979.Ciobănașul (povesti adevarate)

.

    Când am plecat din satul Arsura, Dora a dorit sa oprim pe la cimitirul satului, la mormântul tatălui ei. Am coborât și eu și am văzut vreo patru-cinci morminte, unul lângă altul, toți având același nume de familie. Tatăl ei se născuse în 1932 (scria pe cruce), iar alături de el era un mormânt al cuiva născut în 1937 (în același an cu tatăl meu), decedat în 1955. Am întrebat și mi s-a răspuns: 

  „Este fratele tatălui meu. A fost o poveste despre care vorbesc și acum oamenii din sat.   Tatăl meu avea încă doi frați și o sora. 

   Părinții lui (bunicii mei) au hotărât asa: primul copil va rămâne la pământ, al doilea va face carte, al treilea va rămâne și el la pământ, iar fata va face carte. Fata a făcut liceul pedagogic și Institutul de pedagogie, fiind apoi învățătoare în sat. Tatăl meu, fiind cel mai mare dintre frați, a rămas la pământ, însă, când a plecat în armată (a făcut 2 ani, asa se făcea pe atunci), a rămas, în locul lui, la pământ, fratele lui, cel născut în 1937, mai mic cu cinci ani decât el."
 DA PAGINA!

.

"Fratele tatei era un om deosebit, mergea cu oile. Avea un dar de la Dumnezeu, uite, când era iarna grea și exista pericolul sa moara mieii de frig, ii aducea, noaptea, în casa, unde stăteau sub pat. El se așeza în pat și se apuca sa cânte din fluier și atunci ieșeau mieii de sub pat și începeau sa se zbenguie. Adică cântecul fluierului ii făcea sa danseze. 

   Nu toți mieii și nu întotdeauna, dar asta se întâmpla destul de des. 
   Eu sunt născută în 1957, el a murit înainte sa ma nasc eu. Dar îmi povestesc și acum oamenii din sat despre unchiul meu, mai ales mătușa mea, cu care ma întâlnesc mai des. Când povestește, începe sa plângă. 
   
  

.

Într-o toamna a fost o furtuna foarte mare, cu ploaie multă, fulgere și tunete. Ca sa ajungă la stana, a trebuit sa treacă de un parau, dar din cauza ploii, pârâul se umflase și oile nu puteau trece peste parau. Ar fi putut sa lase oile în plata Domnului, chiar dacă s-ar fi rătăcit. Să le caute după ce trece furtuna, caci aicea nu se fură și le-ar fi găsit pe cele mai multe după ce trece furtuna, oile nu s-ar fi îmbolnăvit. Dar fratele tatei n-a putut sa lase oile singure în furtuna, caci erau speriate de fulgere și tunete. Nu l-a lăsat inima sa facă asta, caci asta ar fi trebuit să facă! El se simțea bine singur cu oile, ți-am spus ca le canta chiar și din fluier în nopțile geroase. 

   Asa ca s-a băgat în parau, apa era mare și stat ud, în

.

parau, pana a trecut toată turma dincolo, fiecare oaie, în parte. N-a lăsat niciuna în urma,
nu a plecat pana nu a trecut toate oile dincolo de parau. De la parau mai avea mult de mers cu oile pana la stana. Ei, atunci a răcit și s-a îmbolnăvit la plămâni, caci a stat prea mult timp în frig cu hainele ude. Atunci nu era cum e acuma, nu erau medicamente, nu erau doctori decât la spital la Huși. 

   Boala s-a agravat, iar când a ajuns sa zacă, bunicii mei s-au speriat și au plecat cu el cu căruța la Huși, la spital. Uite, a murit în februarie 1955, scrie pe cruce, atunci a fost o iarna grea, cu mult omăt. Drumurile erau înfundate de zăpadă, caii trăgeau cu greu căruța. Nu era lucru ușor sa mergi cu căruța pana la Huși, era și periculos, le era frica ca-i atacă lupii, le era frica ca n-or sa ajungă la timp la spital. Pana la urma au avut noroc, nu i-au atacat lupii, dar au ajuns prea târziu, doctorii n-au mai putut face nimic. Fratele tatei a murit la nici 18 ani. Îți închipui ce tristețe pe bunicii mei, sa le moara copilul de 18 ani. 

   Tata era în armata și a fost chemat acasă încă de când boala fratelui a început sa se agraveze, dar el nu știa pentru ce a fost chemat. Știa ca fratele lui e bolnav, dar nu știa că e asa de grav.  A ajuns târziu, chiar în ziua înmormântării.

   Părinții lui (buneii mei) l-au așteptat cât au putut, dar pana la urma s-au hotărât să facă înmormântarea fără tata. Când a intrat tata în sat, a auzit muzica. A întrebat de unde se aude muzica de înmormântare, dar nici un sătean n-a vrut sa-i spună ca muzica canta tocmai pentru fratele lui. Niciunul nu a avut puterea sa-i spună ca fratele lui a murit. S-a întâlnit chiar în drum spre casa cu alaiul de înmormântare, iar când a văzut cine e întins în căruță, parca l-a fulgerat.

.

   A oprit căruța, s-a dus lângă fratele lui din sicriu și l-a luat în brate, țipând și plângând. Mătușa mea îmi povestește ce tare striga și plângea tata, răpus de durere. Îmi spune și ca toți oamenii, veniți în număr mare la înmormântarea unui fecior de 18 ani, au fost atât de atinși, încât au început sa plângă și ei.

   Nu numai femeile, ci și bărbații, cat or fi ei de bărbați. Pana la urma tata a reușit sa se despartă de fratele lui, cavalerii (asa se numesc tinerii care duc pe umeri sicriul la groapa) au luat sicriul deschis pe umeri și au vrut sa treacă strada, sa intre în cimitir. Vezi, aici e deal. Ei veneau cu alaiul de înmormântare din vale, însă când erau cu sicriul în mijlocul străzii, a venit din deal, nimeni nu știe cum, o turma de oi. Oile s-au băgat intre tinerii care aveau sicriul pe umeri și pur și simplu nu i-a lăsat sa înainteze spre cimitir. Pana n-au trecut toate oile pe sub sicriul lui, n-au putut face nimic, n-au putut sa meargă mai departe. 

   Oile nu l-au lăsat pe fratele tatei sa fie înmormântat pana nu și-au luat rămas bun de la el. Toată lumea a fost atât de impresionata,
încât și azi, după atâția ani, încă se mai vorbește despre asta. Eu ți-am spus povestea pe

.

scurt, dar oamenii de atunci, cei care încă mai trăiesc (nu mai sunt multi) știu mai multe.
  
   Povestea o sa moara odată cu ei, caci tinerii n-au apucat sa vadă cu ochii lor întâmplarea asta. Tata a fost afectat nu numai psihologic de moartea fratelui lu mai mic, ci și viata i s-a schimbat. Pentru ca a murit fratele lui, cel care ar fi rămas la pământ în locul lui, n-a mai putut sa rămână în armata, ca asa voia el, sa rămână în armata. A rămas în sat și toată viata a regretat ca nu a putut sa rămână în armata.”

auzita si scrisa de catre *Decenu*
editare si foto:*nemotoujours*