Cotofana Financiara este o doamna care stie sa stapaneasca vorba spusa si scrisa si se joaca pe hartie incantandu-te cu felul in care vede lumea din jurul sau, de la amanunte de altfel de nimic pana la lucruri deosebit de grave,importante.
Cititi aventura sa cu propriul cuptor cu microunde si speram sa va distrati la fel de bine ca noi:
"După ce ani şi ani am încălzit mâncarea pe aragaz, ca tot omul şi asta mai ales în perioada în care copiii erau mici şi stăteam cu o grijă cumplită să nu uite aragazul deschis, după ce ani şi ani s-au ars crăticioare de toate diminsiunile mici, micuțe și foarte mici, din toate materialele şi de toate culorile posibile pentru că nu exista ca cineva să nu uite mâncarea pe foc, inclusiv eu, deci după ce 48 de ani am mâncat mâncarea încălzită ca la mama acasă, acum vreo 8 ani am cumpărat un cuptor cu microunde. Asta aşa, că voia băiatul meu să avem şi noi o bucătărie modernă. Am fost reticentă la început pentru că nu-i mai vedeam utilitatea dar insistenţele lui au câştigat în faţa raţiunii mele."
DA PAGINA !
După ce ani şi ani am încălzit mâncarea pe aragaz, ca tot omul şi asta mai ales în perioada în care copiii erau mici şi stăteam cu o grijă cumplită să nu uite aragazul deschis, după ce ani şi ani s-au ars crăticioare de toate diminsiunile mici, micuțe și foarte mici, din toate materialele şi de toate culorile posibile pentru că nu exista ca cineva să nu uite mâncarea pe foc, inclusiv eu, deci după ce 48 de ani am mâncat mâncarea încălzită ca la mama acasă, acum vreo 8 ani am cumpărat un cuptor cu microunde. Asta aşa, că voia băiatul meu să avem şi noi o bucătărie modernă. Am fost reticentă la început pentru că nu-i mai vedeam utilitatea dar insistenţele lui au câştigat în faţa raţiunii mele.
Şi dintr-o dată, totul a devenit mai uşor: dacă uitam să scot carnea din congelator, în câteva minute era dezghţată, numai adăstând în cuptorul cu microunde „animalul” respectiv; dacă doream să încălzim pe repede ceva de mâncat, cuptorul ne făcea treaba. Voiam sandvişuri calde, le puneam în cuptor. Şi ce dacă, din când în când se prelingea caşcavalul dintre feliile de pâine? Se aduna cu lama cuţitului de pe farfuria din dotare şi se punea la loc. Dorea cineva o cafea repede de tot? Imediat se punea cana cu toate ingredientele în cuptor şi cafeaua era gata! Că mai dădea ea în foc din când în când, era altă poveste! Dar şi pe aragaz se întâmpla acelaşi lucru! Că de multe ori se întâmpla să scot farfuria fierbinte din cuptor cu mâncarea încă rece în ea, iar era altă poveste pe care nu mi-o explicam...Şi mai puneam încă odată mâncarea la încălzit. Lăsând la o parte faptul că de multe ori, după ce lua mâncarea din cuptor, fiul meu lăsa uşa deschisă şi dacă mă aflam în stânga cuptorului şi mă întorceam brusc, luam câte o uşă în faţă de credeam că o să-mi cadă nasul. Că odată a explodat un vas de Yena în cuptor....Ei bine, aceasta a fost chiar o chestiune, pentru că am crezut că a sărit microcentrala în aer şi mă miram cum de nu se dărâmaseră încă pereţii. M-am îndreptat încet spre cuptor, am scos cioburile şi uşoarele resturi de mâncare care erau pulverizate pe pereţii cuptorului, am constatat că farfuria din interiorul lui era întreagă, l-am spălat cu grijă şi tare m-am bucuratcă încă mai funcţiona...L-am strâns drăgăstoasă în braţe, i-am promis că nu o să-i mai provoc niciodată traume psihice şi m-am folosit de el în continuare, fiindu-i tare recunoscătoare că nu-şi dăduse obştescul sfârşit.
Până acum o lună...Ei bine, acum o lună am făcut sarmale şi i-am invitat pe copii la masă şi pe o prietenă bună, colegă de liceu cu mine (am specificat asta, ca să ştiţi că am terminat şi eu liceul, totuşi! Glumeam!)
Şi ce m-am gândit eu! Decât să mai pun toată cratiţa de sarmalele în cuptor, să le încălzesc la flacără, mai bine le pun într-un castron de Yena la microunde. Zis şi facut! Când am pus sarmalele în farfurii şi toată lumea a început să mănânce, am constat că nu erau calde. M-am întors cu fiecare farfurie la cuptor şi am reluat procesul de încălzire. În cele din urmă, cam toate porţiile au fost călduţe spre rece. Dar din politeţe, lumea a fost mulţumită!
Trei săptămâni am mâncat mâncare din ce în ce mai rece şi nu înţelegeam ce se întâmplă! Până într-o zi, când am pus o cană cu lapte la încălzit, la penultima gradaţie, unde nu ştiu exact ce temperatură este, dar bănuiesc că este apropiată de cea de la suprafaţa Soarelui. În mod normal cred că laptele ar fi trebuit să se evapore, cana să se topească, radiaţiile să întrerupă funcţionarea antenei de telefonie mobilă de la scara 3, să se întrerupă televizoarele, radiourile, să orbim...Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat! Laptele care înainte, din când în când dădea în foc, de data asta a rămas impasibil şi rece exact cum îl luasem din frigider. Până şi cana avea o atitudine ostilă faţă de mine: nu se încălzise deloc!
Şi atunci am înţeles: cuptorul cu microunde se defectase! După 8 ani de funcţionare zilnică, săracul de el îşi dăduse obştescul sfârşit!
Băiatul meu nu mai foloseşte cuptorul cu microunde pe care i l-am făcut cadou când s-a mutat la casa lui. A citit că este foarte nesătos pentru organism şi când a aflat că al meu nu mai funcţionează, a spus că mi-l dă pe al lui.
Dar până atunci...Până atunci trebuia să mănânc şi eu mâncare caldă. Aşa că am revenit la sfintele crăticioare ca la nişte prietene cu care te reîntâlneşti cu drag după o perioadă lungă de despărţire.
Şi totuşi, am continuat să mănânc mâncare rece. Şi să vedeţi de ce: într-o dimineaţă, deschizând frigiderul, îmi pică privirea (zdrang!) pe ultima porţie de cartofi la cuptor cu friptură de curcan. Am pus-o la încălzit când am ieşit din duş, în drum spre ultima cameră, unde aveam hainele. Când, îmbrăcată pentru muncă am intrat în bucătărie, mirosea acolo ca la cantina de pe şantierul unde mi-am făcut o parte din stagiatură. Am ridicat capacul de la crăticioară şi parcă pe aragazul meu poposise o locomotivă cu abur! Mi-am dat seama că mâncarea era aşa de fierbinte, încât nu mai aveam timp să o mănânc. Aşa că am răsturnat-o într-o casoletă şi am luat-o la muncă. Normal că la serviciu am mâncat-o tot rece! Şi când m-am întors de la muncă, am mâncat ciorba rece...Eu crezusem că s-a încălzit (ca să nu mai păţesc ca dimineaţă, am lăsat-o mai puţin pe foc.). Se pare că o lăsasem prea puţin! Nu am mai încălzit-o pentru că de-abia spălasem crăticioara, aşa că am mâncat-o mai mult rece decât caldă! Înainte, când aveam cuptorul, puneam mâncarea în cuptor şi îmi vedeam de treburile mele mărunte până se încălzea mâncarea.
Uite-aşa aflaţi voi ce şi cum mănânc eu, dar dacă nu vă povestesc, simt că mor! Să vă mai dau un exemplu: eu dimineaţa, în timpul săptămânii, mănânc ciorbă. Şi cu ciorba mâncată dimineaţa este o poveste dar nu v-o mai spun că pierdem şirul cu cuptorul. Înainte, când cuptorul funcţiona, puneam farfuria cu ciorbă în el, timp în care mă îmbrăcam. Acum să vedeţi ce mi s-a întîmplat: pun ciorba la încălzit. În ce? În crăticioară. Unde? Pe aragaz! Mă îmbrac pe jumătate (înainte mă îmbracam într-o repriză), mă duc să iau ciorba de pe foc, constat că dăduse în clocot, o pun afară pe aparatul de aer condiţionat să se răcească, mă îmbrac cu totul, mă întorc în bucătărie, ciorba este deja sleită. Pun ciorba în frigider şi plec flămândă, mănânc un covrig pe drum...Mă gândesc că la câţi covrigi am început să mănânc de când nu mai funcționează cuptorul iar ajung cât Marea Asie...
Constat că nu pot să trăiesc fără cuptorul cu microunde! Pot să trăiesc fără telefon mobil, pot să trăiesc fără net, pot să trăiesc fără bărbat, pot să trăiesc fără televizor...Dar nu pot să trăiesc fără cuptorul cu microunde!
Oricum ar fi, mă hotărăsc să-l dau jos de pe raftul special construit pentru el şi să-l arunc pentru că nu merită, dintr-o mie de motive, să mă mai agit să-l repar.
Mă uit lung la cuptor. Unde s-o fi aflând cordonul de alimentare? Să-l poate scoate din priză! Cu greu îl găsesc ascuns prin spatele ţevii de gaz...Îl urmăresc cu privirea şi deduc că ştecherul se află sub modul. Da, acolo este într-un prelungitor sub modulul de bucătărie care ocupă un perete întreg de 3 m şi este comandat dintr-o bucată, cu chiuveta, plita de gătit şi cuptorul cu gaze încastrate în el...Mă aplec să caut prelungitorul sub modul...Nu-l găsesc...Mă aşez în genunchi şi simt cum îmi intră gresia în genunchi sau genunchii în gresie, nu sunt sigură...Dar nici nu mă interesează. Eu trebuie să găsesc afurisitul de prelungitor. Mă întind cât pot eu, pipăi...Nu-l găsesc! Mă întind pe burtă, pipăi în continuare pe sub modul, găsesc o linguriţă care numai Dumnezeu ştie când a căzut, o scot de sub modul, nu este plină de mult praf, înseamnă că nu stă de mult timp acolo...Mai caut în continuare, lipită de perete se zăreşte mingea lui Ares, câinele fiului meu. În cele din urmă găsesc prelungitorul dar mai are două două ştechere în el. „Astea de unde or fi?” mă întreb stând în genunchi. Scot toate cele trei fire din prelungitor şi constat cu uimire că nici unul din ele nu este al cuptorului cu microunde pe care l-am lăsat să funcţioneze în gol (dacă tot nu mai încălzeşte!) ca să ştiu când nu mai are curent; unul este de la hotă, unul este de la plită dar al treilea, al treilea de la ce o fi? Nu găsesc răspunsul dar fac în continuare cercetări...Mă întind din nou pe gresie şi cercetez prin pipăire. Mai descopăr un prelungitor...Şi acesta are trei cordoane de alimentare în el. Precis unul dintre ele este de la cuptorul cu microunde. Trag de unul şi microcentrala începe să ţiuie. Este clar...Este cordonul de la centrală. Mai trag de unul, nu se întâmplă nimic cu cuptorul cu microunde care se învîrte în continuare în gol. Înseamnă că acesta este cordonul de la cuptorul cel mare, alimentat cu gaz. Îl încerc, cuptorul cel mare nu se mai aprinde. Trag de al treilea cordon, cuptorul cu microunde se opreşte. Sună telefonul mobil. Răspund. Centrala ţiuie. Mă mut în sufragerie. Vorbesc o jumătate de oră. Centrala ţiuie în continuare. Termin de vorbit. Mă întorc la locul faptei şi rămân siderată! Observ un lucru pe care nu-l observasem până atunci. Toate cordoanele care fuseseră în triplu ştecher sunt la fel: albe cu acelaşi format de ştecher. Toate sunt scoase din prelungitor. Care o fi cel de la cuptor? Deci, o iau de la capăt, încercând să văd care este cordonul electric al cuptorului cu microunde. Găsesc cablul centralei şi o resetez, barem asta să nu mai ţiuie. Şi stând ciuci, mai probez odată cablul cuptorului cu microunde, să fiu sigură că el este acela de care trebuie să trag ca să scot cuptorul din locul lui. Scot ştecherul din triplu şi încerc să trag de cuptor. Cuptorul se deplasează după care se înţepeneşte în braţele mele. Cablul prins între modulul de bucătărie şi zid nu mai vrea să se mişte niciun pic. Pun cuptorul înapoi pe raft şi încerc să trag de cablu. Să se mişte, neam! Mă trec toate transpiraţiile. Mă şi enervez puţin.
Calmul meu proverbial începe să se disipeze lăsând loc liber unor vorbe pe care le folosesc destul de rar: „Băga-mi-aş picioarele în el de cuptor!”. Trag cât pot de cablu, dar în zadar. Mă aşez pe scaun şi îmi aprind o ţigară. Trebuie să existe o soluţie! De fapt în mod sigur există două: una este cea pe care eu încă nu o întrevăd încă şi a doua este de a avea un bărbat în casă care să se ocupe cu chestiile acestea. În timp ce sting ţigara mă gâdesc că acel cuptor poate fi luat de acolo şi fără ajutorul unui bărbat, că doar nu este rachetă cosmică! Şi ce? Parcă bărbaţii se pricep la rachete cosmice!? În cele din urmă cuptorul ăsta este doar o amărâtă de cutie de tablă! Încerc să mişc modulul. Naiba îl clinteşte din loc! Cordonul de alimentare rămâne strivit între zid şi modul. Nu-mi vine să cred că nu pot să scot cuptorul cu microunde de acolo!
Dar până la urmă îmi vine ideea salvatoare: voi tăia cablul de alimntare exact de deasupra modulului. Şi brusc, mă trece un fior rece pe şira spinării. Mi-e frică de curentul electric...Trebuie să verific încă odată cum am pus toate cablurile acelea care seamănă între ele în prelungitor, să nu mă curentez când tai cordonul de la cuptor.
Apropo de chestia asta, trebuie să vă povestesc ce am păţit când m-am mutat în casa noastră în care stau acum: ne mutasem de două zile când, într-o seară, punând o veioză în priză, se face brusc întuneric în casă. Se arsese siguranţa generală a apartmentului. În viaţa mea nu mai schimbasem o siguranţă dar văzusem la tatăl meu cum se face. Punea liţă şi o monedă de 5 bani ca să ţină siguranţa bine. Cu liţa am rezolvat-o, am tăiat instalaţia de Crăciun şi am scos nişte liţă de acolo. Aveam şi monezi de 5 bani pentru că îi luasem fostului soţ un pumn de astfel de monezi din borcanul păstrat pentru jocul de pocker, asta aşaaaa, dintr-o meschină răzbunare nevinovată . Dar îmi era o frică cumplită să umblu la tabloul electric. Nu am avut încotro şi folosindu-mă de toate cunoştinţele mele în ale protecţiei împotriva curentării (trăiască şantierul!), am urcat un etaj cu grătarul de lemn din baie, nişte papuci cu talpă groasă de caatuciuc, un patent cu mânerele învelite în cauciuc şi nişte mănuşi pentru manevrarea azbestului. Când oamenii divorţează, se ceartă pe casă, maşini, copii, covoare, bani...Noi nu ne-am certat decât pe mănuşile pentru azbest. Eu voiam să le iau pentru că în plame aveau cauciuc şi bănuiam că singură fiind o să mă confrunt şi cu probleme legate de curentul electric, iar el nu voia să mi le dea. Până la urmă le-am furat împreună cu monezile de 5 bani. Deci, echipată cum am descris mai sus, am pus grătarul în faţa tabloului electric m-am urcat pe el, cu mănuşile în mâini am scos siguranţa din locaşul ei şi tremurând din toate încheieturile am reuşit să schimb liţa. Când l-am auzit pe băiatul meu strigând din uşa apartamentului că s-a făcut lumină în casă, m-a pufnit plânsul. Ce reacţii ciudate pot avea femeile! Nu am plâns când am plecat cu copiii pe stradă neştiind în ce parte să o iau şi plâng după ce schimb o siguranţă!
Dar să mă întorc la cuptorul cu microunde pentru că văd că sunt în stare să scriu o carte despre el! Mai verific o dată: cuptorul nu funcţionează, ştecherul lui nu este în prelungitor...Pun mâna pe foarfecă şi tai vitejeşte...Nu am ştiut că un cablu electric se taie atât de greu...Dar în cele din urmă şi cu ajutorul unui cuţit, l-am biruit!
Nu vreţi să ştiţi ce despărţire tristă a fost! Într-un fel chiar mi-a fost milă de cuptor. L-am părăsit lângă uşa mea, pentru că mi se părea sub demnitatea lui să-l las afară, în frig şi în faţa uşii de la ghenă. L-am părăsit lăsând un bilet pe el, pe care scria: DEFECT. Când am venit de la muncă nu mai era acolo.
Raftul s-a transformat într-un frumos colţ de bucătărie pe care se află un vas de la bunica şi două ghivece cu crăciuniţe. De mânerele uşilor de la modulul de de-asupra atârnă şi un şirag de ardei roşii iuţi. Este chiar frumuos...şi sănătos.
Dar...azi dimineaţă iar am mâncat covrigi, în timp ce alergam spre muncă. Dimineaţă a dat laptele în foc...Diseară trebuie să spăl aragazul.
...Mi-e dor de cuptorul cu microunde...
*Cotofana Financiara*
Parca ai ceva din Ileana Vulpescu ! Felicitari ! Continua !
RăspundețiȘtergere