- Gata! Deșteptarea! tipă fruntașul Anghel. Nu mai sunteți la mămica acasă. Hai scularea! S-o credeți voi că asta-i percutare!
Un alt soldat de anul doi de la bateria AG-9 zice:
- Bibanii se mai cred și acu acasă...
Dar nici el nu se grăbea să se dea jos din pat.
- Hai și tu! Ce dacă ești anul doi! Hai jos din pat, țipă Anghel.
- Ce vrei? Sunt obosit de atâta armată...tovarășe fruntaș...
Ne apucam noi cei 9 cu mine și începem să ne îmbrăcăm.
- Mai repede, mai repede, strigă fruntașul Anghel. Aveți un minut să vă îmbrăcați. Vă echipați numai până la bustul gol. Mergem afară la înviorare!
- Nu!
- Hai tovarășe fruntaș...măcar azi...
- Da ce e azi?
- Dormeam și eu așa de frumos...
În sfărșit reuși și el să se dea jos din pat. Mai erau câțiva de anul doi de la baterie.
Eram atunci cam 15 soldați în total și cu fruntașul 16. Nouă la noi și șapte la ei. Printre ei se aflau câțiva noi bibani veniți odată cu mine. Unul din ei, Serghie era fostul meu coleg de la generală, încă din clasa întâi. Ce chestie! Ce mică e lumea! Avea să îmi fie și coleg de armată, după atâția ani. Cine ar fi crezut?
Când vede fruntașul Anghel că suntem gata, strigă:
- După mine afară fuga... Marș! țipă el.
L-am urmat toți pe fruntaș. Când am ieșit afară deja se adunaseră o mulțime de soldați și de la alte subunități. Aerul rece al dimineții avu darul să ne trezească. A început să ne alerge câteva ture de platou. După care a urmat inevitabila mișcare a brațelor și alte exerciții. Pe parcurs aveau să se facă mult mai complicate. După ce terminăm, după 10 minute, intrăm iar în unitate.
La spălător, adunarea! Aveți 5 minute ca să vă spălați! zice iar Anghel.
Când ajungem sus, vis-a-vis de dormitorul nostru era o spălătorie. Am intrat cu sfială în ea. În timp ce ne spălam se opri apa. Pe unii i-a prins cu săpun pe față.
- Așa vă trebuie dacă nu percutați, zice Anghel râzând.
Aveam să aflu pe parcurs, că unitatea avea probleme în aprovizionarea cu apă. De aceea toate rațiile de apă erau cu strășnicie repartizate, sau atent drămuite.
Ei de abia acu era să se schimbe viața mea. Am fost repartizat la Infanteria Marină – Babadag. La doi ani. Cei de anul doi râdeau de noi. Ziceau că: „o să faceți un an și patru anotimpuri”. Cred că mi-ar trebui 100 de capitole ca să descriu viața care am avut-o acolo. O să mă mulțumesc cu mai puține, adică mai pe scurt, încercând să cuprind aproape totul.
După spălare am intrat iar în dormitor.
- După ce vă îmbrăcați vă faceți paturile. Azi în ce zi suntem în 20 ...ei întoarceți salteaua cu nr doi în sus. Mâine o sa fie cu unu. O zi cu soț, o zi fără soț. Poate prind la vreunul că nu corespunde numărul de pe saltea cu ziua.
Eu câteodată mai uitam, sau uneori și în mod intenționat și nu mai întorceam salteaua. Și asta ca să scap mai repede de făcut patul. Că altfel nu mă încadram în timp. Câteodată mai mergea. Alte ori mă prindea. A doua zi nu o mai întorceam, că era deja întoarsă, că era pe ziua respectivă. Scăpam mai repede cu făcutul patului. Și așa pre-tențiile fruntașului erau mari. Bine, că nu erau să fie numai ale lui. Aveau să vină și alți pretențioși cu pretenții și mai mari, când aveau să fie toți gradații cu noi.
- Întindeți bine cearceafurile sub saltea în așa fel, că dacă dai drumul la un ban, acesta se sară în sus, ne explica, fruntașul.
Văzând că eu mă moșcăiam la făcutul patului, Anghel vine la mine și zice:
- Azi îți arăt eu cum se face patul, dar de mâine te descurci singur!
Zicând aceasta, se oferi să-mi facă el patul. Un soldat de anul doi de la baterie zice:
- Ia uite, de când fruntașul face patul bibanului...
- Nu mai azi că de mâine... ripostează Anghel.
- În loc să-l pui să-ți facă ție patul, nu se lasă acela.
Aveam să văd pe parcurs, că acel soldat avea să–mi bage strâmbe și mie și la alți câțiva soldați de la noi. Când rămânea singur în dormitor cu noi, avea să facă instrucție cu noi separat. Asta dacă nu era nici un gradat prin preajmă de la noi.
În fine după ce terminăm paturile, așezăm și pătura împăturită deasupra, exact cum ne învățase el. După care, fruntașul alege doi soldați de la noi și iese cu ei să ia vesela. Un lighean de aluminiu, în care se punea mâncarea, un polonic, farfurii adânci sau/și întinse, vreo10 căni, toate din inox. Pe parcurs, aveau să ajungă la 21. De ase-meni și furculițe sau linguri, după caz. Acel lighean de aluminiu, ei îl numeau „oval”. Și de câte ori te prindea că nu „percutai” la timp, spuneau ei: „că ai căzut, în oval!”- adică în abatere. După care ștergea podeaua cu tine. Aveam să fac și eu în curând cunoștință, cu aceste servicii.
După aceea coborâm la masă. Sala de mese a noastră, era comună cu cea de la bateria AG-9. Sălile de mese erau despărțite de pereți. Se trecea din una în alta. Până la noi trebuia să trec prin trei săli. Mâncarea de dimineață consta din ceai și un fel de mâncare scăzută, care putea fi ori de mazăre, ori fasole, ori ghiveci, ori cartofi. Câte-odată seara ne mai dădea și macaroane, oroarea celor de anul doi, pentru că printre macaroane și brânză, se mai găseau și alte corpuri străine și negre de pe urma șoarecilor sau a șobolanilor. De obicei aceeași mâncare era și seara. Câteodată mai varia cu brânză și salam, sau gem și unt. După ce mâncăm urmă comanda:
- Drepți! Afară fuga!... Marș!
Aveam să constat, că nici la masă, nu ne lăsa să ne săturăm.
Iar noi trebuia să ne ridicam repede și să o zbughim afară cu cea mai mare viteză, lăsând veselarii să-și facă treaba, indiferent dacă nu apucai să termini de mâncat. Că spuneau cei de anul doi:
- Nu trebuie să vă ajungă acceleratul din urmă. După care completau:
- Veselarii rămân, restul ...
- În dormitor...Adunarea!
Noi ne buluceam să ieșim cât mai repede. Ne loveam unii de alții. Trebuia să ai grijă ca nu cumva, traiectoria ta, să se interpună cu a unui soldat de anul doi, că jar mâncai. Ca să nu mai zic, de vreun gradat, caporal, ceva, că nu te mai ierta, pană pleca el din armată. Dacă nu era gradatul tău prin preajmă să te apere, ăla erai. Și noi încercam să evităm pe cât de mult posibil, asemenea scene.
Mulți din ei cădeau „în plasa” soldatului de anul doi, care îi făcea o deosebită plăcere „să mature” cu tine pe jos. Și asta până te mai apărau alții, sau se plictisea el:
- Lasă-l măi ciobane...
Când ajungeam în dormitor „teferi”, fără să se „rătăcească” vreunul, fruntașul ne numără după care spune:
- Mai aveți 10 minute să vă bărbieriți și să vă aranjați ținuta, să vă faceți bocancii, dacă nu i-ați făcut aseară, după care afară la inspecție. De mâine faceți și sectoarele!
- Ce credeați că ați scăpat? Așa cum v-am spus și ieri, de azi trecem la instrucție. Așa că cu toții: Afară, Fuga! Marș!
Astea aveau să fie cele mai dese comenzi. Și aveam să ne obișnuim din plin cu ele.
Când ajungeam afară, ne aliniam pe o zonă a platoului, desemnată ca fiind a noastră. Fiecare „armă” își avea locul ei bine stabilit din strămoși.
Lângă noi, ca de obicei era și bateria AG-9. Erau conduși și ei atunci, de un fruntaș. Uitându-mă la ei văd și câteva chipuri cunoscute.
- Vă aliniați pe două rânduri! zice fruntașul.
Eram mai puțini acu în prima fază. Mai erau de venit până la 21.
După care urma inspecția. Acum o făcea fruntașul. Mereu avea de obiectat la noi. Nu găsise nici unul corect. La unul avea un nasture lipsă, sau neîncheiat, la altul de abia se mai ținea. Atunci fruntașul îl rupe și îl bagă în buzunarul de la veston.
- Asta așa, ca să nu-l pierzi. Și să te ferească sfântul să nu-l găsesc mâine cusut, că apa te ia.
La unii nu ia plăcut, cum arătau bocancii, deși ne atenționase. Unul nu era încheiat la copcă. Altul la un nasture. Și mereu găsea câte ceva. Aveam să constat mai târziu, că și chiar dacă nu era nimic de găsit, „mereu se găsea câte ceva de găsit”. După ce ne inspectează, zice nemulțumit:
- Azi vă iert că e prima zi, dar de mâine ...
- Ați înțeles?
Iar noi:
- Am înțeles! Să trăiți!
- Nu am auzit bine!...
- Am înțeles! Să trăiți!
- Și mai cum?
- Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș!
- Ei așa mai merge! zise el zâmbind. Azi am făcut eu inspecția, dar de mâine o să fiți inspectați de locotenentul Bucur, comandantul vostru direct de pluton. Ați înțeles?
- Am înțeles! Să trăiți tovarășe fruntaș! strigam noi toți în cor.
- Drepți! Pe loc repaus!
Ei, nici aici nu i-a plăcut cum a ieșit. Și nea dat comanda, mereu, până a ieșit cum trebuie. Un singur „dum” !
Și aveam să constat pe parcurs, cat de bine se asemăna instrucția, prezentată în câte un film românesc, sau american. Nu lipsea nici aici zelul
Așa ne învățase să procedam. Avea să ne spună multe lucruri interesante și nu numai el. Ne-a spus care sunt regulile de bază în armată, adică ROI-ul, privind prioritatea ordinelor și superiorii. După care a început să ne arate și să ne explice cum avea să se desfășoare instrucția. Am început cu mișcările simple la dreapta, la stânga și la stânga împrejur. Pentru ca să ne încurce mai inventaseră și o altă comandă: „la dreapta împrejur”. Dar aceasta comandă nu exista teoretic. Era menită ca să ne încurce și să ne facă să greșim cât mai des cu putință. Asta era și menirea ei.
Începem noi cu mișcările. El comanda şi noi executam. Apoi noi comandam și tot noi executam.
Cei patru de ieri, pe care îi văzusem pe geam, aveau experiență. Ei sosiră cu două zile înaintea noastră. Ei erau Lupu, Usatenco, Sava și Uncu.
- Acum făceam pregătire pe platou. Dar după o săptămână, ne mutăm afară, pe câmpul din apropierea unității, zice Anghel.
Între timp ni se completase efectivele. Veniseră toți anii doi din gardă, împreună cu caporalul Bejenaru și fruntașul Trăilă. Asta la început. Bejenaru fiind caporal, era șeful celor trei grupe care se formaseră. Eu eram la Bejenaru. Fruntașul Trăilă și Anghel, aveau și ei în subordine alte două grupe. Caporalul Bejenaru, comanda toate trei grupe. Era comandantul plutonului, dar era și locțiitorul comandantului de pluton-locotenentul - Bucur. Aveam să spunem între noi, lentul Bucur, sau tova”lent cum îi spunea fruntașul Trăilă.
Au urmat zile de instrucție, presărate cu numeroase „frecușuri”, „suișuri” și „coborâșuri”, dar mai mult târâșuri, la care se mai adăuga și instrucția celor de anul II, de la orice armă. Pentru ei nu conta. Dar nici de gradații lor nu scăpam.
A doua zi la raportul de dimineață, după ce se desfășurase toate treburile noastre în mod normal, sau aproape normal, vine pentru prima dată și locotenentul Bucur.
Uitându-mă la el îl asemănam cu un ofițer neamț. Așa de bine semăna cu unul din cei văzuți de mine de prin filme. Era înalt, blond și cu ochii albaștri. El mă alesese pe mine la pluton.
Și la bateria AG-9 era un lent major - Ghinea, ce-i semăna. Cei de la AG-9 mai aveau un comandant direct pe - lentul Sanda. Acesta avea să le facă zile „fripte” la cei de la bateria lui. Era foarte milităros. Dar nici de lentul Bucur, nu aveam să am o altă părere mai bună pe parcurs. Și lui îi plăcea teribil armata. Aveam să constat că de vină era viitorul. Că doar nu avea să rămână tot locotenent toată viața.
După ce ne-a studiat ținuta, a început să ne întrebe pe fiecare, de una sau de alta. Ce studii avem, ce făceam în civilie și multe altele. După care ne-a repartizat la diferite funcții de la mitraliera antiaeriană. Fiecare mitralieră avea patru servanți. Doi stăteau în fața unul din ei fiind ochitor, iar celălalt trăgător. Iar în spate mai erau doi: încărcător stânga și încărcător dreapta. Pe Lupu și Usatenco, că erau mai înalți și mai bine făcuți, ia pus în față la ham.
Pe mine mă puse încărcător dreapta, iar pe soldatul de anul doi -Țugneanu, încărcător stânga. Nimerisem mai bine. Asta aveam să constat mai târziu, în desele zile de instrucție. Locotenentul ne atrase atenția că vrea disciplină de fier. Nu permitea abateri. Iar ținuta noastră trebuia să fie impecabilă, dacă nu vroiam „să ne atace inamicul”. Bineînțeles că nu știam atunci la început, despre ce inamic era vorba. Aveam să aflu mai târziu pe propria piele și nu numai eu. Ci întreg plutonul A-A!
Prima dată când ne-a dus și pe noi la prima tragere, aveam să fim pe post de asistenți sau observatori. Asta a fost puțin după venirea noastră. Ne-a dus toată unitatea pe un poligon. Cred că la cel de la 6 Martie. Acolo fiecare subunitate a tras cu ce avea fiecare în dotare, în diferite ținte. AG, „82, mitraliere, etc. Anii doi trăgeau și noi ne uitam la ei, astupându-ne urechile.
După ce a încetat tragerea, lentul Bucur, ne explică cum e bine să te adăpostești contra gloanțelor. Așezase diferite ținte „Mama și copilul” după diferite obstacole, care variau de la garduri de nuiele, scânduri, pietre sau beton. Ne ducea să ne uităm să vedem unde era mai ferit omul. Bineînțeles că după gardul de beton. Acolo nu pătrunse gloanțele, ci numai scrijelase betonul. Multe ricoșară. De aceea ca mijloc de prevedere, ne puse căști în cap. Și stăteam și noi pe burtă.
Mai târziu aveam să facem o tragere pe bune.
Una ziua și una noaptea. Dacă la cea de ziua, mai era cum mai era, cu toate ca ținta aflată la 100 de metri o vedeam în ceață, am tras bine.
Un lent de la altă armă mă felicită, dar îmi spune să trag mai în sus și dreapta. Asta, că arma mea „bătea”.
A venit un sergent major și mi-a mai reglat arma. A doua oară toate cele 5 gloanțe le-am tras în cercul de 10. Împrăștiate, dar acolo - grupate. Ce mai conta. A fost și „lentul mulțumit de mine.
A treia ședință a fost noaptea. Ei aici e aici. Cei drept țintele erau luminate de un punct luminos. Trebuia să tragem la baza luminii ca să nimerim ținta. Ne dăduse și cartușe cu gloanțe trasoare. Gloanțele aveau o pastilă fosforescentă. Până și cătarea și înălțătorul puștii mele, aveau câte o pastilă de fosfor. Un sergent major, venea și lumina pușca ca să se activeze pastilele de fosfor. După care urma tragerea. Mai mult am intuit locul. Și când am tras și eu, fusesem singurul din acea serie, care a nimerit ținta, numai din trei focuri. Celelalte două nu le-am mai tras. Bejenaru, șeful nostru, făcuse 2 puncte. Al treilea numai un punct.
- Hai că ați început bine, face lentul amenințător. Poate vă fac rost de cinci km, la întoarcere.
Cu mine nu avea nimic. A mai tras unul „FB”, chiar Vierul - șoferul, iar majoritatea „Bine”. Doi sau trei nu făcuse decât satisfăcător și unul nu nimerise ținta de loc.
Era și aici o tehnică trebuia cum să știi să „înșurubezi” arma în umăr. Pentru ca reculul să nu facă să oscileze arma. Precum și poziția corpului. Ne învățase toate astea Trăilă și Bejenaru, încă de la început pe câmpul din preajma unității. Am mâncat multă păpară pentru asta, dar uite că acu mi-a prins bine. La urmă m-a felicitat și „lentul, împreună și cu celălalt biban - Vieru. Bineînțeles că cei care greșiseră și-au primit „papara” separat. Un „lent major cu propaganda se oferise să facem poze și să ne pună la panoul fruntașilor. La pozat am ajuns, dar pozele noastre nu au mai ajuns la panou. Cred că se voalase filmul.
Primele zile și săptămâni au decurs normal ca la orice instrucție. Cu deosebirea că la instrucția de bază se mai adăuga și „instrucția” celor de anul doi și nu numai de la plutonul nostru. Pe unde te prindea și dacă erai și singur, ăla erai. Te freca cum voiau mușchii lui, indiferent de loc. Iar asta aducea și observații sau chiar pedepse și de la gradații noștri. Și ca și cum nu ar fi fost deajuns, mai făceau și gradații de la alte arme instrucție cu noi. Nu conta de unde erai.
Trebuia să te supui și lor, să execuți și ordinele lor, de multe ori prostești și în bătaie de joc, ca să se bucure de inocența noastră, dându-le motiv de veselie și distracție.
Și nu știu de ce? Dar toate oalele începură să se spargă în capul meu. Cum zicea și în filmul ăla: „Toate mi se întâmplă numai mie”. Pentru că acolo se aplica deviza: „unul pentru toți și toți pentru unul”, - la mine se aplica mai des partea de la început...
Și asta că frecvent greșeam. Nu eram atent la comenzi, sau confundam mereu stânga cu dreapta. La asta se mai adăugau și greșelile celui din față făcându-mă și pe mine să greșesc. Și de asemenea și greșelile intenționate ale gradaților, ca să greșim. Motiv ca să se descarce iar pe noi.
Asta a fost la început. Mai erau și alții, nu eram singurul. Aveam să mai văd că mai avem încă doi din județ de la noi și chiar din oraș. Mai erau și alții, dar aceștia erau împrăștiați pe la alte „arme”.
Pe mine mă fugărea cel mai tare și odată cu mine și pe ceilalți. Pentru că unii mai comentau la adresa mea, pe unii îi auzeau gradații și îi pedepseau dublu. Îi fugărea pentru mine, că nu eram atent la instrucție. Așa aveam să fac cunoștință cu noii gradați: fruntașul Trăilă și caporalul Bejenaru. Și mai ales cu bătăile lor. Aceștia doi aveau să aibă, o „simpatie” deosebită pentru mine, chiar din primele zile, făcându-mi zile negre, sub acoperirea că făceau instrucție.
De multe ori mai și exagerau. Dar cui să te plângi? Ce aveai curaj? Începusem să fiu gazda bătăilor.
În grupa mea era și un șofer de anul întâi și doi, dar aceștia stăteau mai mult la atelierul auto. În celelalte grupe mai erau câte doi-trei soldați de anul doi. Acum eram trei grupe. Fiecare grupă avea câte un gradat. Bejenaru era la grupa întâi, Trăilă la grupa a doua, iar fruntașul Anghel la a treia. Dar asta nu era nimic, pe lângă instrucția pe care aveam să o facem mai târziu. Că ne și spuneau:
- Ce? acum vi se par grele aceste mișcări? Dar mai târziu când o să „mâncați armată pe pâine”? O să vreți să mai faceți ce faceți acum. Ăsta e un mizilic. Stați să începem să ieșim cu „daciile” la câmp.
Marin Grigoriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu