 |
| . |
Intrăm într-un hol, n-aţi ghicit, ăsta e mic, mă rog, nu
chiar aşa mic, iar acolo găsim … o coadă! Iar noi care credeam, pe vremea lui
Ceauşescu, că suntem originali. Coadă la recepţie?! Asta e original, en effet.
Iar acolo două tinere voinice, extrase, probabil, din bancul ăla cu proaspătul
tătic din troleibuz, luat de guler de un miliţian: una albă şi una neagră. Mi
se împlineşte dorinţa de a intra in dialog cu negresa, mi se pare mai simpatică
şi mai răbdătoare decât colega ei, şi nu mă înşel. Fata îmi găseşte numele pe
tabel, se chinuie din răsputeri să mi-l pronunţe, îi dau o gură de ajutor şi
chiar mă recunosc în ceea ce spune ea. Îmi dăruieşte un zâmbet alb, îmi ia
banii şi îmi dă un schimb o chitanţă, pe care o înşfac şi o rupem la fugă spre
lifturile din dreapta (aflate sub supravegherea unui negru uriaş, care se juca
cu un smartelefon pe măsură, dar cred că se uita prin el ca spionii care, în
filme, îşi fac o găurică în ziar şi îşi pândesc adversarii). Deja e ora 1400
trecute pe ceasul meu reglat pe ora Roşiorilor, ceea ce nu ne lasă prea mult
timp pour flâner.
DA MAI DEPARTE !
