12 octombrie 2021

2111.POVESTILE MELE- (PRIZONIER IN TIMPUL MEU) COPILARIA partea a II-a. Marin Grigoriu (D'ale romanilor)

Internetul ne ajuta sa aflam povesti. "Navigatorii" din cablurile lui profită si povestesc nostalgic, asa cum ani inainte nici nu gandeau ca se poate, impartasind astfel informatii despre vremurile traite, altfel niciodata stiute.
Oameni care poate nu ar fi spus nicicand, nimanui ce si cum au trait, ne incanta destainuindu-se si astfel dezvaluind ceea ce nu am fi aflat nicicand despre istoria nestiuta a timpurilor de fapt atat de apropiate. Sa profitam citind si desfatându-ne.
foto a autorului,din scoala generala

Într-o zi, cred că era toamnă, vine tanti Lili plângând la mama.
- Ce ai? Întreabă mama.
- Vino la noi și ajută-mă, că o să cadă peretele de la casă peste noi. O crăpat de jur împrejur și pârâie și cade mereu câte o bucățică.
Când aude mama, se pregătește de plecare. Pe mine mă lasă acasă, ca să–i spun tatei unde era ea. Nu venise încă tata, semn că iar se abătuse pe la „nea Meluță“. Era locul lui zilnic de popas. Era la câteva străzi de noi, pe str. Română colt cu Smârdan, unde era o bodegă. Dar mama nu mai are răbdare să-l aștepte pe tata. Se duce cu tanti Lili, spunându-mi să-I zic că e plecată la bunica ca să o ajute la cărat lucrurile în altă cameră. Bun! Pleacă ele. Din urma lor pe la șase seara, apare și tata „chitrofonit“ rău. De abia mai putea să meargă, darămite să le mai ajute și pe ele. Când mă întreabă de mama, îi zic:
- Mama e plecată la tanti Lili, să o ajute la cărat lucrurile din cameră. Că zicea ea, că se poate dărâma peretele peste ele.
Dar cum tata nu mai judeca, începe să plângă, zicând că mama ne-a părăsit. Și a ținut-o așa până a reușit să adoarmă. Pe la unu noaptea apare și mama.
- Ce a zis tact-tu?
- Păi ce să zică? A venit iar beat și a zis că ne-ai părăsit.
- Tact-tu a înnebunit de tot. Doar vorbea paharul, nu el. Pe la două se trezește tata, și când o vede pe mama, începe să se i-a de ea:
- Unde ai fost?
Uitase ce îi spusesem eu.
- Păi nu ți-a zis Bebi? Am fost la Lilica și mămăica, ca să le ajut că se dărâma peretele peste ele.
- Și ce, tu îl țineai?
- Nu-l țineam om nebun. Am ajutat-o să se mute în cealaltă cameră.
- Va să zică, mă mai faci și nebun pe deasupra.
Și iar la ea să dea în ea. Eu când am văzut că iar e groasă, încerc să mă bag între ei. Drept recompensă mă aleg și eu cu un pumn. Încep să plâng. Apoi tata se întoarce spre mine. A mai durat o oră panarama. Târziu spre ziuă reuși mama să-l convingă să se culce, nu înainte de a încasa și ea păpara.
A doua zi vine nana și ne povestește și ea, că noaptea la ora unu, a căzut peretele bunicii. Noroc că nu mai era nimeni acolo, și căzuse în afară în curte. Ce chestie! Ora unu! Avea să fie „un ce?“, cu această oră. Cred că tot atât a fost și atunci ceasul...
A doua zi cum era Duminică, ne ducem toți trei la bunica. Când am văzut prăpădenia am rămas foarte surprins. Noroc că fuseră inspirate să mute și păsările, că altfel le făceau plachie. În spate la perete era curtea păsărilor. Mi-a povestit tanti Lili cum fusese în acea noapte a groazei.
- Pe la unu noaptea aud o bubuitură, de parcă era cutremur. Atunci mă duc dincolo și mă uit pe geamul de la ușă. Văd lumina din curte a vecinilor. Când deschid ușa, perdelele de la celălalt geam începuseră să fluture de curent. Atunci când am intrat nu am aprins lumina de frică. Dar când am văzut lumina de la vecinul din spate, am înțeles că ne căzuse peretele jos. Cum se trezise și mămăica, i-am spus de perete. Ce bocete și urlete pe capul ei. Până dimineață nu a mai contenit.
Au luat bani de la ADAS, ca să repare peretele. Dar nu le-a ajuns ca să finalizeze lucrarea. Așa că ani de zile, camera aia a rămas în paragină, pe post de magazie, cu peretele nefinisat și văruit. Ca să nu mai spun de starea jalnică în care erau plafoanele. Nimeni nu și-a mai bătut capul și cu ele. Le-a lăsat să cadă în bună parte.
Când intrăm în aceea cameră, nici nu ziceai că fusese vreodată locuită. Acum arăta ca după bombardament. Și atunci cred că arăta mai bine cu mici excepții.
În timpul bombardamentului, casa scăpase atunci, dar o parte din geamuri se făcură praf, iar schijele sfărâmară parțial cercevelele. A astupat găurile cu cârpe, și ochiurile de geam oblojite, că nu aveau bani să le pună de-a întregul. Bașca, că a mai rezistat şi la două cutremure: cel din „40 şi cel din „77.
De multe ori vizitele mele cu părinții la bunica, se transformau în lecții de dirigenție, care se terminau prost pentru mine. Mama și tata se plângeau de ochii mei, că nu sunt cuminte, că nu o ascult, și că dacă continuu așa, mă duce înapoi la
casa copilului. Asta după ce aflasem în parte, câte ceva. Ca să fie mai convingători, mai întărea și tanti Lili sau bunica. Când vedeam că și ele nu-mi țineau parte, de supărare pentru morala primită, începeam să plâng. Mama de colo:
- Mai ești tu obraznic? Mai mă asculți?
Iar eu promiteam că mă fac băiat cuminte, numai ca să nu mă ducă iar acolo.
La urmă tanti Lili ca să destindă atmosfera îmi ținea și ea parte:
- Ei gata lasă-l! Dacă a promis... iartă-l!
Și eu iar începeam să plâng, când auzeam asta.
- Ei ce mai ai? mă certa mama.
De multe ori eu nu asistam la ședințele lor, dându-mă afară. Se ținea „cu ușile închise“. Oricum tanti Lili nu era de acord cu politica lor și mai ales cu bătăile lor asupra mea. De multe ori o făcea și ea de ochii lor. Dar în adâncul sufletul ei, știam că ține la mine. O singură dată am primit și de la ea o palmă, când eram mare. Și asta înainte de armată, când eram mutat la ele. Cred că ea „semnase“ pregătirea, sau le dăduse tonul la cei din armată, pentru ceea ce avea să mă aștepte acolo.
LA SCOALA
La 6 ani, mama deja mă puse să învăț abecedarul într-o zi. Că îmi și spunea:
- Pune mâna și învață abecedarul, că la anul, gata! începi școala! Ești măgar mare!
Știu că am tras-o tare și cu asta. Trebuia să repet într-una toate literele și pe măsură ce le învățam, trebuia să le spun și în ordine inversă, de la coadă la cap. Îmi cumpărase, adică mi-l adusese Moș Crăciun, un alfabetar. Iar acum mama mi-l puse în brațe să învăț după el. La început mă limitasem numai la poze şi mi-a plăcut. Dar acum, nu îmi mai era așa de atractiv. Din două în două ore mă asculta. Și a avut „grijă“ să învăț tot alfabetul până seara, scris și citit. Că s-a minunat și tata, când a venit de la servici seara, văzând ce băiat silitor are. Ca să mă mai stimuleze, mama îmi tot zicea:
- De abia aștept să intri odată la școală, ca să scap de hazul tău.
Și eu m-am bucurat la început. Mă bucuram în sinea mea, crezând că o să mai scap de bătăile ei zilnice. Dar aveam să mă înșel amarnic. Școala nu a fost decât o continuare a bătăilor de acasă. Trebuia să recuperez, nu?
Ce să mai spun de tabla înmulțirii. A fost pentru mine un infern. Dar tot ei „m-au ajutat“ să o învăț toată, tot într-o zi. Cu o săptămână înainte, de a începe școala, deja ai mei s-au dus la secretariatul școlii ca să mă înscrie în clasa întâi. Țin minte și acum, prima zi de școală. Prima mea școală era pe Brăilei. Era pare-mi-se, școala Nr.1. Aveam un director, în vârstă, slab, nu prea înalt, dar al dracuui. Nu îmi mai aduc aminte cum îl chema. Aveam sa cunosc prima învățătoare. O chema Popovici. Cum eu, deja știam tot alfabetul și mă „mândream“ în sinea mea, m-a ajutat să iau încă de la început note frumoase, față de alți colegi, care erau începători și nici nu știau să scrie. Prindeam repede și aveam o memorie foarte bună. Numai că eram câteodată și puturos. Sau poate și plictisit deja. Fapt constatat și de învățătoarea mea de mai târziu - Barbălată, care zicea:
„Poți, dar nu vrei! sau: „ești brânză bună în burduf de câine“. Așa era! Mă și plictiseam repede. Dar și școala de mine, adică de noi. Nici nu începusem bine, că deja începusem „să trec în revistă“, toate clasele de învățământ, din aceea clădire. Mereu ne muta în alte clase. Asta în clasa întâi. Dar nu a fost chip. Până la urmă ne-a mutat la școala Nr.7, lângă un plop mare și înalt. Asta și din cauza, cred, că începuse să se demoleze masiv pe ambele părți ale străzii Brăilei. În primul meu an de clasa întâi, am schimbat trei școli și vreo trei-patru învățătoare. Prima
- Popovici, era de o bunătate ne mai întâlnită. Școala era pe locul „Palatului Telefoanelor“ de azi. Apoi m-am mutat la școala Nr.7, între cele două A-uri: A4 și A5, de pe strada Brăilei, unde aveam să rămân până în clasa a V-a. După care clasa a VI-a, a VII-ași a VIII-am făcut-o tot la școala Nr.7, dar se mutase lângă creșa din Țiglina1.
Am fost mutat în clasa întâia D. Aveam o învățătoare pe care o chema - Mihai. Era de treabă și se învăța la ea. În perioada cât am învățat la ea, de două luni, făcuse cu părinții curățenie în clasă, dând și lustruind parchetul cu ceară. Apoi pe noi ne puse să ne facem totuși, un fel de papuci, cu care ne încălțam la fiecare oră, descălțându-ne de pantofi sau ghete. Dar nu am avut noroc, că iar m-a mutat la o altă clasă, la „C“. Era o tovarășă învățătoare de la țară. Pe atunci era politica de inversare. Cei care învățau la oraș, plecau să predea la sate, iar cei care făceau școala la sat, predau la oraș. Dar nu era bătut în cuie. Mai erau și excepții. Această învățătoare a spus unui copil, care mirosea a lapte dulce, că mereu ne pupa, zicându-i, că are limbrici. Că a mâncat lapte dulce și a făcut limbrici. Nu știu cât a fost de adevărat. Când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, învățătoarea a plâns. Dar nici cu a treia învățătoare nu am stat prea mult. Dar să nu credeți că numai pe mine mă muta. Nu! Pe mai mulți copii. Ne adunau de prin toate clasele, sau școlile de atunci. Am rămas tot la clasa „C“, dar am schimbat altă învățătoare.
Ei, acum aveam să învăț, cu o nouă învățătoare până în clasa a IV-a. Învățătoarea se numea - Barbălată.
Era de o severitate ieșită din comun. Ea era tipul omului, care parcă ar fi făcut armata. Nu știu ce mă face să cred, dacă nu cumva bărbatul ei era, sau fusese cadru activ de armată. Așa de severă era. Și cum armata pe vremuri era pericol… Era foarte milităroasă și trebuia să stăm, în timpul orelor sluji, cu mâinile la spate, să nu se audă nici musca. Nu aveai voie să te întorci în spate, sau să schimbi vreo vorbă cu cineva. Cine era prins, îl scotea la catedră și îi aplica câteva lovituri la palmă, până se înroșeau palmele. Avea o linie „specială“ triunghiulară groasă arătând ca o piramidă alungită. Și dădea cu sete și o ură fără margini. Avea boală pe băieți. Pe fete nu-mi amintesc să le fi croit cu linia ei, dar nici unele fete nu au scăpau nealtoite. Pe ele le trăgea de urechi, sau de păr - de codițe, până rămânea cu urechea, sau părul în mână. Vă dați seama ce dureros era. Era și foarte pretențioasă, atât la scris cât și la ascultat. Se enerva însă foarte repede și își ieșea des din pepeni.
Odată o fată - Trif Nicuța, a pățit-o. Pentru că nu i-a plăcut cum a citit sau ce a scris, aceasta a apucat-o de urechea dreaptă și trăgând de ea, i-a dezbârnat-o. A început să curgă sânge, murdărindu-i gulerașul alb și uniforma pepită. A cam feștelit-o învățătoarea! Nu a alergat cu ea la cabinetul medical? Apoi i-a spălat gulerașul și uniforma de sânge. A doua zi, știu că au venit părinții fetei și a ieșit bai mare. Asta a făcut ca să se mai înmoaie o vreme. Presupun că părinții fetei, erau oameni săraci fără funcții, că altfel, iar ne schimba învățătoarea. Norocul ei!
După un timp, a luat-o iar de la capăt. Dacă nu ne mai trăgea acum de urechi, în schimb de bătutul la palmă, tot nu am scăpat. Dacă ne lovea mai rar la palmă, în schimb, ne punea în picioare cu mâinile ridicate în sus, câte zece minute, sau chiar mai mult.
Pe alții îi punea în genunchi lângă marginea băncii, în timp ce ceilalți scriau. Asta făcea ca cel în cauză, să rămână în urmă cu scrisul. Țin minte că elevul respectiv, a comentat la propoziția tovarășei: „Iepurașul fuge“ Iar cel în cauză a repetat cu intonație:
- Iii-e-purașul fuge, cu accent pe i. Iar asta l-a costat. Învățătoarea l-a pus în genunchi la marginea băncii.
Și cel mai des, cădeau în păcat băieții, firește. Pentru ea, noi eram cei mai obraznici. Nu făcea separatisme. Pentru ea toată lumea care greșea, era tratată la fel. Sau poate așa vedeam eu lucrurile pe atunci. Nu aveam să știu precis asta. Poate pe mulți îi ierta sau nu îi pedepsea. Sau poate numai de ochii noștri, îi mai dădea două la palmă, dar mai încet. Și aveam să constat și eu asta. Nu totdeauna mă lovea tare. La alții, îi punea să vină și cu părinții la școală. Nu știu de ce, dar am observat că de la un timp pusese ochii și pe mine. În general eram cuminte,
dar prin recreație mai „zburdam“ și eu nițel. Măcar aici dacă acasă...Mai încercam și eu să uit de teroarea de acasă. Și asta nu-i era deloc pe plac. Atunci chipurile ca să mă mai „cumințească“, m-a pus în bancă cu o fată. O chema Boroda Ana. Sau poate așa o striga acasă, nu mai știu precis. Eu nu știu de ce îmi rămase în minte, că ar fi chemat-o – Elena. Dar asta era numele mamei ei. Iar eu din Ana, îi spuneam Any- cu „Y“.
Aveam să aflu asta mult mai târziu, peste ani.
Asta era una dintre metodele de pedeapsă a învățătoarei. Ea credea că prin acest procedeu ne mai cumințea. Te punea cu câte o fată, chipurile aceasta te cumințea. Era totodată și o rușine pe atunci, să stai cu o fată în bancă. Acum nu mai este! Ba e chiar recomandat! Ca să nu spun binevenită sau obligatorie! Adevărul că fata asta Any, avea nu știu de ce, o atracție la mine. Nu spun, că mă și altoia când depășeam măsura prin recreație, dar mai avea și ceva bun în sufletul ei. Avea permanent „grija“ de mine. În timpul orelor chiar mereu mă certa.
Totuși am simțit într-o zi, că mai avea totuși ceva bun în inima ei, referitor la persoana mea. Îi părea rău când o luam pe cocoașă de la învățătoare şi mai ales din cauza ei. Și ne-am împrietenit mai târziu. În schimb tot „răutăcioasă“ a rămas și cu mine și cu alții. Câteodată mă apăra și de alți colegi, mai „întreprinzători“.
Ca să nu mai viu mereu „altoit“` de colegi, tata m-a învățat o metodă eficace de apărare. Era întorsul mâinilor la spate.
Bineînțeles că am aplicat-o cam greu și cu timiditate. Eu la capitolul violență stau rău. Până la urmă, mai în glumă mai în serios, am aplicat-o. Era eficiență metoda mea. Și cum începusem să o stăpânesc destul de bine, avea să mă ajute să mă mai ridic un pic, în ochii colegilor mei, de atunci și de mai târziu. Bine, dar asta, unde și când mergea. Sau cu cine mergea!
După ce veneam de la școală trebuia întâi să îmi fac lecțiile. Prilej pentru mama, ca să mă mai săpunească și ea puțin. Câteodată mai le săream, spunând că nu am nimic de scris, sau că nu trecusem la o altă lecție mai departe. Dar asta nu dura prea mult.
Eu stăteam cu Any în banca a doua de la perete. Asta pentru că nu vedeam bine la tablă. Și la liceu am stat în prima bancă pentru a vedea mai bine la tablă. Și asta mai ales că nimeni nu se înghesuia să stea în prima bancă. Așa că am profitat și eu. Nu știam că nu văd normal. Ai mei nu s-au interesat de această problemă. Asta se întâmpla după ce intrasem în clasa a I-a. Eu am descoperit singur că nu vedeam bine, când tata mă mai ducea la câte un film. El cum lua numai bilete în spatele sălii, eu nu aveam nici o șansă să mai citesc titrarea. Era bine în schimb, la cele românești.
La început stăteam mai în fundul clasei. Dar dacă a văzut tovarășa că nu văd bine la tablă, m-a adus mai în față cu Any în bancă. Și ca să aibă și ea acoperire,
a spus că m-a pus ca să mă cumințească. În fața mea era un băiat care din același motiv, dar mult mai grav, stătea și el în prima bancă, în fața mea. Și el avea probleme cu vederea. Și cine credeți că era, dacă nu Țuțu. Viitorul meu prieten la necazuri și bucuri. Atunci ne văzusem prima oară și ne-am atras ca de un „mahnet“ cum spunea el.
Era cel mai liniștit băiat. Era de o timiditate strigătoare la cer. Stătea tot timpul cu capul în jos. Dacă îl întrebai ceva, mormăia ceva. Asta i-a dăunat o vreme și la lecții, unde învățătoarea crezând că nu a învățat, nu-și mai bătea capul cu el, punându-l jos și un 4 în catalog. În schimb în recreație era altul. Am încercat să intru în vorbă cu el. S-a lăsat greu. Răspundea monosilabic tot timpul. Era considerat „prostul“ clasei. Încet, încet cu ajutorul meu, am reușit să-l mai integrez în rândul colegilor. Fetele nu-i dădeau nici o atenție. O dată s-a scăpat pe el în timpul orei. Fapt care a trezit râsetele colegilor. Era sub orice critică. Îi era și rușine să se ceară „afară“.
A doua zi de rușine, nu a mai venit la școală. Învățătoarea, observând că eu comunicam mai mult cu el, zice:
- Du-te Grigoriule la el acasă și vezi ce are? Și de ce nu a venit azi la școală? Și pentru că stătea aproape de școală la D5, m-am dus cu un coleg din clasă
care știa unde stă. Colegul, locuia în același bloc cu el, dar la scări diferite. Pe el îl chema Rainov. Sau mai bine zis, l-a chemat! Da, l-a chemat și pe el Dumnezeu acolo unde drepții odihnesc! Și asta de timpuriu înainte de a termina clasa a treia. Suferea de inimă.
Când am ajuns noi la el, eu cel puțin, m-am speriat de felul în care se prezenta. Parcă era altul. Din „mutul“ cum îi spunea toți, era Acum de o obrăznicie ne mai întâlnită. Stătea cu bunica lui și cu un unchi. Când nu-i convenea ceva, se repezea la bunică-sa, să o bată. Ea îl mai ierta, dar unchiul lui, îi dădea mereu păpară. Părinții lui stăteau în altă parte. Aproape de mine, pe Vlad Țepeș. Da pentru că bunică-sa stătea lângă școală el trăgea mai întâi la ea. Odată chiar s-a îmbolnăvit și învățătoarea mă trimitea să-i duc lecțiile. Numai la mine când am fost eu bolnav, nu a venit nimeni, și mai ales el. Azi așa, mâine așa, a prins coajă omul. De câte ori mă prindea la el, nu mă mai lăsa să plec acasă. Ceea ce făcea să întârzii enorm de mult, iar acasă mama îmi și pregătea o săpuneală.
După ce terminam de scris temele, bunică-sa ne învita pe amândoi la masă. După care mă mai jucam cu el. Într-un târziu, când reușeam, mai mult să fug, ajungeam și eu, acasă, pe la 1 sau 2 și chiar 3-4 uneori. Mama și tata de abia mă așteptau. După ce mă scărmănau bine mă punea să le spun povestea.
O vreme a mers așa. Veneam mereu pe la 4, spre disperarea părinților mei și a mea. Părinții lui Țuțu, erau și ei severi. Dar mi-au acceptat la început compania. Nu știu dacă la început părinții lui Țuțu, cunoșteau adevărata mea situație. Acum
Țuțu, începuse să se schimbe și la școală. Parcă era altul. Dar făcea și prostii, iar eu o luam în locul lui. Începuse să ia și note mai bune. Iar nivelul meu începuse să aibă de suferit. Învățătoarea pentru a ne impulsiona și de a ne rușina de noi înșine, ne-a făcut un tabel mare ca un grafic în care pe axa y erau numele colegilor, iar pe axa x erau trecute notele proaste pe care le luam noi, și le trecea în dreptul fiecăruia. Era cate o bulina albastra pentru cele de 4 şi 5, iar cu roșu pe cele de 8,9,10. Cele de 6 şi 7 nu existau. Câteodată nu mai încăpeau.
Odată părinții mei ducându-se la o ședință cu părinții, l-a cunoscut și pe Țuțu al meu. Dar după cum l-au văzut mi-a spus că ăsta nu-i poamă bună și să termin cu el. Eu aveam acum o încredere oarbă în el, cea ce m-a costat în continuare. Totuși mă făcea să mai uit de ce era acasă, cu glumele lui chisnovatice, cea ce mă făcea să râd. Măcar la școală sau la el, să mai râd, că acasă... Învățătoarea ca să scap de el i-a zis mamei lui Țuțu, că eu sunt cel mai obraznic din școală. Fapt ce m-a supărat și m-a demoralizat foarte mult. Când am ajuns acasă, am început să plâng, spunând printre lacrimi, mamei ce mi-a spus învățătoarea despre mine. A doua zi mama vine la școală. Mă prinde în recreație. Mama vorbește cu învățătoarea. Ca să nu aud ce discutau ele, mă scoate afară, spunând:
- Du-te afară și mănâncă-ți pachetul.
Eu cum nu aveam așa ceva, mama s-a simțit stânjenită și mi-a dat 1 leu spunând:
- I-ați și tu un covrig.
Ce au discutat mama cu învățătoarea nici până azi nu știu. Adevărul, că și mama lui Țuțu, i-a interzis să se mai vadă cu mine. Eu am continuat să rămân prieten cu el. În spatele meu era un alt băiat - Călici, care stătea și el prin împrejurimile școlii. La A-uri. Avea și el o colegă de bancă pe nume - Zorina, tot din bloc cu el.
Pe vremea aia era un serial la radio: „Întâmplările lui Gruia Grozoveanu“. Îmi plăcea nespus acest serial și îl așteptam cu nerăbdare în fiecare Duminică ca să-l aud. Eu acum mă puneam în pielea personajului principal, băgându-i și pe cei doi, Călici și Țuțu în pielea altor personaje: -Trăznea și Cobuz, căpitanii lui Gruia. Așa ca eu eram Gruia, Țuțu era un căpitan de-a lui Gruia - Trăsnea, iar Călici – era Cobuz. Și pentru că acolo era și iubita lui Gruia, pe nume Vochița, acest rol i l-am dat colegii mele de bancă - Any. Cred că-i plăcea acest rol. Pentru că era foarte veselă, când îi spuneam Vochița.
Într-o zi, nu știu ce–mi veni, și am scos piciorul afară din bancă, în intervalul dintre bănci, fără să-mi dau seama ce fac. Și stăteam așa cu el afară. Învățătoarea o strigă pe colega lui Călici - Zorina - (toți îi spuneau: „Zurlia“), sa iasă la tablă. Aceasta, ori că nu observase piciorul meu ori nu știu ce altă pricină, se împiedică de piciorul meu și era să cadă, cât era ea de lungă. Noroc că s-a ținut de o bancă
vecină. Învățătoarea m-a și chemat la ordine. Mi-a aplicat niște lovituri la palmă cu linia ei „special“, triunghiulară. Mi-a administrat zece lovituri la palmă, ca nu‑mi mai simțeam mâna, așa de tare se înroșise. Și nu era să fie ultima dată. Mai aveam să iau cunoștință cu linia ei, și în alte ocazii. După ce mă lovește, eu mă uit cu mirare la ea. Nu știam de ce mă lovise. Totuși, întreb:
- De ce?
- Cum de ce? Altă dată să nu mai pui piedică.
- Dar nu i-am pus piedică. Ea s-a împiedicat de piciorul meu, am ripostat eu. Oricum era prea târziu.
- De ce ai scos piciorul din bancă? mă mai întreabă ea.
- Nu știu!
Cred că și ei i-a părut rău, că mă pedepsise poate nevinovat. Any a încercat să mă compătimească, luându-mi mâna și masând-o ușor. Am ridicat privirea la ea și atunci am văzut pentru prima oară, cum și ochii ei începuseră să strălucească. Poate și de durere, dar și de emoție, m-a făcut să izbucnesc pentru prima oară în plâns, în fața colegilor. M-am simțit groaznic. Mi-am dat seama că ținea totuși la mine, în ciuda bătăilor pe care mi le administra și ea în recreație. Tot tovarășa o puse să fie paznicul meu, ca prin recreație să-mi mai taie avântul. Și așa am dus-o până în a patra, fără să se schimbe ceva între noi și ceilalți colegi. Eu îmi vedeam mai departe rostul cu Țuțu, în ciuda protestelor părinților lui, și a bătăilor mele.
Era în anul 1965. Tocmai murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cred ca era într-o zi de miercuri. Se anunța în ziua aceia, starea lui din ora în ora. Pe la 4 a dat comunicatul general, referitor la moartea lui.
A doua zi m-am dus pe la colega mea de bancă, Any, la ea acasă, ca să mergem la film. Era în drumul meu. Ne dăduse bilete de la școală. Rula, nu mai știu ce film, la cinematograful „Țiglina“. Mama ei era acasă și mai era cu cineva, cred că cu o soră de-a ei. Stăteau într-o garsonieră la blocul A8, la parter. Știu că mi-a dat mama ei să mănânc niște pui cu usturoi. Soarta era să facă să vorbesc la telefon cu mama ei, după ani de zile, neștiind unul de altul. Dar asta mult mai târziu. Any mai avea și un frate mai mare, prin clasa a 7-a. Dar nu am mai văzut filmul că era doliu național.
Ei dar să nu credeți că în fiecare zi era, bătaie la școală. Nu! Mai erau și câteva „zile însorite“, ce-i drept destul de rare. Important că erau. De pildă la ora de sport, sau de educație fizică cum se spunea, când afară era urât, stăteam în clasă și jucam diferite jocuri. Unul era cu „crabii și creveții“, altul era cu strigarea colegilor, dar era unul care mi-a plăcut foarte mult.
Se numea: „În România Mare“.
Învățătoarea alegea la început o pereche din clasă. Aceștia ieșeau în fața clasei la tablă. Se întorceau cu spatele și alegeau un cuvânt dintr-un domeniu. Ființă sau
lucru. Când se hotărau, scriau pe tablă prima literă și ultima, punând linii, în locul literelor. Un fel de „spânzurătoare“. Apoi întrebau copii din clasă, ce este? Urma următorul monolog: „Am fost în România Mare și am adus un nume de lucru sau ființă – ce era el? Începe cu x și se termină cu y“.
Apoi toți unul câte unul își încercau norocul. Unii mai ghiceau alții nu... Cel, sau cea, care ghicea trebuia să aleagă apoi o culoare la care se gândise cei doi. De ex. Eu sunt roșu tu ești albastru. Iar cel care ghicea se alătura la cel sau cea care rămase la tablă și era de culoarea lui. Iar celălalt trecea în bancă. Și jocul continua, până la terminarea orei. M-am plimbat și eu pe la tablă ghicind destul de des. Probabil telepatia, de care nu aveam habar de ea pe atunci. La unii nu prea le convenea. Dar cum stăteam mai mult la tablă fiind „mai norocos“, mă îi trimitea tovarășa înapoi în bancă la protestele celor din bancă, luându-le lor locul.
Dar nu întotdeauna eram și pregătit. Nu știu cum făcea că mereu mă prindea și în ofsaid. Și atunci mă dojenea: „ești brânză bună în burduf de câine“. Apoi mă sancționa în mod corespunzător, cu câte o notă mai mică. Țuțu al meu pe zi ce trecea făcea o mulțime de prosti. Și pentru el, o luam eu pe cocoașă mereu. Odată un elev pe nume Frățilă Ghe. a venit la școală cu un clasor cu timbre. Ne-am uitat toți la clasor în recreație. Apoi restul au ieșit afară. Rămăsesem eu Țuțu și Frățilă. El pune clasorul în bancă și a ieșit afară. Am ieșit și eu. Țuțu a rămas. După recreație Frățilă a constatat că clasorul lui dispăruse. Fiindcă eu rămăsesem în clasă la urmă, s-a luat de viața mea. Țuțu nu a zis nimic și nici pe el nu l-a întrebat nimeni nimic. M-a făcut hoț. Nu am suportat și m-am îndreptat spre el cu gândul să ripostez. Dar el a fost mai iute ca mine. Când a venit învățătoarea a încercat să aplaneze situația. Se luase de mine nevinovat.
Mai târziu peste ani, aveam să revăd clasorul cu timbre a lui Frățilă, la Țuțu acasă. Îi recunoscusem pozele. Atunci am înțeles că cea ce făcea el nu era bine și încet, încet am încercat să-l evit. Au avut dreptate, tata și mama, când „l-au cumpărat“ pe Țuțu.
*
Mai găseam diferite obiecte uitate prin bănci, când eram de serviciu și dacă veneam cu ele acasă, tata se supăra zicând să le înapoiez colegilor uituci. Acest fapt a făcut să câștig încrederea în colegi și a tovarășii. Acum își puteau uita liniștiți lucrurile, știind că eu le voi înapoia.
Am fost scos la tablă în fața clasei și învățătoarea m-a dat exemplu:
- Vedeți? așa să faceți cum a făcut Grigoriu!
Bine că nu toți erau cinstiți ca mine. Unii chiar dacă găseau ceva, uitau cu bună știință să mai înapoieze ceva. Și se găsea mereu câte ceva: ba un echer, ba un raportor, ba un stilou, un toc, un pix, o călimară, un creion, o radieră, o line, un compas, ... Chiar și caiete am găsit. Iar într-o altă zi chiar și o geantă cu cărți,
uitată de un coleg. Ce era mai dureros că eu, dacă pierdeam, sau uitam ceva, nu era nimeni să zică, că l-a găsit. Ceea ce făcea să-mi crească muștruluiala de acasă.
Erau și printre colegii mei unul doi care erau cleptomani. Pe unul l-au descoperit. Unul era Gronscki. El avea ce avea și își însușea tot ce nu era a lui. Odată îl văd și eu, dar m-am făcut că plouă. Într-o zi iese învățătoarea din clasă la o pauză. Cum rămase în clasă puțini elevi, el profită și ia de pe catedră un creion în două culori: albastru și roșu. Când vine învățătoarea iar în clasă, după ceva timp, observă că nu mai are creionul. Se face foc. A luat pe rând pe toți și i-a controlat în geantă și prin buzunare. Așa l-a prins. L-a scos și pe el în față și l-a făcut cu „ouă și cu oțet“, dar l-a și pedepsit cu linia ei „specială“, până i-a înroșit palmele, spunându-i:
- Mai faci? în timp ce ploaia de lovituri numai continua. De usturime și durere, de abia mai putea îngăima:
- Nu mai fac! Spunea el în acest timp țipând și plângând. De Acum, bietul de el, chiar dacă nu era el autorul, toate oalele aveau să se spargă mereu în capul lui. De câte ori lipsea sau dispărea ceva cuiva, cine era de vină? – Gronscki! Iar asta, îi făceau pe alții să profite. Aveau Acum acoperire.
Tata îmi spunea mereu: „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou“ Eu aș completa : „mai multe ouă“. Așa că atunci când mai găseam ceva pe stradă, sau îmi rămâneau bani de la diverse cumpărături, cum o să vă povestesc și asta mai târziu, apelam la o ascunzătoare situată afară în stradă în spatele scândurilor gardului, de la madam Berdan. Madam Berdan era proprietăreasa. De câte ori aveam nevoie de bani, aveam „cont deschis“.
Pe Gronscki l-am cunoscut înaintea lui Țuțu. O vreme mergeam acasă cu el. Era în drumul meu. El stătea tocmai în capătul străzii Morilor, iar eu o luam pe prima la dreapta, pe Zorilor. Într-o zi ne-a dat de la școală „cadourile“ pentru pom. El se oferă să-i dau lui punga mea, că cică, o ține la frigider. Am refuzat. Acasă când i-am povestit mamei, râdea
- Ce crezi că o mai vedeai?
Într-o zi la insistenta lui Gronscki, îl convinge pe tat-su, să vină la mine să mă cunoască și el. Cum tata era și el acasă au discutat mult. Ca niciodată, tata era treaz atunci. Pe mine m-a trimis în altă cameră ca să nu aud ce discutau ei. Totuși am înțeles ceva în mare. Era crescut și el la „Casa Copilului“ Tac-su îl înfiase. Erau necăjiți și ei. Cred că o duceau mai rău decât noi. Aveam să aflu că mai avea o soră vitrega mai mare.
Fusesem odată la el într-o zi, cu ocazia cumpărării pâinii de la o fabrică de lângă el. Când am intrat atunci la el, stăteau într-o, nici nu știu cum să-I zic, o camera sub orice critică. Așa i-am cunoscut și sora. Nu-mi amintesc dacă avea și mamă. Presupun că nu. Știu că aveau în schimb o mașină de cusut „zinger“, la fel cu a bunicii.
Nu știu ce i-o fi zis tata că după aia nu a mai venit la noi. Nici băiatul dar nici tat-su. La școală nu ne-am mai vorbit o vreme. Pe atunci nici eu nu-mi cunoșteam adevărata existentă. A trebuit să aflu și eu știrea asta dureroasă de la alții, dar mult mai târziu. Marin Grigoriu-"Povestile mele", serial realizat pas-cu-pas pe facebook.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu