O zi cu Toma Caragiu? Un interviu sau o
convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc”
pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreți să scăpați de cineva
care solicită un post într-o redacție, cereți-i așadar, un „material cu
Caragiu“…
Pentru că la 8 e la P.S. („Post-Sincron”
în limbajul cineaștilor), la 10 la „Revizorul”, la 2 jumate la serial
(la televiziune), la 19 la B.D. („Brigada diverse”, seria a treia), iar
noaptea e pentru a treia oară „haiduc” în ceata regizorului Cocea.
Trabuce, tablouri de Piliuță, poeziile
lui Ion Barbu, romanele lui Dostoievski. Un cățel negru superb, de parcă
era croșetat de o bunică harnică, își vestește prezența. Trebuie să ne
grăbim – peste două ore începe „Gluga pe ochi”. E greu să-l asculți pe
Toma Caragiu și să notezi ce-ți spune. Îl urmărești oficiind cuvântul –
jucându-și sobru, economicos, biografic, opiniile.
Alecu Popovici: Mică biografie…
Toma Caragiu: Pe scurt: M-am născut la 21
august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit și am făcut
școala la Ploiești. Sînt deci ploieștean get-beget. Am învățat aici la
„Petru și Pavel” și făceam un sport de performanță: natație. Desigur,
fondist. Aveam de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32
de ani! Talentul? Se spune că-i moștenit de la bunica, personaj cunoscut
în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-și imita toți
cunoscuții. Bineînțeles că jucam teatru, de mic, acasă.
Cînd au sunat trâmbițele drumului spre glorie?
DA PAGINA !
