Interesul aratat denota doua lucruri :
- ca fenomenul Iugoslav a ramas o enigma si o problema spinoasa in evenimentele ce au precedat si continuat prabusirea blocului comunist european,
- ca multi au fost intrigati de " democratia " impusa acestui/acestor state,
- ca pretenul Costas stie sa scrie chestii interesante.
Cititi capitolul urmator si va garantez, o sa aflati multe lucruri pe care nu le banuiati macar, sau nu gandeati ca se pot dovedi.
Spor la treaba !
- nemotoujours -
Capitolul II
Subcapitolul 2.1. Istoria statului iugoslav
Pentru
a putea în mod efectiv să desluşim dezintegrarea republicii iugoslave trebuie
să facem o incursiune în timp, istoria fiind cea care ne poate oferi câteva
explicaţii în legătură cu naşterea şi dispariţia acestui stat. Bosnia şi
Herţegovina a jucat un rol fundamental în această desfăşurare, de aceea acest
teritoriu este cel care deschide calea către o analiză amănunţită.
Particularitatea acestei republici este aceea că are o componentă multietnică
accentuată, cu mult peste cea a celorlalte republici care au format statul
iugoslav; iniţial, timp de mai mult de 400 de ani, Bosnia şi Herţegovina a
făcut parte din Imperiul Otoman. Bosnia se învecina cu Imperiul Austro-Ungar la
graniţa de nord cât şi de vest, creându-se astfel o frontieră militară între
cele două imperii ce a condus la prezenţa unei populaţii semnificative sârbe –
rămânând până în momentul actual - ce a a avut rolul de a proteja teritoriile
austro-ungare împotriva otomanilor încă din secolul XVI. Religia cât şi cultura
musulmană prezenta pe acest teritoriu se datorează ocupaţiei turceşti astfel un
număr semnificativ de slăvi convertindu-se şi adoptând un stil de viaţă propice
culturii islamice; la acest mozaic etnic şi cultural se adauga şi populaţia
croată din sud-vestul bosniei, parte învecinată cu coasta Dalmatiei. În anul
1878 Imperiul Austro-Ungar ocupa Bosnia şi Herţegovina, anexand-o în anul 1908.
Imediat după primul război mondial şi totodată că urmare a diparitiei
Imperiului Habsburgic, “Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor” a luat
natere din unirea Regatului Serbiei cu Muntenegru, Slovenia, Croaţia şi Bosnia
Herţegovina. În 1929 are loc o schimbare a denumirii regatului în Regatul
Iugoslaviei (Regatul Slavilor din Sud). Pe lângă o diversitate etnică rezultată
din unirea acestor state, a existat şi continuă să o facă o diversitate
religioasă: romano-catolicismul predominant în nord-vestul regatului iar
crestin-ortodoxismul şi mohamedismul în sud-est.
Treptat,
acest concept de stat – al slavilor care sunt legaţi prin limba şi origini – a
evoluat concomitent cu idea încolţita în rândul sârbilor, aceea a Marii Şerbii
şi a dus la crearea statului Iugoslav la sfârşitul primului război mondial. În
timpul celui de-al doilea război mondial, puterile Axei (Puterile Axei au fost
națiunile care au luptat contra Aliaților
în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Cele trei puteri principale ale Axei, Germania Nazistă, Italia Fascistă, și Japonia imperialistă,
se numeau "'Axa Roma-Berlin-Tokyo'") au invadat Iugoslavia iar o
parte din teritoriu a fost anexat de către Italia iar alte două porţiuni au
fost sub administrarea Bulgariei şi Ungariei. Restul teritoriului aparţinea
statului croat care se afla în fapt cât şi în drept sub autoritatea Axei,
practic un “stat-marioneta”. O parte din Serbia a devenit Protectorat german.
Această perioadă a însemnat pentru Iugoslavia o pată neagră fiind marcată de
represiuni şi tratamente brutale aplicate minorităţilor; un conflict armat de
eliberare naţională a prins contur degenerând într-un război civil. Au existat
trei tabere combatante: forţele Ustaše ale statului croat sprijinite de către
Axă, Chetnicii - naţionaliştii sârbi ce doreau protejarea monarhiei şi
Partizanii – o grupare cu orientare comunistă formată tot din sârbi; ultimele
două se opunea trupelor de ocupaţie ale Germaniei naziste şi Italiei fasciste.
În cele din urmă învingători au ieşit Partizanii sub conducerea lui Josip Broz
ulterior cunoscut sub titulatura de Mareşalul Tito. Multe dintre conflictele
sângeroase s-au purtat pe teritoriul Bosniei şi Herţegovina la graniţa cu
Croaţia, iar majoritatea acestora au fost contra populaţiei civile sârbe care a
fost masacrata de către forţele Ustaše în anul 1941, numărul morţilor
ridicându-se la cifra de un sfert de milion de sârbi deşi cifra exactă nu se
cunoaşte. Cu toate acestea şi alte grupuri etnice au avut de suferit,
Partizanii omorând atât musulmani cât şi croaţi în 1941 în regiunea Prijedor şi
apoi în 1945 lângă Kozarac. Răzbunarea sârbilor împotriva croaţilor a culminat
odată cu capitularea statului Croat trupelor Aliate şi execuţia de către
Partizani a 100.000 de soldaţi croaţi.
Venirea
la putere a Mareşalului Tito a fost o cale prin care folosind diverse măsuri
severe, s-a reuşit suprimarea oricăror tendinţe naţionaliste; sub Constituţia
din 1946, statul Iugoslav se compunea din şase republici: Serbia, Macedonia,
Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina cât şi Muntenegru la care se adauga
doua provincii autonome, Vojevodina şi Kosovo. O particularitate care
diferenteaza republica Bosnia de celelalte este aceea că iniţial nu a fost
recunoscută naţiunea bosniacă din lipsa unei omogenităţi etnice pe teritoriul
republicii acest lucru schimbându-se în anul 1974 când musulmanii au fost
recunoscuţi ca fiind una din naţiunile, popoarele din cadrul Iugoslaviei
federale. Statul iugoslav funcţiona clar după model sovietic: era puternic
centralizat - Belgrad-ul fiind nodul administrativ al tuturor republicilor iar
exercitarea drepturilor religioase a fost mult restrânsă; deşi poate părea la
prima vedere un element ce nu are o însemnătate pregnanta în tot acest context,
mozaicul confesional – creştini, catolici, musulmani – nu poate fi decât o
reamintire vie a disesnsiunilor istorice ce au stat la baza unor rivalităţi
aprige. Nucleul format avea cât de curând să fie distrus de tensiunile politice
şi de anumite interese externe ce vor fi revelate în cele ce urmează.
Subcapitolul 2.2 Fărâmiţarea statului – spulberarea
visului “Marii Şerbii”
Rigiditatea
socialistă de tip federal a fost afectată din plin de adoptarea unei noi
constituţii în anul 1974. În cadrul acesteia se prevedea înlocuirea funcţiei
preşedintelui republicii care era la acea dată Tito cu cea a Preşedinţiei
Iugoslaviei formată din noua membrii: câte un reprezentant din fiecare
republică şi din cele două provincii autonome (Vojevodina şi Kosovo); acest
sistem era bazat pe un mecanism al rotaţiei ce se constituia din mandate pe
perioade scurte. Importanţă acestei constituţii rezidă în faptul că face o
trecere bruscă de la o centralizare puternică din punct de vedere administrativ
la una bazată mai mult pe autodeterminare şi o mai mare libertate legislativă
conferita republicilor. Influenţa Belgrad-ului se rezumă acum doar la luarea şi
punerea în aplicare a deciziilor privind cele două provincii, dar şi acestea
aveau drept de vot în cadrul sistemului de guvernământ impus de noua
constituţie putându-se opune unor decizii.
Moartea
conducătorului Josip Brotz Tito la 4 mai 1980 a reprezentat un şoc nu numai
pentru Iugoslavia cât şi cu precădere pentru statele occidentale. Amploarea
funerariilor în cinstea să – cele mai mari din istoria umanităţii – nu au făcut
decât să conchidă un fapt deja ştiut: moştenirea lăsată în urma să va fi o
povară pentru întreaga Europă. Dispărând “mâna de fier “s-au născut curând
tensiuni etnice şi pe fondul acelor schimbări constituţionale ce au fost în
detrimentul sârbilor; Kosovo a fost cu predilecţie cea care a inflamat
spiritele pe scenă internaţională dorind să fie recunoscută ca fiind o
republică şi nu o provincie dintr-un motiv clar şi simplu: aceasta recunoaştere
ar fi dat undă verde secesiunii şi deci independenţei. Pe acest subiect mă voi
axa într-un capitol distinct din cauza complexităţii situaţiei de pe acest
acest teritoriu.
Deşi am
început cu domeniul politic sunt nevoit să fac o schimbare în expunere din
raţiuni cronologice şi să abordez un alt domeniu ce a stat la baza
dezintegrării statului, acela al economiei. Iniţial Iugoslavia o fost o putere
industrială regionala având o economie de succes: o creştere a produsului
intern brut anuală în medie de 6,1 % depăşind cu mult pe cele ale statelor din
Europa de Vest, serviciul medical era gratuit, dreptul garantat la un loc de
muncă iar speranţa de viaţă se ridică la 72 de ani. O economie socialistă însă
având unele elemente distinctive: companii cu capital privat, industria sub
controlul statului şi cooperative muncitoreşti. Aflându-se din punct de vedere
geografic la graniţa dintre est şi vest, Boris Tito a exploatat din plin acest
fapt acţionând ca un mediator în această regiune balcanică între cei doi poli
de putere fiind totodată şi unul din principalii fondatori ai Grupului celor 77
(Asociere a peste 100 de ţări, de regulă aflate în curs de dezvoltare, formată
la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare din 1964 (iniţial
doar din 77 de ţări), cu scopul susţinerii în continuare a interesului lor
comun pentru dezvoltarea instituţională a sistemului economic mondial) şi a
Mişcării de Nealiniere (Mișcarea de Nealiniere (MNA) este o organizație
interguvernamentală de state care se consideră aliniate neoficial cu sau
împotriva unui bloc de putere majoră. Mișcarea a fost fondată în mare parte de Jawaharlal Nehru,
primul prim-ministru al Indiei,
Gamal Abdel Nasser,
președintele Egiptului și Iosip Broz Tito,
președintele Republicii
Socialiste Federative Iugoslavia. A fost înființată la Belgrad în 1961). La câţiva ani
după moartea lui Tito economia Iugoslaviei a început să intre într-un declin
vizibil. În anul 1984, adminsitratia Reagan (Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai
ales că Ronald Reagan, (n. 6
februarie 1911, Tampico, Illinois - d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California) a fost cel de-al
patruzecilea
președinte
al Statelor
Unite ale Americii. Prin politica să intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în
perioada războiului rece,
a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor
Unite ale Americii ca singura super-putere
pentru următoarele două decenii) a emis Directiva Decizională privind
Securitatea Naţională numărul 133 [1]prevederile
acesteia au fost desecretizate în anul 1990; în ea se specifică foarte explicit
politica Statelor Unite legată de Iugoslavia. Printre măsurile avute în vedere
una dintre ele atrage atenţia în mod deosebit şi va stârni o serie întreagă de
acţiuni ce vor îngenunchea definitiv statul iugoslav: prima se regăseşte în
ultima frază din paragraful 4 ce enunţa următoarele: “Politica Statelor Unite
va fi aceea de a promova crearea unei structuri economice iugoslave orientată
către piaţa liberă”. În concluzie dezmembrarea unui stat cu puternice valente
sociale ce nu corespunde standardului democratic ce se caracterizează printr-un
corporatism rapace. Contextul acestei decizii este acela al începerii
împărţirii sferelor de influenţa accentul punându-se pe spaţiul sud-estic,
U.R.S.S.-ul trecând printr-o perioadă dificilă atât economic cât şi politic.
Acest document va influenţa într-un mod covârşitor viitoarele “intervenţii
democratice “ale adminstratiei americane. Scenariul creat este unul pe cât de
subtil pe atât de diabolic – “Cum să distrugi în câţiva ani secole de istorie”
de Ronald Reagan.
Regimul
iugoslav se afla la un punct de cotitură, astfel, Congresul American a hotărât
să trimită în anul 1988 consilieri ce făceau parte din Fundaţia Naţională
pentru Democraţie (Naţional Endowment for Democracy - N.E.D.); această
organizaţie non-profit susţinută financiar de către statul American avea drept
scop promovarea democraţiei şi a principiilor capitaliste însă în fapt nu era
decât un mijloc prin care scopurile politice promovate de către americani erau
implementate. Aceşti consilieri au recurs la diferite metode în special
financiare prin intermediul cărora opoziţia, diferite O.N.G.-uri pentru
drepturile omului cât şi jurnalişti au primit sprijin considerabil. În cadrul
Fundaţiei pentru Democatie funtioneaza o instituţie ce se regăseşte sub umbrelă
Camerei de Comerţ Americane denumită Centrul pentru Întreprinderi
Internaţionale Private (Center for Internaţional Private Enterprise C.I.P.E.);
acest Centru a creat “Grupul celor 17” - G 17: un O.N.G. non- profit format din
17 economişti ce promovau principiile pieţei libere de capital, 3 dintre
aceştia fiind membrii ai Băncii Mondiale respectiv Fondului Monetar
Internaţional: Dušan Vujović, Željko Bogetic şi Branko Milanović. Coordonatorul
acestei organizaţii în Iugoslavia a fost Veselin Vukotic – Ministrul
Privatizării, coloborator al Băncii Mondiale şi cel care a fost principalul
pion în implementarea programului ce urmărea falimentarea diferiterilor
societăţi comerciale atât de stat cât şi private urmând ca acestea să fie
închise sau vândute la preţuri derizorii; într-o perioadă relativ scurtă de un
an (1989-1990) 1.100 de astfel de firme au fost falimentate. La aceste măsuri
s-au adăugat şi cele care dezmembrau efectiv caracterul social al economiei
prin reducerea salariile şi renunţarea la acordarea de subvenţii din partea statului.
Această reţea cu ramificaţii internaţionale a contribuit la sărăcirea
populaţiei – creşterea ratei şomajului cu 20% - acest context economic fiind
unul propice naşterii unor tensiuni de tip social ce aveau să capete valente
etnice. Practic am asistat la sedimentarea unor rădăcini extrem de periculoase
ce vor cunoaşte implicaţii de neimaginat. Vizita prim-ministrului iugoslav Ante
Marković în S.U.A. în anul 1989 în care a încercat să ceară ajutor financiar de
un milliard de dolari, nu a fost decât un semn de alarmă ridicat comunităţii
internaţionale. Răspunsul s-a concretizat într-o lege adoptată de congresul
American pe 5 noiembrie 1990 – Legea privind operaţiunile desfăşurate în
străinătate 101 – 513 (Foreign Operations, Export Financing, and Related
Programs Appropriations Act, 1991)! Respectiva lege este una destul de
elaborată cuprinzând modalitatatile în care statul American se implica în
diferite probleme internaţionale ce s-au ivit în perioada cu pricina; la un
studiu mai atent, constatăm existenţa secţiunii 599A [2]
.
YUGOSLAVIA
SEC. 599A. Six months after the date of enactment of this
Act, (1) none of the funds appropriated or otherwise made available pursuant to
this Act shall be obligated or expended to provide any direct assistance to the
Federal Republic of Yugoslavia, and (2) the Secretary of the Treasury shall
instruct the United States Executive Director of each internaţional financial
institution to use the voice and vote of the United States to oppose any
assistance of the respective institutions to the Federal Republic of
Yugoslavia: Provided, That this section shall not apply to assistance
intended to support democratic parties or movements, emergency or humanitarian
assistance, or the furtherance of human rights: Provided further, That
this section shall not apply if all six of the individual Republics of the
Federal Republic of Yugoslavia have held free and fair multiparty elections and
are not engaged în a pattern of systematic gross violations of human rights: Provided
further, That notwithstanding the failure of the individual Republics of
the Socialist Federal Republic of Yugoslavia to have held free and fair
multiparty elections within six months of the enactment of this Act, this
section shall not apply if the Secretary of State certifies that the Socialist
Federal Republic of Yugoslavia îs making significant strides toward complying
with the obligations of the Helsinki Accords and îs encouraging any Republic
which hâş not held free and fair multiparty elections to do şo.
În cadrul acesteia se face strict referire la
statul iugoslav şi la măsurile care vor fi luate în ceea ce priveşte soarta
acestui stat:
Republicile
din cadrul Iugoslaviei vor trebui să organizeze, într-un termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a acestei legi, alegeri libere în cadrul fiecărei republici
Ajutorul
financiar va fi distribuit republicilor iugoslave în mod individual şi doar
partidelor democratice sau mişcărilor care militează pentru drepturile omului –
evident că acest crieteriu se îndeplineşte doar în cazul în care aceste
entităţi corespund standardelor şi intereselor americane.
În ceea
ce mă priveşte, aceste prevederi expuse anterior nu reprezintă un şantaj
politic ci mai degrabă o sentinţă de condamnare la moarte; este incontestabil
faptul că în lumina acestor informaţii prezentate, tensiunile interne din
cadrul republicii iugoslave nu au fost nicidecum preexistente ci au escaladat
din cauza intervenţiei străine. Iată cum încalca un stat - ce este perceput ca
un “jandarm al democraţiei şi dreptăţii” - un principiu fundamental O.N.U.
acela al neamestecului în treburile interne al altui stat (Articolul 2-"În
urmărirea scopurilor enunţate în Articolul 1, Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele Principii:7.
Nici o dispoziţie din prezenţa Carta nu va autoriza Naţiunile Unite să
intervină în chestiuni care aparţin esenţial competentei interne a unui Stat şi
nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe
baza prevederilor prezenţei Carte; acest principiu nu va aduce însa întru nimic
atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII").
Oare
şantajul economic nu este tot o formă de folosire a forţei de către state?
Dezintegrarea statului iugoslav a fost una veritabilă sau artificial creată?
Lăsând aceste întrebări retorice şi care conduc doar la alte întrebări, mă văd
nevoit să prezint în cele ce urmează efectele acestei legi americane. Inflaţia
în anul 1991 a cunoscut o creştere halucinantă de 200%, guvernul se afla într-o
poziţie de incapacitate de plată atât faţă de creditori cât şi faţă de
republici iar într-un final întregul sistem fiscal s-a prăbuşit. Alegerile
parlamentare au fost organizate şi drept consecinţă republicile au început
să-şi declare unilateral independenta: primele au fost Slovenia şi Croaţia care
şi-au declarat independenta pe 25 iunie 1991 şi apoi recunoscută de Comunitatea
Europeană pe 15 ianuarie 1992; Macedonia a urmat declarându-şi independentă în
septembrie 1991 iar Bosnia Herţegovina şi-a declarat-o în martie 1992 fiind mai
apoi recunoscută de către S.U.A şi Comunitatea Europeană în aprilie. În urma
acestor schimbări a luat naştere în aprilie 1992 Republica Federală Iugoslava
formată din Serbia şi Muntenegru. Republicile devenind astfel libere şi conduse
de către partide naţionaliste ce au exagerbat diferenţele culturale, etnice şi
religioase, conflictul militar a devenit astfel un mijloc eficient de reglări
de conturi.
Subcapitolul 2.3 Bosnia Herţegovina – o rana deschisă
a Europei
Dezintegrarea
Iugoslaviei federale multietnice a fost urmată de dezintegrarea Bosniei
multietnice, născându-se astfel perspectiva unui veritabil război în această
regiune. Lipsa omogenităţii etnice – pe acelaşi teritoriu locuind atât bosniaci
sârbi, croaţi cât şi musulmani (bosniaki) – nu a făcut decât să complice
lucrurile; în cadrul structurii de conducere a statului există o diversitate
notabilă: preşedintele republicii era bosniak, preşedintele Parlamentului era
sârb iar primul ministru era croat. Un puternic curent antimusulman lua naştere
la începuturile anilor 90’, creştinii sârbi şi croaţi dorind o excludere a
musulmanilor din cadrul structurii de conducere a statului bosniac. Însă toate
aceste bariere ar fi putut fi ţinute în frâu şi nu ar mai fi avut loc o
escaladare militară, dacă Planul de Pace intitulat “Carrington-Cutileiro” ar fi
fost implementat; acest document a luat naştere în urma Conferinţei de Pace
desafasurata sub umbrelă Comunităţii Europene în februarie 1992. Acest document
propunea un sistem în care conducerea statului era acordată comunităţilor
etnice locale practic neexistând un guvern central ci guverne locale şi
totodată statul avea să fie împărţit în districte ce aparţineau celor trei
minorităţi chiar dacă nu erau majoritare în cadrul acestora. Iniţial sârbii au
respins planul considerând că Bosnia le aparţinea acestora într-o proporţie de
2/3 excluzând astfel dreptul celorlalte minorităţi; planul a fost revizuit iar
pe 18 martie 1992 reprezentanţii celor trei etnii au semnat: Izetbegović Alija
– de partea bosniacilor musulmani, Radovan Karadžić – de partea sârbilor, Mate
Boban – de partea croaţilor. În mod surprinzător, pe 28 martie, Izetbegović
Alija şi-a retras semnătură în urmă întâlnirii cu ambasadorul S.U.A. din cadrul
Republicii Federale Iugoslavia, Warren Zimmermann; motivul din spatele acestei
mişcări surprinzătoare ar fi acela al acordării unei garanţii ferme din partea
americanilor în ce priveşte recunoaşterea independenţei statului bosniac, lucru
de altfel care s-a şi întâmplat în aprilie.
Preşedintele
Republicii Sârbe, Slobodan Milošević (1989 – 1997), ulterior preşedintele
Republicii Federale Iugoslavia (1997-2000) reprezintă un personaj-cheie în
desfăşurarea evenimentelor ce aveau să decurgă. Un politician carismatic ce a
reuşit clădirea unui veritabil cult al personalităţii a exercitat o influenţă
covârşitoare asupra mediei sârbe incluzând-o şi pe cea din regiunile dominate
de sârbi din Bosnia. Într-un mod cât se poate de vizibil, sârbii au fost
manipulaţi făcându-se apel la atrocităţile comise de-alungul istoriei fapt ce a
reînviat flacăra naţionalistă din inimile acestora. Liniştea ce a dăinuit în
cadrul comunităţilor a fost transformată într-un mod sistematic şi eficient,
într-una de teamă, ostilitate şi neîncredere; politica şi presă au jucat rolul primordial
în împărţirea statului pe linii naţionaliste.
În
aprilie 1991, mai multe comunităţi locale sârbe s-au asociat creând o structură
ce avea iniţial doar puteri economice nu şi administrative; aceste structuri au
luat naştere cu precădere în zonele Bosniei unde populaţia sarba era dominantă.
Cu toate acestea, într-o perioadă scurtă de timp şi prin intermediul acestei
structuri, s-au constituit Parlamente separate cât şi forţe de poliţie paralele
într-un final culminând cu proclamarea unor regiuni autonome sârbe rupte de sub
influenţa guvernului de la Sarajevo: Krajina, Romanjija şi Stara Herţegovina.
În martie 1992 Parlamentul Popular al Sârbilor din Bosnia Herţegovina al cărui
preşedinte era Radovan Karadžić, a proclamat Constituţia Republicii Sârbe din
Bosnia – Srpska Republica - aceasta devenind o republică distinctă. Un
eveniment care a declanşat toate aceste mişcări a fost unul tragic ce a avut la
începutul lunii: un bosniak a deschis focul în cadrul unei nunţi a comunităţii
sârbe, omorându-l pe tatăl mirelui; în aceeaşi seară, sârbii înarmaţi au
organizat baricade în interiorul oraşului Sarajevo. Nici forţele poliţiei şi
nici armata bosniacă nu dispuneau de armament suficient încât să distrugă
această rebeliune; centrul oraşului aparatinea musulmanilor iar restul oraşului
inclusiv înălţimile dealurilor ce înconjurau oraşul, miliţiilor sârbe.
Populaţia era îngrozită în ceea ce priveşte izbucnirea unui conflict. Pe data
de 3 martie, liderul sârbilor Radovan Karadžić şi cel al bosniacilor musulmani Izetbegović
Alija, s-au întâlnit şi au reuşit să ajungă la un compromis. Însă soarta
Bosniei va fi hotărâtă într-un final: preşedintele Slobodan Milošević şi
preşedintele Franjo Tudman – Croaţia au decis împărţirea statului de-alungul
raului Neretva. La aceste discuţii niciun reprezentant al musulmanilor nu a
participat, rolul decisiv revenind sârbilor şi croaţilor.
Din
acest moment, planul lui Milošević capăta contur; o intervenţia militară în
Bosnnia orchestrate de către Armata Federală Iugoslava ar fi fost una aspru
sancţionata de către comunitatea internaţională. În calitate de comandant
suprem al armatei, acesta a decis transferarea tuturor bosniacilor sârbi din
cadrul armatei iugoslave în unităţi ce se aflau pe teritoriul bosniac – un
total de 8.000 de soldaţi echipaţi corespunzător având la dispoziţie inclusiv
tancuri şi armament greu. Acestora li s-au adăugat şi trupe paramilitare:
înarmate de către poliţia secretă iugoslava şi conduse de către naţionalişti;
printre liderii grupărilor s-a remarcat Željko Ražnatović cunoscut şi sub
porecla de “Arkan” conducătorul grupării “Tigrii lui Arkan”. O mare parte din
atrocităţile ce au urmat, au fost comise de către aceste grupări şi nu de
soldaţii sârbi. Primul oraş capturat –in trei zile - a fost Bijeljina, oraş cu
o importanţă strategică deosebită. În acest loc, trupele lui Arkan au adunat
activiştii Partidului Musulman şi i-au lichidat; avem în acest sens dovezi în
ceea ce priveşte prezenta trupelor cât şi a acţiunilor intreprisnse, imaginile
surprinse de către fotograful Ron Haviv prezent la invitaţia lui Arkan
Drept
consecinţă a celor petrecute în Bijeljina, preşedintele Alija a făcut apel
întregii populaţii – indifferent de etnie- să apere integritatea statului; pe 5
aprilie 1992, străzile din Sarajevo s-au umplut cu mii de oameni care au ajuns
să ocupe într-un final Parlamentul. Mulţimea se opunea politicilor naţionaliste
practicate atât de Alija cât şi de Karadžić; cel din urmă se afla în incinta
hotelului Holiday Inn, în imediata apropiere a Parlamentului şi a ordonat
miliţiilor sârbe să reprime mulţimea ce se îndrepta către hotel; lunetiştii
sârbi aflaţi pe acoperişul hotelului au deschis focul omorând 6 civili. Poliţia
bosniacă a reuşit să restabilească controlul în oraş. Trupele loiale lui
Karadžić s-au retras din oraş şi au început să atace cu mortiere oraşul
datorită poziţii favorabile conferite de către dealuri. Atenţia s-a mutat
asupra altor teritorii din Bosnia: unde erau majoritari sârbi au fost preluate
sub controlul unităţilor militare sârbe în schimb, unde majoritari erau
musulmani, primarii respectivelor oraşe au primit ordin să predea oraşul
trupelor militare. Oraşul ce a fost ocupat primul a fost Zvornik[4] barajul
artilierei sârbe oferea protecţia trupelor paramilitare care au continuat ce
începuseră în Bijeljina. Din 49.000 de musulmani ce trăiau în oraş nu a mai
rămas niciunul fiind ucişi sau deportaţi în lagăre de concentrare! Se
conturează astfel operaţiuni ce nu au drept obiectiv principal ocuparea
teritoriului ci purificarea etnică.
Pe 2
mai 1992 a început asaltul oraşului Sarajevo iniţiat de către trupele federale
sârbe; oraşul a fost atacat din trei părţi, practic fiind încercuit! Artileria
cât şi avioanele de luptă sârbe au contribuit la crearea unei atmosfere de haos
în oraş. Comandant al trupelor aflate în Sarajevo a fost numit Ratko Mladić; în
cursul aceleiaşi luni, pe 22, Bosnia Herţegovina a devenit membră O.N.U. [5]ca de
altfel şi celelalte republici care-şi declaraseră independenta. O problemă de
drept internaţional a fost ridicată de către statul bosniac; în anul 1991,
rezoluţia Consiliului de Securitate O.N.U. numărul 713[6]
a instituit embargo militar pe tot teritoriul Iugoslaviei – membră O.N.U. încă
din anul 1945, în baza Capitolui VII din Carta Naţiunilor Unite deci aceasta
rezoluţie avea carcater obligatoriu. Bosnia Herţegovina a invocat calitatea sa
distinctă de membră O.N.U. şi a susţinut că embargo-ul militar nu poate fi
astfel aplicat acesteia deoarece nu mai face parte din Iugoslavia. Dreptul
inerent al oricărui stat la autoapărare consacrat de articolul 51 din Carta
O.N.U. având astfel prioritate faţă de măsură luată de către Consiliul de
Securitate şi deci aceasta trebuie ridicată pentru a se putea apăra împotriva
Serbiei şi Muntenegr-ului; au avut loc dezbateri în cadrul Consiliului unde
diverse opinii au fost înaintate: ridicarea sau suspendarea măsurii,
inaplicabilitatea măsurii faţă de Bosnia. Totuşi, Consiliul a menţinut măsură
iniţială de teamă creării unui precedent periculos[7].
Decizia
o consider discutabila deoarece statul bosniac a fost practic privat de un
drept fundamental care se activează doar în anumite circumstanţe. În mod clar
excepţiile sunt de strictă interpretare şi de aceea trebuie aplicate în mod
restrictiv în speţă folosirea forţei; armamentul din dotarea armatei bosniace
era insuficient şi cu mult inferior celui deţinut de către sârbi. Acest fapt
însă, nu a împiedicat o serie întreagă de atacuri feroce orchestrate în satele
din jurul enclavei Srebrenica unde se aflau majoritari sârbi; aceste operaţiuni
au fost coordonate de către ofiţerul Naser Orić al Armatei Republicii Bosniace
(1992-1995) din Srebrenica. Masacrul populaţiei sârbe din Kravica [8]a
fost unul sadic, cu conotaţii profund religioase: musulmani contra creştini; 50
de sârbi au fost mutilaţi şi executaţi. Pe 16 aprilie 1993, Consiliul de
Securitate, a votat rezoluţia 819[9] în
baza Capitolului VII din Carta O.N.U.; acest document ar fi trebuit să pună
capăt crizei militare şi umanitare din Bosnia. Srebrenica cât şi celelalte
oraşe din jurul ei au căpătat statutul de “zonă sigură - safe area”. Rezoluţia
iniţială propusă de către reprezentantul permanent O.N.U. din partea
Venezuelei, Diego Arria, conţinea sintagma “safe haven – adăpost” aceasta
catalogare ar fi permis trupelor de menţinere a păcii să protejeze Srebrenica.
Statele occidentale nu au dorit acest lucru considerând că o protecţie completă
militară nu poate fi viabilă, totul resumandu-se la împiedicarea unor eventuale
atacuri din partea armatei Republicii Srpska. Sintetizând, ne dăm seama că nu
s-a dorit niciodată din partea comunităţii internaţionale o confruntare directă
cu atât mai mult militară cu Belgrad-ul. A doua zi, rezoluţia a fost prezentată
celor doi generali al părţilor beligerante: Ratko Mladić şi Sefer Halilović; Mladić
a fost ferm: Srebrenica va fi cruţata cu condiţia dezarmării populaţiei
musulmane! Totodată bosniacii musulmani trebuiau să încetează atacurile
împotriva sârbilor; Srebrenica şi celelalte oraşe vor deveni zone
demilitarizate iar această situaţie vă fi monitorizată de către trupele de
menţinere a păcii O.N.U. Într-un final, cei doi au căzut de acord. Însă aceste
cerinţe nu au fost deloc respectate armata bosniacă predând doar o parte din
armament, ba chiar o încălcare flagrantă a fost scoasă la lumină într-un raport[10] din
2002 realizat într-un mod exhaustiv de către Institul Olandez privind
Documentarea Războiului. Voi întrerupe cursul cronologic al evenimentelor
pentru a prezenta unele dovezi. În cadrul acestuia se face o investigaţia a
evenimentelor petrecute anterior, în timpul cât şi după asediul enclavei
Srebrenica; ceea ce voi expune în cele ce urmează se regăseşte într-un mod mai
detaliat în Anexa 2 a documentului, Capitolul 4 pagina 2744. Din primele
rânduri se face referire la o descoperire făcută de agenţia secretă Americană
C.I.A. de pe data de 4 septembrie 1993: un avion Boeing 747 aparţinând
companiei naţionale Iran Air se afla pe aeroportul din Zagreb (Croaţia); în interiorul
avionului s-au găsit echipamente militare toate destinate armatei bosniace,
întreaga încărcătura fiind confiscata de către americani. Pe data de 1
noiembrie, un alt Boeing 747 iranian a aterizat pe acelaşi aeroport din Zagreb
având de data aceasta la bord ajutoare umanitare. Încă de la începutul anului
1992 existau înţelegeri de ajutor reciproc între cele trei state:
Iran-Croatia-Bosnia Herţegovina; şefii ambelor state s-au întâlnit de
nenumărate ori în vederea cimentării relaţiilor diplomatice cât şi economice.
Turcia s-a adăugat pe această listă, oferind ajutor militar în mod direct
statului bosniac. Administraţia Americană a fost într-o dilemă, aceea între a
fi părtaşi sau nu la aceste operaţiuni. Interesul în regiune era destul de
mare, practic zona balcanică oferind o fereastră către Orientul Mijlociu. O
nouă abordare a acestui conflict s-a cristalizat: ridicarea embargoului impus
prin rezoluţia 713 menţionată anterior şi o recurgere energică la forţele
aeriene împotriva sârbilor în cazul împiedicării de către aceştia a acestor
transporturi, ajutoare. Clinton a susţinut în mod frecvent această schimbare de
optică însă, statele europene au respins această nouă strategie din principii
pur politice: soldaţii O.N.U. erau cetăţeni ai acestor state iar o eventuală
escaladare a conflictului ar fi însemnat şi pierderi de vieţi în rândul
acestora. Faptul că fluxul de armament a continuat fără niciun impediment s-a
datorat atât statului American care nu a întreprins vreo acţiune pentru a stopa
această încălcare a rezoluţiei 713 deşi ştiau situaţia cât şi a unei breşe din
această rezoluţie care nu mandata trupele de menţinere a păcii să monitorizeze
eventualele încălcări ale embargoului sau să-l implementeze efectiv.
Operaţiunea “Conducta croată” a primit oficial undă verde din partea
americanilor în 1994 materializat în Acordul de la Washington care punea bazele
Bosniei Herţegovina Federale formată din teritorii croate şi bosniace. Faptul
că Iran-ul era implicat în mod direct în toată această afacere cu armament,
pentru S.U.A. însemna un pericol foarte mare de incoluare a unor ideologii
extremiste în Balcani ce ar fi reprezentat un pericol într-un final şi la
adresa siguranţei naţionale; totodată, preşedintele Alija însuşi era îngrijorat
de faptul că, croaţii, deţineau controlul exclusiv al aprovizionării militare
din Iran, existând de altfel şi confruntări militare între aceste două state.
În
1995, operaţiunea “Zborurile negre” intra în scena acestui conflict: mai multe
avioane Hercule C130 au survolat spaţiul bosniac şi făceau livrări de
echipamente militare pe aeroportul din Tuzla, unul dintre cele mai mari din
Bosnia. Acestea au fost observate de personalul O.N.U. aflat în apropierea
aeroportului. Conţinutul era următorul: armament uşor, muniţie, uniforme cât şi
arme antitanc; echipamentul era apoi preluat de către bosniaci şi transportat
în oraşul Zepa, având ca destinaţie finală Srebrenica. Generalul Mladić s-a
plâns la rândul său de aceste încălcări ale înţelegerii pe care a avut-o cu
partea bosniacă privind zona demilitarizată. Deşi provenienţa avioanelor nu a
putut fi descoperită deoarece nu există niciun semn distinctiv pe acestea,
toate privirile s-au îndreptat către anericani, care, au iniţiat la rândul lor
o serie de contra rapoarte ce contraziceau precedentele aparţinând celor din
cadrul O.N.U.; explicaţia existenţei avioanelor Hercule C130 cât şi a celor
două avioane de lupta ce le escortau a fost aceea a unui exerciţiu militar
desfăşurat de către O.N.U. în cooperare cu N.A.T.O. Câteva indicii ne conduc
totuşi către o implicare a Statelor Unite în această operaţiune: o parte din
soldaţii bosniaci au văzut văzuţi purtând uniforme noi având pe acestea steagul
American cât şi faptul că în intervalul de timp în care se desfăşurau livrările
(noaptea în toate cazurile) avioanele-radar de tip AWACS ce se aflau în
apropierea pistei din Tuzla fie nu funcţionau, fie la bordul acestora se afla
doar echipaj american. O altă explicaţie a acestor zboruri ar fi aceea a
implicării Turciei ce avea în dotarea armatei sale aceste avioane şi care ar fi
decolat de pe teritoriul ocupat din Cipru. De necontestat este faptul că
americanii au facilitat această operaţiune prin măsurile pe care le-au luat în
ceea ce priveşte monitorizarea spaţiului aerian. Totuşi, aceste zboruri în
lumina dreptului internaţional au încălcat doua rezoluţii fundamentale ale
Consiliului de Securitate; prima 713 iar cea de-a doua 816[11]
în această din urmă interzicându-se orice tip de zbor deasupra teritoriului
bosniac. Aceste încălcări fireşte că au rămas nepedepsite desfăşurându-se sub
ochii comunităţii internaţionale, niciun stat nepunând capăt acestora.
Acuzaţii
au fost şi din partea bosniacilor care susţineau că sârbii se înarmează şi
primesc armament greu inclusiv tancuri iar aceste ajutoare veneau din zona de
graniţa dintre Republica Srpska şi statul iugoslav. Raportul face referire la
faptul că deşi existau zvonuri în ceea ce priveşte acţiunile militare, nu s-au
găsit dovezi clare în arhivele O.N.U. Ajutorul se rezumă doar la suport
logistic, furnizare de componente militare, echipamente de comunicaţie cât şi
efectuarea de plăţi a personalului militar al republicii srpska. Rezultatul
raportului a fost acela că implicarea Belgrad-ului a existat în cadrul
războiului din Bosnia însă nu într-o manieră directă.
Concluzia
în această privinţă a fost reiterata şi de sentinţa data de către Curtea
Internaţională de Justiţie în cazul privind “Aplicarea convenţiei de prevenire
şi pedepsire a crimei de genocid” dintre Bosnia Herţegovina şi Serbia şi
Muntenegru[12].
Raţionamentul curţii a plecat de la regulă internaţională conform căreia un act
comis de către un organ al unui stat ce încalcă regulile dreptului
internaţional este atribuit statului însuşi. În acest sens nu există nicio
dovadă clară care să afirme faptul că atât Republica Srpska cât şi armata
acesteia sunt organe ale statului iugoslav din punctul de vedere al legii
interne iugoslave. În sprijinul acestui argument s-a invocat jurisprudenţa
anterioară a curţii -cazul Nicaragua contra Statelor Unite – în care s-a
specificat faptul ca persoane, grupuri de persoane şi entităţi pot fi asimilate
ca acţionând în numele statului cu condiţia ca acestea să fie complet
dependente de statul respectiv astfel, în cazul de faţă, nu s-a putut dovedi că
persoanele sau entităţile care au comise acte de genocid în Srebrenica
reprezentau un instrument al guvernului de la Belgrad, fiind asimilat acestuia;
în schimb, Iugoslavia acorda într-adevăr sprijin substanţial Republicii Srpska
în special pecuniar (efectuarea de plăţi ofiţerilor armatei srpska) dar acest
fapt nu denotă ideea de organ al statului iugoslav. În privinţa trupelor
paramilitare că au acţionat în Srebrenica, concluzia curţii a fost identică în
sensul neexistentei unor dovezi concrete care să ateste faptul că erau
dependenţi de statul iugoslav. Pasul următor a fost reprezentat de analiza
curţii în privinţa controlului exercitat de către Belgrad; deşi nu erau organe
ale statului se pune problema dacă au acţionat în lumina instrucţiunilor sau
controlului emanând de la statul iugoslav. Norma cutumiara în privinţa responsabilităţii
internaţionale dictează ca conduita unei persoane sau grup de persoane va fi
considerată ca fiind una a statului din punctul de vedere al dreptului
internaţional dacă acea persoană sau grup acţionează de fapt la instrucţiunile,
direcţiile sau sub controlul statului. S-a invocat din nou speţă mai sus
menţionată din care reiese criteriul controlului efectiv ce înglobează aceasta
normă. Concluzia a fost că nu s-a acţionat nicidecum în urma instrucţiunilor
sau sub controlul statului iugoslav, ba din contră, atrocităţile au fost comise
în mod individual la iniţiativa unor persoane din cadrul armatei republicii
srpska. În cadrul paragrufului 2 din dispozitivul hotărârii curţii se
menţionează că Serbia nu a comis acte de genocid prin organele sale. Având la
baza aceasta sentinţă pot afirma că ceea ce am prezentat până acum nu este
decât realitatea obiectivă şi golită de orice fel de interese meschine care au
condus încet dar sigur pe toată lumea către un drum cu sens unic către
pierzanie. Mă văd nevoit să revin la desfăşurarea iniţială a evenimentelor.
Rezoluţia Consiliului de Securitate din 6 mai
1993 numărul 824[13] a
extins conceptul de “safe area” şi la alte oraşe: Sarajevo, Žepa, Goražde,
Tuzla şi Bihać – secţiunea operativă, articolul 3. Modul de abordare a
situaţiei nu este unul conform cu realitatea deoarece acest concept nu este
clar definit în niciuna din rezoluţii; raportul Secretarului General din 1
decembrie 1994[14]
vine să facă lumină în acest sens. Sunt recomandate câteva reguli care odată
puse în aplicare vor conferi o eficienţă sporită acestei măsuri, printre
acestea: o conturare clară a zonei sigure; demilitarizarea totală a zonei;
libertate completă de mişcare/tranzit a populaţiei locale, trupelor O.N.U. cât
şi a ajutoarelor umanitare. Toate aceste măsuri se regăsesc în pagina 15 a
raportului unde de altfel sunt şi detaliate. Esenţial în acest caz este
demilitarizarea totală a acestor zone deoarece foarte multe atacuri au avut loc
din această zonă; echipamente militare cât şi tabere militare se regăseau în
aceste locuri. Ambiguitatea scopului acestor zone protejate era percepută de
către sârbi ca fiind o facilitate acordată bosniacilor pentru a menţine
respectivele teritorii şi nicidecum pentru protecţia civililor. Nevoia unei
rezolvări rapide se acutiza pe măsura trecerii timpului, astfel un eventual
tratat de pace capăta contur.
Tratatul
de pace intitulat Vance – Owen includea împărţirea Bosniei în zece regiuni
semi-autonome în funcţie de criteriul etnic. Milošević însuşi a îmbrăţişat
ideea acestui plan iar în mai 1993 în cadrul Conferinţei de la Atena, a fost
semnat de către cei trei reprezentanţi ai minorităţilor din Bosnia: Alija –
bosniacii musulmani, Tuđman – bosniacii croaţi şi Karadžić- bosniacii sârbi;
semnătura ultimului capăta efect doar cu condiţia ratificării planului de către
Parlamentul Republicii Srpska. Planul a fost întâmpinat cu un “NU” hotărât din
partea politicienilor. Crearea unui stat puternic sârb independent ar fi fost
imposibilă din cauza fragmentarii, dorindu-se un stat pur din punct de vedere
etnic şi unitar. Cei care au încălcat primii acest plan de pace au fost
bosniacii croaţi cu scopul de a revendica teritoriile din sudul Bosniei; oraşul
Mostar a fost împărţit între musulmani şi croaţi. Administraţia Americană s-a
implicat în mod efectiv reuşind să pună capăt acestui război croato-bosniac
prin semnarea unui accord de pace de către preşedintele Bosniei şi cel al
Croaţiei. Consecinţă a reacţiilor părţilor la planul de pace, rezoluţia 836[15] din
4 iunie 1993 a introdus pentru prima dată de la pornirea acestui război un
instrument nou: folosirea forţei. Este evident că evenimentele au luat o
turnură cu totul neaşteptată iar comunitatea internaţională a fost total
surprinsă – neratificarea planului a însemnat o lovitură grea data ultimei
speranţe de a fi pace. În secţiunea operativă, articolele 9 şi 10 conţin sintagma
“necessary means”, în primul dintre cele două folosindu-se în mod explicit
conceptul de folosire a forţei; la o mai atentă analiză a conţinutului acestei
rezoluţii vom observa faptul că forţă se va folosi dacă sunt îndeplinite două
condiţii: trupele de menţinere a păcii sunt atacate sau zonele sigure sunt
supuse bombardamentelor şi dacă există aprobarea Consiliului de Securitate cât
şi a Secretarului General. Coroborând toate acestea cu articolul 5 în care se
reiterează ideea de prevenire a atacurilor de către trupele O.N.U. reiese o
lipsă de reacţie în majoritatea cazurilor; sub nicio formă nu s-a avut intenţia
măcar de confruntare directă şi nici măcar de salvare a populaţiei civile care
a fost lăsată sub protecţia unor aproximativ 500 de soldaţi existenţi în
fiecare din aceste zone aşa-zise “sigure”. Consider că s-a aşteptat un pas
greşit din partea sârbilor, un eventual atac care de altfel nu a întârziat să
apară, astfel încât prezenta trupelor de menţinere a păcii să devină vizibilă.
Ceea ce este de condamnat cu precădere este falsă încredere pe care populaţia
civilă a nutrit-o în mod legitim într-o eventuală evitare a unei tragedii
nedorite şi până la urma artificial create de către un stat-tert în speţă
S.U.A. Având în vedere cele expuse mai sus, explozia produsă în capital Bosniei
este una firească care a urmat cursul firesc inerţiei.
Sarajevo revine în atenţia
comunităţii internaţional pe 5 februarie 1994: explozia din piaţa Markale[16].
Sârbii sunt cei învinuiţi iar N.A.T.O reacţionează pentru prima dată în ceea ce
priveşte acest conflict, dându-le sârbilor un ultimatum de 10 zile pentru a-şi
retrage artileria poziţionată pe colinele dealurilor ce înconjoară oraşul; în
caz contrar Alianţa ar fi apelat la bombardarea poziţiilor militare sârbe.
Acest ultimatum a fost susţinut de către S.U.A. şi Marea Britanie. Intervenţia
Rusiei în acest context a fost una determinanta, preşedintele Boris Yeltsin
ajungând la o înţelegere cu Karadžić iar în ultima zi a ultimatumului trupele
ruseşti au ajuns în Sarajevo astfel un eventual atac din partea Alianţei era ca
şi inexistent. Sârbii, sub protecţia oferită de către ruşi, au accept
condiţiile. Aceasta supunere nu a fost decât un mod de a mai detensiona
atmosfera ostilă create în jurul acestora şi totodată un răgaz în vederea
pregătirii ofensivei inevitabile. În aprilie 1994, sârbii lansează un atac
asupra oraşului Goražde, ce se află sub protecţie O.N.U.; iniţial nu a existat
niciun răspuns la acest atac, însă, în urma schimbului de focuri dintre trupele
Republicii Srpska şi trupele O.N.U. din care a rezultat o victimă din tabăra
aliata, N.A.T.O. în baza rezoluţiei 836 a recurs la bombardarea unui tanc şi a
unui post de comandă. Mladić a ordonat trupelor sale, drept consecinţă, să
înconjoare 150 de soldaţi O.N.U. pe care i-a luat ostatici ameninţându-I chiar
cu propria lor viaţă. Confruntări au mai avut loc însă criză a luat sfârşit,
prizonierii fiind eliberaţi pe 17 aprilie iar trupele lui Mladić s-au retras
din oraş ca urmare tot a unui ultimatum N.A.T.O. în caz contrar bombardamentele
reluându-se. Un agresor nu poate fi tratat ca un egal ce respectă regulile,
deci că fiind de buna-credinţă; dacă într-adevăr se doreşte a fi împiedicat să
mai comită acţiuni violente, trebuie paralizat din punct de vedere militar în
special prin mijloace ce implică folosirea forţei. Un ultimatum nu este decât o
tărăgănare şi o invitaţie de nerefuzat la şi mai multe distrugeri şi fapte
reprobabile.
Srebrenica
este următoarea enclava atacată de către trupele lui Mladić. Trebuie menţionat
faptul că această operaţiune nu a fost una surprinzătoare ci previzibilă din
trei motive pe care le voi expune în cele ce urmează:
Trupele
militare cât şi paramilitare sârbe se aflau în zona enclavei încă din anul
1992, având loc chiar şi confruntări pentru controlul acesteia între sârbi şi
trupele bosniace conduse de către Naser Orić.
Atacurile
frecvente ale bosniacilor ce veneau din interiorul enclavei împotriva trupelor
srpska deşi aceasta ar fi trebuit să fie o zonă demilitarizată cât şi una
“sigură” conform rezoluţiei Consiliului de Securitate; operaţiunile secrete
anterior menţionate au contribuit la asigurarea unui flux continuu de armament
Atacul satului sârbesc Višnjica orchestrat din ordinul
preşedintelui Alija pe 26 iunie 1995
Pe data
de 6 iulie 1995, Srebrenica este atacată de către sârbi. Ceea ce a urmat nu
poate fi riguros, obiectiv descris existând şi astăzi controverse privind
numărul total de victime civile; cifrele vehiculate se ridică la ordinul miilor
fapt cauzat în mare măsură de numărul mare de refugiaţi bosniaci ce s-au
stabilit pe acest teritoriu, fiind siliţi să-şi abandoneze locuinţele din
zonele de conflict din apropiere. Un lucru ce trebuie neapărat subliniat este
lipsă de orice tip de reacţie din partea trupelor ce se aflau sub mandat O.N.U.
– Contingent olandez în mare parte. În aceeaşi ordine de idei se adauga şi
rigiditatea comunităţii internaţionale care nu a dorit să escaladeze
conflictul, folosirea forţei fiind total exclusă; aşadar, suntem îndreptăţiţi
să afirmăm că aceasta inacţiune de neconceput reprezintă o formă de
complicitate tacită la atrocităţile comise! Frântă a fost primul stat care a
încercat să soluţioneze conflictul: intervenţia militară a fost varianta francezilor.
Americanii nu au dorit pe moment o intervenţie în forţă; planul lor a fost
altul fără valente belicoase: schimb de teritorii. Astfel, enclavele -unde
predominanţi erau musulmani – de la graniţa cu Serbia le-ar fi revenit acestora
iar de cealaltă parte a Bosniei de N-S -unde teritoriile erau stăpânite de
sarbi- bosniacilor. Sârbii erau cei care aveau de pierdut cel mai mult în
sensul că această mişcare urmărea în mod indirect şi interesele Croaţiei care
pierduseră ¼ din teritoriu în favoarea sârbilor. Ofensiva croată a început pe 4
august 1995 cu asediul capitalei Republicii Srpska Knin[17].
Oraşul a fost ocupat relativ uşor, sârbii fiind copleşiţi atât numeric cât şi
militar; mulţi dintre sârbi au fugit sau au fost omorâţi. Victoria a consfinţit
naşterea unei Croaţii pure din punct de vedere etnic. Se părea că totul se
îndreaptă către o înfrângere definitivă a trupelor sârbe şi deci către
rezolvarea conflictului ce se prelungea de-alungul anilor. Tragedia din 28
august similară cu cea din piaţa Markale a fost una cu un impact deosebit la
nivel internaţional[18].
Carnagiul produs a semnalat iniţierea bombardamentelor de către N.A.T.O. şi
americani a poziţiilor sârbe de pe teritoriul bosniac. Operaţiunea “Deliberate
Force” ce s-a desfăşurat între 30 august şi 14 septembrie fiind cea mai mare de
acest tip din istoria oraganizatiei cât şi din istoria Europei de după al
doilea război mondial. Iată cum o organizaţie înfiinţată în scopuri defensive
conferind protecţie doar statelor membre, intervine într-un conflict care nu
vizează niciun membru al acesteia şi iniţiază operaţiuni ofensive. Data de 20
septembrie a însemnat încetarea operaţiunii ca urmare a conformării din partea sârbilor
în ceea ce priveşte retragerea artileriei din jurul capitalei bosniace.
Sesizând oportunitatea creată, atât bosniacii cât şi croaţii au încercat să
profite cât de mult posibil în privinţa redobândirii teritoriilor pierdute.
Simetria este cea care v-a pune capăt acestei perioade tulburi: americanii au
reuşit cu succes să determine părţile beligerante să semneze un acord de
încetare a focului pe 5 octombrie 1995 care a culminat cu Tratatul de Pace de
la Dayton, Ohio.
O semnătură nu poate nicicum risipi fantomele trecutului
care vor continua să bântuie această regiune greu încercată. Scopul nu fusese
atins încă: Iugoslavia încă mai “trăia”!
Costas
Serialul nu s-a sfarsit, dar poate nu mai punem continuarea pentru ca suntem suparati : nu s-a comentat mai numic despre ce a muncit acest om sa va aduca la cunostinta, asa ca ... va pedepsim !
Si inca ceva : comentariile anonime vor fi sterse,indiferent cat de interesante ar fi.
multumim de intelegere si mai jos aveti surse si referinte cu privire la acest studiu.
(PSST!Vedeti partea a treia mai sus!)
.
(PSST!Vedeti partea a treia mai sus!)
.
[1]http://www.fas.org/irp/offdocs/nsdd/23-2222t.gif
[2]Bill Text 101st Congress
(1989-1990)H.R.5114.ENR H.R.5114 Foreign Operations, Export Financing, and
Related Programs Appropriations Act, 1991 (Enrolled Bill [Final as Passed Both
House and Senate] - ENR)
[4]http://www.youtube.com/watch?v=-dd9nITrjyM
[5]Rezolutia A/RES/46/237
[6]http://www.sipri.org/databases/embargoes/un_arms_embargoes/yugoslavia/yugoslavia-1991/un-security-council-resolution-713-1991
[7]Christine Gray , “International law
and the use of force - second edition”,
Oxford University Press, Capitolul 4, pagina 106
[8]http://www.youtube.com/watch?v=9OohDHm1mcc&feature=player_embedded#!
[9]http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/221/90/IMG/N9322190.pdf?OpenElement
[10]http://www.srebrenica.nl/Content/NIOD/English/srebrenicareportniod_en.pdf
[11]http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/187/17/IMG/N9318717.pdf?OpenElement
[13]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/262/07/IMG/N9326207.pdf?OpenElement
[14]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/482/33/PDF/N9448233.pdf?OpenElement
[15]http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N93/330/21/IMG/N9333021.pdf?OpenElement
[16]http://www.youtube.com/watch?v=XMkqCncevBA
[17]http://www.youtube.com/watch?v=xFfDlPpLuLI
[18]http://www.youtube.com/watch?v=k1QCNeAhxoo
[19]http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1160.htm
[20]http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm
[21]http://smsjm.vse.cz/wp-content/uploads/2008/10/sp30.pdf
[22]Sursa
http://blog.balder.org/billeder-blog/Hashim-Thaci-Bernard-Kouchner-Mike-Jackson-Kfor-Agim-Ceku-Uck-Wesley-Clark-October-1999-320.jpg
[23]http://libcom.org/files/images/history/CK_building_on_fire_1999%5B1%5D.jpg
[24]http://www.commondreams.org/headlines02/images/0504-02.jpg
[26]http://sitemaker.umich.edu/drwcasebook/files/the_kosovo_report_and_update.pdf
[27]http://www.youtube.com/watch?v=DpF7RCpEI8U
[28]http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-012e.htm
[29]http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm
[30]http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-064e.htm
[31]Christine Gray , “International law
and the use of force - second edition”,
Oxford University Press Capitolul 2
pagina39
[32]http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/55/United_Nations_Security_Council_Meeting_3988_1010.3370v1.pdf
[33]http://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/kos%20SPV3989.pdf
[34]Christine Gray , “International law
and the use of force - second edition”,
Oxford University Press Capitolul 2
pagina 40 -41
[35]http://responsibilitytoprotect.org/ICISS%20Report.pdf
[36]http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1674%282006%29
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu