1160.VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (4)

   Cȃnd am decis să vizităm Napoli, un oraş quasi-necunoscut pentru noi,am ȋnceput şi să alegem, prin toate sursele de informare, anumite obiective, conştienţi că ȋn doar cȃteva zile nu e posibil să vedem tot. Totuşi, pentru că, nu-i aşa, sunt un mare vorbitor de limba italiană, ȋi provoc pe noii mei amici de la Albergo Columbia să mă sfătuiască.    Amestecȃnd, mai rău ca mine, limba maternă cu limba de circulaţie internaţională (engleza vorbită prost, vorba unuia), cei trei angajaţi ai hotelului vorbesc cu pasiune despre oraşul lor, indicȃndu-mi, ȋn acelaşi timp, zeci de destinaţii. Uită de mine şi declanşează subit un război civil, apoi ȋncheie pacea la fel de brusc şi mă ȋntreabă cu ce am de gȃnd să mă deplasez. Probabil că ochelarii mei au răspuns ȋn locul meu, pentru că imediat a apărut pe tejgheaua recepţiei o trăistuţă, pe care aproape m-au indemnat să mi-o ȋnsuşesc (contra modestei sume de 21 de euro). Era exact ce ȋmi doream, de fapt, pentru că ȋi cunoşteam existenţa: un card abonament pentru toate mijlocele de transport public ale oraşului, cu nişte gratuităţi şi reduceri la anumite muzee – ARTECARD. Valabil 72 de ore de la ora primei validări, cardul ne-a fost de mare folos, ca şi ghidul ataşat.
    Prima destinaţie premeditată era Domul. Ştiam că e cea mai mare catedrală din Napoli, casa sfȃntului lor protector, Genaro.

DA PAGINA!

    Nu e prea departe de Piazza Garibaldi, dar Metronapoli e acolo pentru a scurta distanţele. Auzind despre intenţia noastră de a folosi transportul subteran, Giovanni de la recepţie ne atrage atenţia: staţiile nu sunt doar staţii, ci şi adevărate opere de artă arhitectonică – şi nu numai.

 Spusele lui se adeveresc imediat. Coborȃm ȋn adȃncul pămȃntului cu ajutorul escalatoarelor, iar expediţia ni se pare infinită. Ne ȋntrebăm chiar dacă ne oprim ȋnainte de sălaşul marelui zeu Vulcan – la putere ȋn acea ţară.

Pe Vulcan nu l-am ȋntȃnit, ȋn schimb am dat de trenul galben fără cai.
Nişte vagoane banal de pătrăţoase, dar destul de comode şi dotate cu GPS şi cu ferestre multe şi deschise (= zgomot şi curent).

Speranţa noastră de a ajunge pe calea subsolului la Duomo se năruie. Staţia cu denumirea asta nu există, chiar dacă e menţionată pe hartă, ȋn consecintă coborȃm … ma rog, urcăm, la următoarea: Università.

Ei, da! Spusele lui Giovanni se adeveresc. Trecem prin culoare cu multă culoare, strălucitoare de curăţenie şi de lumină. Şi mai ales prin originalitate.
Holul principal e un mic muzeu de artă modernă, iar eu ma duc imediat cu gȃndul la nea Darth Vader şi la monştrii lui extratereştri.

Şi, pentru că metroiştii napoletani ştiu că sunt deţinătorii unei comori, ştiu şi să o prezinte vizitatorilor: istoria statiei este rulata in permanenta pe monitor.

Ȋn staţiile de metronapoli există bude automate. Poţi fi fericit ȋn schimbul a 20 de eurocenţi, dar atenţie la automatismul facilităţilor, uşile electrice au prostul obicei de a se deschide singure cȃnd au chef, sau de a nu se mai deschide cȃnd au clienţii lor chef.

Pentru că suntem ȋncă la capitolul metrou, mai scot din arhivă şi imagini de la staţia Museo. E vorba de Muzeul de Arheologie, deci nişte aluzii la mitologie sunt binevenite.
Metronapoli are două linee, noi am călătorit doar pe linea uno. Am vazut şi alte staţii, dar, totuşi, nu toate sunt muzee subterane. Ar fi, deci, cazul să ieşim la suprafată cȃt mai repede.

*Mihai-Athanasie Petrescu*
https://unursinoras.wordpress.com