Avem cȃteva ore de lumină rămase din prima zi de vizită la Napoli,
dar un prea ştim ce să facem cu ele. Nario, aşa cum speram, ne ajută să
le folosim, spunȃndu-ne că micul nostru albergo e situat chiar ȋn inima
oraşului vechi şi că, indiferent ȋn ce direcţie am lua-o, vom descoperi
ceva interesant
.
Ȋl ascultăm şi ieşim ȋn gălăgia poliglotă a oraşului. Pentru că una dintre direcţiile posible e Via Carbonara, nu ezităm şi o pornim voiniceşte de-a lungul ei, cu dorinţa de a face mari descoperiri geografice. Nario a avut dreptate. Prima descoperire pe care o facem e că la fiecare două pravălioare una oferă de mȃncare. Sigur că ni se face, brusc, foame, şi studiem cu atenţie cărţile de menu de la cȃteva uşi, dar preţul mic afişat pentru pizza ne face să fim circumspecţi. Dacă ȋntr-o pizzerie cinstită din Braşov o pizza costă 6-7 euroi, ȋn nici un caz un avem ȋncredere cȃnd preţuri de 2-3 euro (Nario ne-a spus, la ȋntoarcere, că nu aveam de ce ne teme, preţul era ȋn conformitate cu micimea alimentului, dar, după părerea lui nu pe via Carbonara se mănȃncă bine, ci pe via Tribunali) (şi aveam să ţinem minte).
DA PAGINA!
După nu mai mult de un sfert de oră de mers (cu opririle menţionate pentru studiul individual), ne pomenim ȋn faţa unui monument. O poartă de cetate, străjuită de două turnuri negre. Nu-i găsesc numele pe harta primită la hotel, dar apropiere citim pe intrarea unei parcări “Garage Capuano”, şi ȋmi notez ȋn memorie să-l ȋntreb pe Nario (l-am ȋntrebat, binenţeles că poarta se numeşte Porta Capuana; poate de la garajul ăla …).
Ne apropiem de monument pentru a face poze, fiind ȋntȃmpinaţi de noi negustori ambulanţi de chinezării. Printre mărfurile lor, expuse pe bănci de piatră sau direct pe pavaj, ochelarii mei bine antrenaţi descoperă repede un
covor de coji de semninţe de floare, semn că unii mai “de-ai noştri” trecuseră deja pe-acolo …
Mare dezamăgire!… Speram să găsim un oraş occidental, cu semne şi dovezi de cultură ȋnaintată, şi cȃnd colo … coji de seminţe?! Parcă ȋncepem să regretăm că nu ne-am ales altă destinaţie, dar ne consolăm că nu avem decȃt puţine zile de petrecut acolo (noroc că prietenul meu, Andrei, mi-a spus imediat, pe Messenger:”Te rog să un te grăbeşti ȋn a face judecăţi, nu aia e adevărata Italie”. M-am
convins destul de repede că are mare dreptate.)
Aproape dezorientaţi cu ajutorul hărţii, ne ȋndreptăm spre o stradă unde am văzut autobuze, cu gȃndul că, dacă ne rătăcim, luăm un autobuz, poate şoferul ştie ȋncotro s-o ia. De fapt, locul cu autobuze e chiar Piazza Garibaldi, pe care
deja o cunoaştem.
De la o poartă cu aspect medieval, la o copertină cu tendinţe futuriste: centrul pieţei e acoperit cu o structură de metal şi sticlă, de care vrem profităm, pentru că tocmai ȋncepea să
picure.
Adăpostul e precar, copertina are numeroase triunghiuri nevitrate, lumea foloseşte umbrele. De fapt, cavitatea nu e doar un pasaj ci, aşa cum ne aşteptam, e o arteră comercială cu magazine frumoase. Şi mai e, aşa cum nu ne aşteptam, o crescătorie de melci uriaşi.
Întunericul se lasă rapid şi ne goneşte “acasă”. De mȃine ȋncepem adevărata expediţie.
*Mihai-Athanasie Petrescu*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu