 |
| . |
Intrăm într-un hol, n-aţi ghicit, ăsta e mic, mă rog, nu
chiar aşa mic, iar acolo găsim … o coadă! Iar noi care credeam, pe vremea lui
Ceauşescu, că suntem originali. Coadă la recepţie?! Asta e original, en effet.
Iar acolo două tinere voinice, extrase, probabil, din bancul ăla cu proaspătul
tătic din troleibuz, luat de guler de un miliţian: una albă şi una neagră. Mi
se împlineşte dorinţa de a intra in dialog cu negresa, mi se pare mai simpatică
şi mai răbdătoare decât colega ei, şi nu mă înşel. Fata îmi găseşte numele pe
tabel, se chinuie din răsputeri să mi-l pronunţe, îi dau o gură de ajutor şi
chiar mă recunosc în ceea ce spune ea. Îmi dăruieşte un zâmbet alb, îmi ia
banii şi îmi dă un schimb o chitanţă, pe care o înşfac şi o rupem la fugă spre
lifturile din dreapta (aflate sub supravegherea unui negru uriaş, care se juca
cu un smartelefon pe măsură, dar cred că se uita prin el ca spionii care, în
filme, îşi fac o găurică în ziar şi îşi pândesc adversarii). Deja e ora 1400
trecute pe ceasul meu reglat pe ora Roşiorilor, ceea ce nu ne lasă prea mult
timp pour flâner.
DA MAI DEPARTE !
Ajungem la etajul 4 şi … supriză: ne dăm seama că drăguţa
negresă recepţionistă a uita să ne dea o cheie de orice fel. Binenţels că,
fiind bărbat în casă, sunt imediat trimis jos, dar nu merg prea departe şi
observ că fiecare uşă e dotată cu un dial, iar după un stiudiu atent, cu
ajutorul ochelarilor de aproape, al chitanţei, observăm că nu e o chitanţă, ci
codul de acces in camera noastră. Un lucru excelent, pentru că acel cod –
044207 – e imposibil de pierdut pe stradă sau de şutit în metrou (mi l-am notat
şi în telefon, aşa se explică faptul că încă îl mai ştiu).
Hai şi în cameră: o grotă mică, cu un pat dublu şi încă,
unul, simplu,deasupra şi în curmeziş. Televizor, chiuvetă (înfundată) într-un
colţ, baie, budă.
 |
| . |
 |
 |
ca sa nu-l confund mai tarziu, apoi … hai în dulcele târg al
parijilor.
Haideţi să haidem, dar cum? Nu cunoaştem decat autobuzul
137, care nu are nici o legătură cu obiectivele turistice planificate. Tanti
negresa ne scoate din belea: îmi oferă, aodată cu un nou zâmbet alb, un plan al
metroului parizian, pe care încercuieşte cu pix roşu (o fi profesoară care a
refuzat repartiţia guvernamentală) staţia “Porte de Sait-Ouen”, apoi “Champs
Elysées – Clémenceau”. În plus, dat fiind că ne consideră nişte oameni norocoşi
de a fi găsit hotelul păstorit de ea, ne scrie şi numărul liniei de métro: 13. A
mai adăugat şi alte indicaţii, care s-au dovedit foarte puţin preţioase, pentru
că ea nu era la curent cu existenta unor travaux en cours pe linia 2.
O primă luare de contact cu “porte de Montmartre”. Un
cartier străbătut de Boulevard Periphérique, în care poţi mânca turceşte (dacă
izbuteşti să te obişnuieşti cu mirosul localului respectiv, prea puternic şi pe
partea cealaltă a străzii), unde poţi muri liniştit, pentru că sunt la fel de
multe “pompes funèbres” ca la gardul cimitirului Ghencea şi al stadionului
Steaua, iar dacă nu eşti hotărât să le umpli buzunarele pompiştilor poţi
profita de serviciile spitalului Bichat; unde poluarea este alungată de “le
petit bus électrique qui croise trois lignes de métro”, dar este accentuată de
traficul infernal de pe Periphérique; centură rutieră care foloseşte două
pasaje denivelate, în comun cu alţii (încă de la început i-am descoperit, sub
un pod, pe unii de la care îţi puteai completa dotarea tehnică şi garderoba cu
obiecte de “n” hand, nişte tipi gurmanzi, cred, că se auzea printre ei
“mânca-ţi-aş!”, iar destinaţia spaţiului de sub al doilea pod s-a vădit de abia
a doua zi); unde poţi alimenta de la o benzinărie bogată în coca-cola şi poţi
repara parbrize (dar şi mecanica) la un service la fel de primitiv ca cele de
la noi (şi, înconjurat, ca şi la noi, de maşini demontate pentru reparaţii
ulterioare).
Acum, făcând în memorie turul cartierului, îmi dau seama ce
am pierdut: în loc să stăm noi acolo şi să profităm de binefacerile zonei,
ne-am repezit să luăm metroul spre Champs Elysées …
*Mihai-Atanasie Petrescu"
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu