imediate (concedieri, evacuări, interogatorii).
- Rudele din străinătate erau un criteriu de eliminare directă. Dacă aveai un unchi fugit în Germania, nu primeai niciodată viza de plecare.
- Înainte de fiecare cursă importantă, se elibera un aviz special de la Securitate.

.
Rețeaua de informatori din cabine
Securitatea folosea o tactică clasică: plecarea în echipaj dublu, unde, de cele mai multe ori, unul dintre șoferi era colaborator (informator) sau chiar ofițer sub acoperire.
- Niciun șofer nu avea încredere deplină în colegul de cabină. Fiecare știa că celălalt va trebui să dea o „notă informativă” la întoarcere.
- Se raportau: discuțiile din cabină, contactele cu cetățenii străini sau cu românii din diaspora, revistele sau ziarele occidentale cumpărate sau citite și locurile unde opreau camioanele.
Controlul la frontieră („Puricarea”)
La ieșirea și mai ales la intrarea în România (în special la punctele de trecere Nădlac, Borș sau Curtici), camioanele ITIA și Romtrans erau demontate parțial de grăniceri și lucrători vamali însoțiți de ofițeri de Securitate.
- Se căutau valută nedeclarată, aur, dar mai ales „materiale de propagandă capitalistă”: cărți interzise, Biblii, reviste pentru adulți, discuri de vinil sau casete video.
- Pentru a trece mai ușor de aceste controale draconice, șoferii aveau mereu pregătit „pachetul de protocol” pentru vameși: cartușe de țigări Kent, cafea Alvorada sau săpunuri Fa.
Paradoxul sistemului
În ciuda controlului strict, Securitatea închidea uneori ochii la micul contrabandă practicat de șoferi (comercializarea de cafea, țigări sau blugi în țară). Regimul știa că acest mic comerț era supapa prin care șoferii acceptau condițiile mizere de muncă și riscurile curselor lungi, continuând să aducă milioane de dolari cash în vistieria statului prin taxele și mărfurile transportate.
Folosirea șoferilor de transport internațional în angrenajul Securității și riscurile uriașe la care aceștia se expuneau în vămi completează imaginea unei epoci în care cabina unui TIR era mult mai mult decât un simplu loc de muncă.
Cum folosea Securitatea șoferii de TIR pentru operațiuni speciale și transporturi secrete
Folosirea șoferilor de transport internațional în angrenajul Securității și riscurile uriașe la care aceștia se expuneau în vămi completează imaginea unei epoci în care cabina unui TIR era mult mai mult decât un simplu loc de muncă.
Cum folosea Securitatea șoferii de TIR pentru operațiuni speciale și transporturi secrete
Pentru Direcția de Informații Externe (DIE / CIE) a Securității, rețelele de camioane RO-TIR (Romtrans) și ITIA reprezentau o acoperire logistică perfectă. Camioanele românești aveau drept legal de circulație liberă prin Europa și Orientul Mijlociu, fiind instrumente ideale pentru operațiuni clandestine.
- Transportul secret de armament și tehnică militară: În anii '70 și '80, România socialistă era un exportator masiv de armament către țări din Orientul Mijlociu (Irak, Iran, Libia, Siria) sau către diverse mișcări de gherilă din Africa sprijinite de blocul socialist. Pentru a nu trezi suspiciuni internaționale, armele ușoare, muniția, componentele de rachete sau uniformele erau încărcate în semiremorci RO-TIR cu prelate sigilate, sub documente false de transport (care declarau mobilă, confecții sau materiale de construcții).

.
„Cărau” valută cash pentru operațiuni externe: Securitatea folosea șoferii (în special pe cei recrutați ca informatori sau ofițeri acoperiți) pentru a introduce sau scoate din diverse țări sume mari de valută cash. Banii erau ascunși în spații secrete meșteșugite în structura camionului (în rezervoarele duble, în interiorul roților de rezervă sau în elementele de șasiu). Acești bani finanțau rețelele de spionaj românești din Vest sau plăteau achiziții ilegale.- Spionajul tehnologic și economic: Șoferii de TIR aveau acces în porturi strategice din Vest (Rotterdam, Hamburg, Genova) și în mari platforme industriale. Cei instruiți de Securitate trebuiau să observe și să raporteze mișcările de trupe, infrastructura militară vizibilă de pe autostrăzi, dar și detalii economice. Mai mult, camioanele erau folosite pentru a introduce ilegal în România componente electronice, microcipuri sau utilaje occidentale aflate sub embargoul COCOM (restricțiile impuse de Occident exportului de tehnologie către țările comuniste).
- Monitorizarea diasporei și „curieri” forțați: Unii șoferi erau folosiți pentru a duce pachete sau mesaje din partea Securității către dizidenții români din Occident, ca formă de presiune sau monitorizare, ori trebuiau să raporteze adresele și mașinile românilor stabiliți în Vest care frecventau parcările de TIR-uri.
Ce riscau șoferii prinși cu „marfă de contrabandă” sau valută nedeclarată
Deși Securitatea și vameșii „închideau ochii” la micul trafic (câteva cartușe de țigări sau săpunuri pentru consum propriu), depășirea anumitor limite sau intrarea în dizgrația regimului declanșa un coșmar pentru șofer. Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri și Decretul 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine erau necruțătoare.
Dacă un șofer era prins cu cantități comerciale de contrabandă (sute de cartușe de țigări, zeci de aparate video) sau valută ascunsă, consecințele erau graduale și severe:
Confiscarea totală și amenzi uriașe: În primă fază, absolut toate bunurile nedeclarate și valuta erau confiscate pe loc în folosul statului. Se aplicau amenzi echivalente cu salariul pe câteva luni sau chiar ani.
Desfacerea contractului de muncă și retragerea pașaportului: Aceasta era moartea profesională a „tiristului”. I se retrăgea definitiv dreptul de a mai conduce pe rute internaționale („i se tăia pașaportul”). Șoferul era retrogradat la transport intern, pe basculante sau camioane locale de transport marfă, pierzând accesul la valută și la o viață peste media din România.
Închisoarea (Dosar Penal pentru Contrabandă sau Deținere Ilegală de Valută): În România socilista, deținerea de valută (dolari, mărci) fără documente oficiale de schimb de la Biroul de Turism sau Bancă era infracțiune gravă împotriva orânduirii economice. Șoferii riscau pedepse cu închisoarea între 6 luni și 5 ani. Dacă se dovedea că valuta era destinată pieței negre sau finanțării unei tentative de fugă din țară, încadrarea devenea mult mai severă.
Distrugerea socială a familiei: Dacă șoferul era condamnat sau fugea în Vest abandonând camionul, Securitatea declanșa represalii asupra familiei rămase acasă. Soția își pierdea adesea locul de muncă, copiii erau marginalizați la școală sau li se bloca accesul la facultate, iar locuința familiei era percheziționată repetat și bunurile cumpărate din diurnele anterioare erau luate sub suspiciunea de „avere ilicită”.
Confiscarea totală și amenzi uriașe: În primă fază, absolut toate bunurile nedeclarate și valuta erau confiscate pe loc în folosul statului. Se aplicau amenzi echivalente cu salariul pe câteva luni sau chiar ani.
Desfacerea contractului de muncă și retragerea pașaportului: Aceasta era moartea profesională a „tiristului”. I se retrăgea definitiv dreptul de a mai conduce pe rute internaționale („i se tăia pașaportul”). Șoferul era retrogradat la transport intern, pe basculante sau camioane locale de transport marfă, pierzând accesul la valută și la o viață peste media din România.
Închisoarea (Dosar Penal pentru Contrabandă sau Deținere Ilegală de Valută): În România socilista, deținerea de valută (dolari, mărci) fără documente oficiale de schimb de la Biroul de Turism sau Bancă era infracțiune gravă împotriva orânduirii economice. Șoferii riscau pedepse cu închisoarea între 6 luni și 5 ani. Dacă se dovedea că valuta era destinată pieței negre sau finanțării unei tentative de fugă din țară, încadrarea devenea mult mai severă.
Distrugerea socială a familiei: Dacă șoferul era condamnat sau fugea în Vest abandonând camionul, Securitatea declanșa represalii asupra familiei rămase acasă. Soția își pierdea adesea locul de muncă, copiii erau marginalizați la școală sau li se bloca accesul la facultate, iar locuința familiei era percheziționată repetat și bunurile cumpărate din diurnele anterioare erau luate sub suspiciunea de „avere ilicită”.
Din acest motiv, contrabanda se făcea după reguli stricte și cu o rețea bine unsă: șoferii știau exact ce vameși sunt de serviciu, ce „taxă” (plocon) trebuie lăsată în ghereta vămii și unde este limita peste care riscul devenea fatal.
Reorganizarea post-1989: ce s-a ales de structuri, șoferi și ofițeri
Reorganizarea post-1989: ce s-a ales de structuri, șoferi și ofițeri
Revoluția din Decembrie 1989 a spulberat monopolul de stat, iar structurile gigant precum Romtrans și ITIA au trebuit să se adapteze brutal la capitalismul sălbatic al anilor '90.
Destinul companiilor:
Destinul companiilor:
- Romtrans a reușit să își mențină poziția de lider pe piața logisticii datorită infrastructurii gigantice pe care o deținea (depozite, terminale portuare, conexiuni feroviare). A fost privatizată prin metoda MEBO (preluarea acțiunilor de către management și angajați) în 1994. În 2008, compania a fost cumpărată integral de gigantul german DB Schenker, brandul istoric RO-TIR dispărând definitiv.
- ITIA s-a fragmentat rapid. Autobazele sale regionale (București, Timișoara, Craiova) s-au separat în societăți comerciale independente. Multe au dat faliment din cauza managementului defectuos sau a concurenței firmelor private mici, iar flotele lor de camioane vechi au fost vândute la fier vechi sau către micii transportatori.
- Ce s-a ales de foștii șoferi? Șoferii cu experiență "pe Orient" sau "pe comunitate" au fost marii câștigători ai tranziției în prima fază. Având conexiuni în străinătate, cunoștințe despre rute și capital strâns în valută, mulți dintre ei și-au înființat propriile firme de transport, cumpărând primele camioane la mâna a doua din Germania sau Olanda. Alții s-au angajat direct la mari companii de transport din Vest, fiind pionierii exodului de șoferi români care domină astăzi autostrăzile Europei.
- Destinul ofițerilor acoperiți și al informatorilor: Ofițerii de Securitate care controlau sectorul transporturilor internaționale și logisticii aveau în mână cel mai valoros atu al anilor '90: informația și contactele comerciale externe. Mulți dintre ei s-au retras din noile servicii secrete (SRI sau SIE) și au intrat direct în afaceri. Folosind logistica fostelor întreprinderi de stat, aceștia au înființat case de expediții private, firme de duty-free-uri în vămi sau companii de import-export. Ei au format o bună parte din ceea ce opinia publică a numit ulterior „oligarhia de tranziție” sau „capitaliștii de carton” ai României, transformând controlul informativ de dinainte de '89 în capital financiar pur.
Iată cum se dezvolta activitatea ITBN pe rutele occidentale și de ce era considerată o structură de elită:
ITBN (Întreprinderea de Transport Bucureștii Noi)
Avantajele subordonării de Partid
Avantajele subordonării de Partid
În timp ce restul economiei românești suferea din cauza penuriei de valută, a lipsei de piese de schimb și a raționalizării dure a combustibilului, ITBN funcționa după alte reguli:
- Prioritate la valută și importuri: Banii necesari pentru achiziția camioanelor de top (Volvo F89 și Mercedes-Benz LP/NG) proveneau direct din fondurile speciale ale aparatului de partid.
- Aprovizionare garantată: Camioanele ITBN nu duceau lipsă de piese de schimb originale de la producători vestici și beneficiau de bugete consistente pentru realimentare direct în Occident (Germania, Olanda, Austria, Franța).
- Pașapoarte și vize preferențiale: Șoferii ITBN erau verificați riguros de organele de securitate, însă primeau vizele pentru Republica Federală Germania (RFG) sau Țările de Jos mult mai ușor, fiind considerați „de încredere” pentru a reprezenta interesele economice stricte ale conducerii statului.
Profilul rutelor și diviziunea muncii cu ITIA
Spre deosebire de ITIA (Întreprinderea de Transporturi Internaționale Auto) — care a apărut inițial ca structură strategică dedicată exclusiv exportului de produse agroalimentare românești perisabile, operând aproape numai dube frigorifice — ITBN s-a axat masiv pe mărfuri generale și industriale cu valoare ridicată.
- Axe comerciale cheie: Principalele rute legau platformele industriale românești de marii parteneri din vest. Destinațiile de bază erau Germania de Vest (RFG) și Olanda, urmate îndeaproape de rute spre Belgia, Franța și Austria.
- Curse de import-export echilibrate: În timp ce multe camioane ITIA realizau curse de export la temperatură controlată și uneori se întorceau pe gol pentru a nu risca contaminarea dubei, camioanele cu prelată ale ITBN operau fluxuri constante. Ele plecau cu mărfuri manufacturate în România și se întorceau încărcate cu utilaje industriale, componente electronice, materii prime chimice sau bunuri de rețea destinate direct nomenclaturii și marilor șantiere naționale.
- Flota vestică vs. Flota autohtonă: Pe măsură ce anii '80 au adus obligativitatea ca transportul românesc să folosească autocamioanele autohtone Roman Diesel (pentru a economisi valută), ITBN a fost una dintre puținele insule care și-a păstrat flotele de Volvo și Mercedes active pe rutele lungi din vest, tocmai datorită eficienței lor imbatabile în comparație cu camioanele produse la Brașov.
Practic, o cursă București–Rotterdam făcută cu un Volvo F89 al ITBN în anii '70-'80 reprezenta vârful absolut al logisticii românești, o mașinărie perfect unsă care asigura legătura economică directă între spatele Cortinei de Fier și inima capitalismului european.
În mod oficial și pe hârtie, diurnele legale stabilite de statul român erau aceleași pentru toți șoferii de transport internațional, indiferent că lucrau la ITBN, ITIA sau RO-TIR (înființată spre sfârșitul anilor '80). Cu toate acestea, în realitate, câștigurile totale, accesul la valută și beneficiile colaterale diferențiau masiv ITBN de celelalte întreprinderi.
Baza legală comună se izbea de privilegii de partid complet diferite:
Diurna oficială (Aceeași sumă, dar valute diferite)
Statul comunist acorda o diurnă fixă în valută (calculată pe zi/noapte petrecută în afara țării) care trebuia să acopere masa și cheltuielile șoferului. Aceasta varia de regulă între 2,5 și 4 dolari sau mărci germane (DM) pe zi, o sumă infimă pentru prețurile din Occident.
- La ITIA: Șoferii primeau diurna calculată strict, iar dacă rutele lor includeau țările din blocul socialist (CAER), primeau diurnă în ruble, leva sau forinți, care aveau o valoare mult mai mică.
- La ITBN: Deși grila de calcul era identică, camioanele lor mergeau aproape exclusiv în Occident (Germania de Vest, Olanda). Astfel, șoferii primeau diurnele direct în mărci germane (DM) sau guldeni olandezi, cele mai puternice și vânate valute de pe piața neagră din România.
Deconturile și banii de buzunar (marea diferență)
Adevărata discrepanță apărea la capitolele „cheltuieli neprevăzute” și managementul banilor de cursă.
- ITBN (Gospodăria de Partid): Având sprijinul direct al aparatului central, șoferii ITBN primeau avansuri de cursă generoase în valută cash pentru combustibil, taxe de autostradă și parcări securizate în Vest. Ei aveau carduri de alimentare (pe atunci destul de rare) sau credite deschise la mari furnizori europeni. Economiile făcute din managementul acestor sume mari rămâneau în buzunarul șoferului.
- ITIA și RO-TIR: Aceștia se aflau sub controlul Ministerului Transporturilor și erau măcinați de birocrație. Șoferii primeau bugete extrem de strânse. De multe ori, pentru a economisi valuta statului, li se cerea să evite autostrăzile cu taxă din Vest și să doarmă exclusiv în cabină. Dacă apărea o defecțiune tehnică, un șofer ITIA trebuia să aștepte aprobări telefonice ore în șir din țară pentru a plăti un service vestic, în timp ce la ITBN aprobările financiare se rezolvau rapid.
3. „Diurna neoficială” (bișnița și toleranța Securității)
Cum diurna oficială era mică, adevăratele venituri ale șoferilor de TIR proveneau din micul trafic (bișniță). Aici, subordonarea ITBN schimba complet regulile jocului:
- Filtrele vamale: La întoarcerea în țară, camioanele ITBN (care aduceau inclusiv mărfuri destinate nomenclaturii) erau controlate mult mai superficial de vameși și de Securitate. Exista o toleranță tacită pentru aparatura electronică (casetofoane, televizoare color), cafea, țigări Kent sau haine de fâș aduse în cabină.
- Șoferii ITIA și RO-TIR: Fiind considerați „comuni”, treceau prin controale la sânge în vămile românești (la Nădlac sau Borș). Confiscările de valută nedeclarată sau de bunuri occidentale erau la ordinea zilei dacă șoferul nu „cotiza” corespunzător la vameși.
În concluzie, deși pe foaia de parcurs diurna unui șofer de la ITBN arăta la fel cu cea a unuia de la ITIA, statutul special al ITBN le asigura primilor un stil de viață mult mai prosper, transformându-i în privilegiații șoselelor din perioada comunistă.
Ce s-a ales de compania ITBN?
Ce s-a ales de compania ITBN?
Odată cu desființarea Gospodăriei de Partid, ITBN și-a pierdut instantaneu toate privilegiile – accesul preferențial la valută, exclusivitatea pe marile rute industriale și sprijinul politic.
- Divizarea și privatizarea: În primii ani ai decadei '90, întreprinderea a fost reorganizată, fragmentată în mai multe societăți comerciale pe acțiuni și, ulterior, supusă privatizării prin metoda MEBO (cumpărarea acțiunilor de către angajați și conducere) sau prin vânzarea bazei logistice.
- Baza logistică din Bucureștii Noi: Spațiile uriașe, garajele și atelierele de reparații din nord-vestul Capitalei (zona Chitila / Bucureștii Noi) aveau o valoare imobiliară uriașă. Multe dintre aceste spații au fost închiriate în anii '90 și 2000 către diverse firme private din logistică sau producție, iar bucăți masive din fostele platforme au fost reconvertite sau vândute pentru dezvoltări comerciale și rezidențiale. Compania-mamă, ca entitate mamut de stat, a dispărut treptat din peisaj.
Ce s-a ales de mașini (Volvo F89 și Mercedes-Benz)?
Faimoasele „vedete ale șoselelor” au trecut dintr-o dată din proprietatea exclusivă a statului în mâini private, dar uzura fizică și normele europene le-au pecetluit rapid soarta.
- Vânzarea la licitație: La începutul anilor '90, statul a scos la licitație flotele de camioane ale ITBN și ITIA. Mulți dintre primii patroni de firme de transport din România postcomunistă (inclusiv foști șoferi sau șefi de coloană de la ITBN) și-au început afacerile cumpărând tocmai aceste ansambluri rutiere folosite. Cu ele s-au făcut primele transporturi libere spre Ungaria, Turcia sau Germania.
- Presiunea normelor europene (Euro): Deși erau incredibil de fiabile din punct de vedere mecanic, modelele Volvo F89 și Mercedes LP nu mai corespundeau noilor cerințe ecologice și de siguranță impuse în Uniunea Europeană la mijlocul anilor '90. Accesul lor în Occident a fost restricționat treptat.
- Sfârșitul flotei: Multe autocamioane au fost retrogradate pe curse interne, folosite la transport de balast, materiale de construcții sau lemn. Până la mijlocul anilor 2000, aproape toate au fost casate sau vândute la fier vechi din cauza lipsei pieselor de schimb originale și a uzurii morale. Astăzi, un Volvo F89 original din flota ITBN este o raritate absolută, majoritatea existând doar în amintirile pasionaților sau sub formă de machete de colecție.
Ce s-a ales de șoferi?
Spre deosebire de mașini, șoferii de la ITBN au fost adevărații câștigători ai tranziției, datorită experienței lor unice. În anii '90, ei erau probabil singurii români care cunoșteau la perfecție rețeaua de autostrăzi din Occident, procedurile vamale internaționale și limbile străine de circulație.
- Pionierii capitalismului rutier: Mulți foști șoferi ITBN și-au înființat propriile companii de transport. Având conexiuni în străinătate și știind exact cum funcționează logistica vest-europeană, au pus bazele transportului privat de mărfuri din România.
- Angajarea pe „comunitate”: Cei care nu au deschis firme au fost recrutați imediat de marile companii străine (din Germania, Olanda, Austria, Italia) sau de noile holdinguri românești de transport care aveau nevoie disperată de oameni capabili să conducă pe rute externe fără să se rătăcească sau să întâmpine probleme la vămi.
- Transmiterea ștafetei: Această generație de elită a format, practic, primele valuri de „șoferi pe comunitate”, lăsând moștenire rigoarea profesională din perioada de aur a transportului internațional românesc. Astăzi, majoritatea celor care au prins anii '70-'80 la volanul camioanelor ITBN sunt pensionați, fiind considerați adevărații „generali” ai șoselelor din România.
*Alex Stoian*
foto: social media, felicitari si multumiri celor care le-au impartasit cu noi, cei care-i invidiem pentru drumurile frumoase si munca depusa









Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu