 |
| . |
Povestea este din anii interbelici, și este povestită cu un deosebit haz de Marcel (Marcovici) Meridan în cartea “Hârlău, târgușorul evreiesc al tinereței mele”, apărută în 1993 la Tel – Aviv, Israel.
În Hârlăul de atunci erau trei categorii de consumatori de apă. Boierii care aveau curți, slugi și bineînțeles fântâni în curte, cum ar fi inginerul Totoescu, doctorul Agapie și Gheorghiu, foști primari ai Hârlăului, care aveau rezolvată permanent problema apei din sursă proprie. Mai erau creștinii din periferiile urbei: Munteni, Siliște, Bojica care apelau la fântânile publice, relativ numeroase în târg. Cel mai rău era de târgoveții, majoritatea evrei, care aveau casele, prăvăliile și atelierele meșteșugărești, cârciumile, cofetării, brutăriile pe Strada Mare (strada Ștefan cel Mare), strada Deleni (Bogdan Vodă), strada Bahlui (Logofăt Tăutu), cartierul Burdujeni (unde acum este judecătoria și parcul Tineretului). Pentru aceștia existau așa numiții wasser-führeri, mai pe românește sacagii.
DA PAGINA!
Aceștia aveau un poloboc cu capac, cu capacitatea de 150-200 l, pus pe două roți și tras de un cal. Mergeau cu noaptea în cap la fântânile publice cu apă bună și rece și de dimineață, erau la stradă cu două cofe de lemn în mână și băteau la ușa “abonaților”. Unii mai hâtri cum intrau pe ușă spuneau: “Vezi, mă las pe mine fără apă, ca să vă aduc vouă!” La sfârșit de săptămână veneau la beneficiari, ca să-și primească plata pentru marfa, apa cea de toate zilele. Autorul, îi amintește pe wasser-führereri (s-ar traduce șeful apei), din vremea copilăriei și tinereții petrecute în Hârlău, despre care scrie cu nostalgie, melancolie și cu umor: Unul se numea Ianchel, un tip înalt, tăcut care cât era ziulica de mare muncea fără să-i auzi gura, altul era Ițic der Roiter, un tip slab, de statură potrivită, cu o barbă roșie în furculiță, mai erau și alții de care nu-și amintește.
*col.(r) Miron Dumitru*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu