973.Altfel de "Amintiri din epoca de aur"

bădâni (badăi) dintr-o casă tradiţională de pemi (nemţi) din Gărâna

Şi făcea Muma Diţa, bunica mea, nişte foi cu săligari umplute cu frişcă, o bunătate de prăjitură, fină şi gustoasă, de n-o dădeam pe nicio sofisticăşenie de la cofetărie. Din toată reţeta bunicii, eu mai ţin minte cum se făcea frişca. Pe la 12-13 ani devenisem specialistă în bătutul smântânii, ştiam exact cât zahăr trebuie pus, în ce castron se bate mai bine, sub ce unghi trebuie ţinut telul şi care-s semnele că trebuie să te opreşti din bătut, înainte de a se brânzi. Cel mai bine mi se bătea în vailingul verde (cine nu ştie ce-i un vailing, să caute în DEX sau să-şi facă vacanţele prin satele din Ardeal sau Banat). Aveam şi un vailing braun, aproape de aceleaşi dimensiuni, dar mie mi se bătea frişca mai bine în cel verde. Nah, chestie de cromatică sau pură întâmplare pe care, cu înţelepciunea puiului de ţăran, n-am încercat niciodată s-o disec, ci am luat-o ca atare. Ei, dar ăsta era doar finalul procesului, că facerea smântânii depindea de ce mâncau vacile, la a câta fătare erau, de era vară sau iarnă, că laptele era mai gras sau mai slab şi în funcţie de anotimp. Punea Muma laptele proaspăt muls în chiscant şi-l lăsa la răcoare de pe o zi, pe alta, iarna îl lăsa în şpais iar vara, pe căldurile mari, îl atârna în fântână. Aveam şi curent electric, la raţie, cum era p-atunci, aveam şi-un Fram în cuină, dar moşii mei, care au trăit o viaţă la lumina opaiţului, deprindeau greu cum e cu minunile moderne, aşa că foloseau în continuare răcoarea fântânii pentru a ţine alimentele vara şi chiscantul cu unsoare pentru a păstra carnea de porc şi cârnaţii de la Crăciun, până vara târziu. Abia generaţia următoare, cea a părinţilor mei, a început să se bucure de binefacerile energiei electrice şi de la generaţia mea încoace am devenit dependenţi de ea.
DA PAGINA!
A doua zi luam smântâna care se aduna în gura chiscantului şi-o puneam în nişte oale de lut în care o mai lăsam o zi sau două, tot la răcoare, să se mai îngroaşe. Dacă uitam de ea mai multe zile, se făcea tare, de stătea lingura dreaptă-n ea şi o puteam întinde pe pâine, ca pe unt. Asta nu mai era bună de frişcă; cum dădeam de două-trei ori cu telul în ea, cum se brânzea. Se tăia ca maioneza. La frişcă trebuia smântână proaspătă, lichidă. Smântâna mai veche era bună la unt; o punea bunica în bădâni, cu nişte lapte, şi-o băteam cu rândul până scoteam unt din ea.

Cristina era o fată de la oraş, din Lugoj sau din Timişoara, care venise într-o vară să-şi petreacă o parte din vacanţă la sat, la nişte rubedenii. Eram de-o vârstă, destul de măricele, aproape bune de măritat, după cum ne alintau babele. Ba nu, o chema cu “ch”. Christine. Îmi amintesc că spunea asta tuturor copiiilor de pe stradă, graseind cumva sofisticat r-ul din mijlocul numelui.

- Ce prăjitură e asta ? Mmm, e bună, vreau şi eu reţeta să i-o dau mamei!

- E reţeta bunicii mele. Foi cu săligari umplute cu frişcă …

- Frişcă ?! Aveţi aşa ceva la sat?!

Mă privea consternată, cu un aer de “nu se poate aşa ceva, asta nu poate fi adevărat!” Eu eram şi mai nedumerită de nedumerirea ei. De ce n-am avea frişcă la sat?! Adică tocmai la sat, unde toată lumea avea vaci, în patria smântânii?!

- Noi primim frişca de la mătuşa mea din Germania, mi-a explicat Cristina cu “ch”. Frişca e o chestie într-un tub, ca un spray, nu există aşa ceva în România. Dacă n-ai rude în Germania, n-ai cum să guşti aşa ceva! Şi-n plus, nici nu seamănă la gust cu ce mi-ai dat tu să mănânc.

- Păi, noi facem frişca din smântâna laptelui …

- Din laptele de la vacile astea groaznice, care miros a bălegar, pe care le văd seara că vin de la pădure?! Bleah, ce scârbos! Îmi vine să vomit!

Mi-am amintit de istoria asta astăzi când, la raftul cu produse aproape expirate de la supermarchet, am văzut un tub de frişcă “din Germania” care nu mai tenta pe nimeni. Şi mi s-a făcut o poftă teribilă de prăjitura bunicii pe care nu mai ştim s-o facem, da’ şi dacă am şti, n-ar mai avea gustul anilor şi oamenilor d-atunci. 

*Dana Ban*

Pentru Adnana:

- săligari = un praf alb asemănător bicarbonatului de sodiu sau prafului de copt; cunoscătorii îi spun bicarbonat de amoniu

- tel = strămoşul mixerului de bucătărie http://www.pandortex.ro/termek_kepe...

- vailing = http://www.romansrl.ro/vase/033.jpg (al meu era verde)

- braun = http://www.martin-missfeldt.de/imag...

- chiscant de lapte = http://images3.bizoo.eu/image/img36...

- chiscant de unsoare = http://www.produsemenaj.ro/media/ca...

- şpais = debara, cămară de alimente, o anexă răcoroasă a cuinii

- cuină = bucătărie

- bădâni = putina de bătut untul http://img.carpati.org/users/vi/vic... https://kadiasfood.files.wordpress.com/...