664.,,Caii la fereastră” – de Matei Vișniec, note de la premieră, Constanța, 7 oct 2014

    Perdelele! Primul element din decorul spectacolului ,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec care te întâmpină de pe scena în penumbră. Perdele elegante, rupte, cu găuri hâde care te determină să îți ferești privirea directă dar cu colțul ochilor să te întorci la ele. Perdelele unei lumi elegante – așa cum o dorim, dar pe care dramele au să o/le sfâșie întotdeauna. Un prim avertisment ce avea să continue treptat până ajungea în suflet. Un suflet care istoric traversează aceeași epocă a luptelor devenite războaie și iau în altă dimensiune sufletele parcipante direct sau indirect.

DA PAGINA!

 Perdele nu flutură la geamuri ci parcă sunt fixate în rame. Fixare care lasă să se vadă orice ruptură devenită gol hâd și el se va adânci treptat căscând parcă neantul de dincolo. Descoperit însă în interiorul vieții. Așa ajungem să ne fixăm fiecare dramele proprii, goluri prin care ne ferim să privim.

 ,,Ramele” aparente sau nu, dau fixitate și repetabilitate, aproape de sufocare. Poți sfâșia mai mult în ele pentru a lua o gură de aer. Dar ,,dincolo” se aude întotdeauna nechezatul unui cal sub a cărui copite te poți face praf. Aveai să afli asta. Perdele pe care parcă le recunoști ca făcând parte din recuzita personală a vieții tale, a casei tale, a ta însăși. Dincolo de ele poate fi orice, oricine.

  Tinerețea actorilor studenți dă realitate acestui spectacol. Nimic nu este forțat, nu este ,,jucat”. Dimpotrivă, au acea redare nudă, de temut în confruntarea pe care ți-o vor trece prin fața ochilor, așa cum este scrisă piesa.

  Am citit acum mulți ani piesa. Nu am reluat-o înainte de premieră pentru că nu am avut timp. Mă bucur acum. Am descoperit un spectacol care mi-a dăruit noi valențe ale textului, fără preconcepții personale.

  Drama începutului, în care Mama are grijă de fiecare element, pe care vrea să îl vadă pus în ordinea știută de Ea, metafora  care devine Ordine Cosmică. Nu sfaturi sâcâietoare ci creatoare de ordine a vieții însăși. Pot părea banale, chiar supărătoare, dar dacă le ,,auzi” înțelegi cât de bine ar fi fost să fie chiar auzite și apoi aplicate. Fără ele, ordinea Lumii cade. Ordine Cosmică trăită simplu. Eaștie. Știe și pregătește minuțios totul, poate împiedică deznodământul la care sigur a mai fost martoră, pe care îl știe din generație în generație. Și totuși îl repetă nu pentru că așa l-a învățat ci în speranța că făcând tot ceea ce aparține de ea, îl poate determina, dar nu silit, pe cel care va fi ,,actorul” principal al deznodământului, -  Fiul ei, să nu fie din nou pierzător. Nu vrea ca hazardul să îi reproșeze iar  ceva?! Se poate. Simplitatea jocului actriței este fermitatea cu care orice femeie transmite iubirea maternă fie că este față de fiu, față de tată  sau soț, iubit. Fiecare este o altă fațetă a Iubirii femeii. Unica dar cu manifestări diferite.

  Fără mișcări scenice de amploare, aparent pierdută în stările statice, dar cu o limpezime și profunzime a înțelesurilor care cutremură. Textul este de ajuns iar atunci când actorii redau asta este o adevărată împlinire. La început, mărturisesc că m-a ,,deranjat” nemișcarea Ei din monolog, stare provocată multora. Pentru că te duce exact acolo unde nu ai fost demult. Și e de temut acest adânc al sufletului fiecăruia. ,,Totul dispare, dispare și dispare până devine un punct”. Revine la Punct. Piesa umană va continua dar tu ești deja avertizat. Aș fi vrut să se miște, să facă un gest, ceva care să mă scoată din acel neant. Nimic ! și această nemișcare, și aproape monotonia cuvintelor avea să îmi atragă atenția atunci când eu însămi am căutat un gest ,,salvator”. M-am foit, ca să ,,scap”.  Degeaba însă. Textul, cuvintele deja erau în mine, pătrunseseră în memoria mea subconștientă unde se recunoșteau cu altele, aflate deja acolo. Rememorându-mă acum pe mine însămi, gestul făcut în timpul spectacolului, asta înțeleg. Știu că orice reproș am face cuiva sau vis- a -vis de ceva, el este strigătul ,,ceva-ului” din tine. 

  ,,Mesagerul” – frumos, ingenuu, cu o dulce ironie, blândă și înțeleaptă, cu un firesc al celui care a trăit mult și multe, privește Lumea aceasta cu detașarea celui care o coordonează de pe alte paliere, în care multe sunt mai cuprinzător vizibile, din perspective mult, mult mai mari. Face suportabil totul. Și îți explică cum devin toate, și tu parcă preferi imaginile create de el nu durerea ta, proprie. Și zâmbești, chiar râzi ca să scapi de coșmarul pe care ți-l simți prezent în memorie. Treci peste el, pentru că Mesagerul știe că repetabilitatea nu te va ocoli, că alte dimensiuni ale durerii vor mai veni până când ... Până când vei ști să îți ordonezi Viața. Mai este însă.

,  ,Mesagerul” acesta, aparent fără griji, îți spune  Adevărul și tu asculți parcă povestea altcuiva. Dar e a ta însă prezența lui e atât de fermecătoare încât înțelegi că acel care s-a făcut mic, tot mai mic până a devenit un punct, chiar dacă este fiul, soțul, iubitul, tot a rămas ceva indestrucbil din el. A devenit esență. Dispariția este o plecare atunci când participi la ,,lupte” și nici nu trebuie să fii un viteaz care cade răpus de bombe sau glonțe. Viața răpune astfel pe ,,vitejii” înrolați în a crea dezordine, sub stindardul ideilor care nu le aparțin, ci devin doar umili și jalnici executanți.

  Construcția piesei este repetitivă, cu paliere de viață diferite, dar aceleași plecări ale bărbaților la ,,luptă”. Fie că sunt fiul, tata sau soțul. Femeile rămân păstrătoare ale unei alte ordini, care nu se impune, ci simplu: există. Este statornică și uite că, indestructibilă. Ajungem să jucăm mereu și mereu în aceeași piesă la nivel uman. Prea repetitiv dar asta ne privește pe fiecare să înțelegem și să alegem. Cândva!

  Femeile nu luptă, dar nici nu acceptă înfrângerea. Primesc Mesagerul, dialoghează cu el. Reproșuri banale, dar ele se supun ordinii care știu că există și care prin ascultare poate veni. Dimensiunea feminină (nu feministă) a piesei, scrisă de un bărbat, regizată de un bărbat mi se pare că spune mult despre schimbările actuale în relațiile conceptuale ale zilelor de acum. Nu vreau să exploatez prea mult acest aspect pentru că doar enunțarea lui, cred că este suficientă. Mă adaptez viziunii regizorale care lasă ,,ideile” să ți se prindă în suflet. Nu le impune ci ți le sugerează. O persuasiune pe care jocul textului o poate reda prin mijloace extrem, extrem de simple care devin așa copleșitoare. Femeile nu luptă, dar nici nu acceptă înfrângerea. Se pare că Viitorul încă există datorită acestei statornicii a lor. Toți cei plecați să dizolve ordinea cosmică ( ei având aparent bune intenții) devin un punct sau praf. Nu dispar.

  Prima scenă: Mama și Fiul. Fiul dispare – devine punct.

A doua scenă: Fiica și Tatăl. Tatăl omoară Fiica. O încercare de a scăpa lumea de Viitor?! Pentru că lumea așa nu ar mai exista. Dispar și traumele adâncite, șchiopătarea, mutilarea provocate de războaie. Ar dispare drama unor lupte nefirești firii umane, dar la care mereu suntem îndemnați și parcă damnați să o purtăm. Mesagerul apare desigur. El dialoghează numai cu femeile. E doar o simplă constare nu vreau să provoc ,,război”. Dimpotrivă. Toți avem nevoie se stabilitate și ordine firească a vieții.

  Tatăl care a fost în război. Tatăl tiran, furios, cu mânii pe care le proiectează asupra copilei. Moartea ei fizică doar îl duce în altă dimensiune dar Adevărul rămâne. Tatăl tiran. Frica lui față d el însuși. Lipsa reproșurilor dure îl îngrozește mai rău. Poate vrea să se salveze?! Sau să-și salveze copila?! Poate toate la un loc.

  Războiul mutilează relațiile cu alții dar și cu tine însăți. Te duce la demență. O pot face și furiile obișnuite, mâniile zilnice, dacă le scăpăm și devin asemeni cailor sălbatici care calcă totul, totul sub picioare. Calul poate fi domesticit, cu respect și gratitudine. Invățăm. Subconștientul poate fi stăpânit dacă nu... războiul cu noi înșine devine o luptă în care pierdem. De cele mai multe ori.

Câtă nevoie are bărbatul-războinic de o mângâiere, de un umăr cald, de o apropiere feminină?! Fie că este fiu, tată sau soț?! O întrebare nerostită care transpare din piesă. Iar câmpul de luptă este cel al vieții. Dirijată de alții, în care ne lăsăm înrolați. Unii rămânând la vatră, alții luptând dar pierzători toți.

  Vivacitatea ultimului tablou te ,,dezmorțește”. E ca un respiro în care vii într-un ,,prezent”. Un pic grotesc dar cu atât mai gustat, fiind chiar recunoscător că te ,,ajută” și nu te lasă în grija sumbră care te cuprinsese. Sau poate amorțeală prin care încerci să te protejezi de cele ițite deja din adâncurile proprii. Viața în cuplu, cu sare și piper dar dominată de ,,colonel”. O sincronicitate perfectă cu timpurile atât de actuale !!! Nu cred în ,,întâmplări” ci în avertismentele care vin prin ele, și nu vrem să le pricepem. E prea ,,actual” acest ,,colonel” care nevăzut planează și ordonează viețile. Diriguitor și dirijor în orchestrarea vieților direct. Implicând direct dar și indirect.

  Personaje aproape grotești, dar fermecătoare ! Felicitări, felicitări actorilor care au fost demențial de frumoși ! S-au ,,jucat” parcă dincolo de timpul creionat dar făcând parte din el. Aveau un ,,timp” al lor printre frânturile date de veșnica ,,comandă” a colonelului, care atârna ca sabia lui Damocles. Pe tine, ca spectator, te-a lăsat să respiri sperând așa că s-a terminat. Că ai scăpat și că poți reveni la propria ta ,,iluzie”. Dar Mesagerul apare!!! Apare întotdeauna. Mângăie arătându-ți ,,colbul” – urmele de pe bocancii altora. Doar atât a rămas din cel chemat și înrolat sub ordinile/ordenelele, colonelului. Atât rămâne: colb care devine invizibil, purtat însă de și pe încălțările altora. Îl poți prelua și tu, chiar dacă nu ai fost participant direct la orori?! Se pare că da. Devine microb. Colb pe care nu-l mai vezi, dar știi că există. Îl poți arăta oricui. Spunând povestea îl faci să devină real, chiar vizibil. Dureros. Mesagerul apare mereu. Detașat dar cu o căldură răbdătoare. I s-au dat multe ,,dimensiuni” până acum. Statornicia lui, răbdarea evidentă și lipsa acuzelor și a damnării participanților pe care sigur i-a purtat cu blândețe pe un alt tărâm. O dimensiune a acestui personaj bine creionată, fără ostentație. Ajunge să îți fie drag în îndeplinirea misiunii lui, deloc ușoare.

  Prezența autorului la ,,ședința de final” a fost un firesc care i-a bucurat pe toți cei implicați. S-a râs mult. Tinerețea are avantajul că alături de înțelepciune – profesorii prezenți, regizorul și autorul piesei,  învinge întotdeauna. Pentru că nu este o ,,piesă” și gata. Remarca autorului:  ,,am descoperit valențe noi a propriei piese” i-a răsplătit cu prisosință pe toți. Și nu a fost o remarcă de complezență. Actorii simt asta imediat. Copii aceștia tineri, care au ,,jucat” un text extraordinar de dureros, dureros de actual în războiul dat pe câmpul zilnic al luptelor de putere în care suntem fiecare târâți, au primit așa un premiu meritat.

 Recunoașterea muncii acestor tineri și a îndrumătorului lor alături de care au jucat, care le-a clădit (la propriu) spațiul de joc, merită o floare și aplauzele de final. Da! Și o bomboană. În timpul unei reprezentații trăiești acolo, împreună cu EI – care devin Cuvânt Viu al unui Text. Dacă ,,după” îți poți pune întrebări nerostite până atunci și înțelegi că poți lua decizii în propria ta viață,  care devin suport și pentru comunitate, atunci menirea slujitorilor Thaliei (cum se consideră ei) este împlinită.

  Sunt doar note scrise imediat după spectacol. Știu cum ne ,,apărăm” de cele relevate/ revelate: uităm! Și nu vreau asta! Ștergem cu ușurință de la suprafața memoriei, dar ele rămân putând deveni noi lupte. Interioare sau aievea. La fel de dureroase, traumatizante. Repetitive dacă nu le iei în seamă.

  O piesă actuală, prea actuală. Sunt trei ritmuri în piesă. Sunt trei povești. Trei!    Sunt elemente simbol care dăngăne ca un ecou mereu multiplicat: nechezatul calului, apa care fie că picură fie că la un gest magic, curge. Dar e ,,neagră ” pentru că apa are memorie! Ce bine că măcar știm și, poate și înțelegem asta. Că ne otrăvim singuri. Că ,,urmele” nu dispar. Fragilitatea tinerilor actori pare că face mult mai dureroasă tragedia dramei în care suntem, repetitiv, demult timp. Fără emfază, pare că textul curge, curge, devine litanie care te copleșește. Pentru că asemenea amintiri avem cu toții. Jocul tinerilor actori nu a avut tușe care să ,,îngroașe” textul (tentația cea mai mare a actorilor). Devine așa o realitate nudă și tu te trezești. Accente ușoare, aproape neobservate, care ,,te ating” și așa doare. Viziunea regizorală, ea da, accentuează textul, ce devine propria ta pagină de suflet.

  Îi îmbrățișez pe toți, pe fiecare în parte. O punere în scenă  care a transformat o piesă de teatru extraordinară într-un adevărat spectacol care merită văzut ca să privim în/la noi, să avem grijă de propria Lume.

  Sunt note succinte. Textul piesei a dat prilejul la multe interpretări regizorale și actoricești până acum. Sigur că este ,,privirea” mea subiectivă dar spre fericirea (tot a) mea, susținută de această montare.

Mulțumiri tuturor !

*Danaela*

părerea lui Vișniec : R.: Ați avut posibilitatea să vedeți la Constanța „Caii la fereastră”, în regia lui Gavril Borodan și în interpretarea studenților-actori. Ce sentimente trăiți când vă priviți piesele transpuse pe scenă?

M.V.: De fiecare dată, sentimentele sunt diferite. Nu am fost niciodată regizor, nu am fost niciodată actor, deci îmi face mare plăcere să văd cum a fost montată o piesă. Le acord libertate totală regizorilor, actorilor și îmi place să fiu surprins. Este cazul și acestei piese de la Constanța, cu studenți. A fost o mare plăcere să-i descopăr, să descopăr un spectacol de mare prospețime, care m-a emoționat cu atât mai mult cu cât am scris această piesă când acești actori nu erau născuți încă. Este o piesă pe care am scris-o înainte de a pleca din România, așa că mă bucur că ea a traversat timpul și a traversat și frontiera dintre generații și este apreciată, astăzi, de tineri care s-au născut după căderea comunismului, dar care resimt un element de universalitate în această piesă.