 |
| Actuala Iugoslavie |
Chiar daca nu v-ati facut datoria sa comentati , nu am ce face si trebuie sa continui acest studiu.
Nu de alta, dar sunt prea multe chestii interesante care cred ca merita sa le aflati.
Povestea acestui stat incercat nu s-a terminat in istoria de dupa dezintegrarea sistemului comunist si se pare ca nimeni nu a invatat mare lucru dintr-o asemenea catastrofa.
Asteptam totusi opiniile voastre.
Kosovo: între pretext şi deziderat
Aceasta
provincie este menţionată prima dată ca făcând parte din statul medieval
Serbia. În 1346 ia naştere Imperiul Sârb iar secolele XII şi XIV au reprezentat
crearea unui centru politic şi spiritual în această provincie. Bătălia de la
Kosovo din 1389 a constituit o lovitură grea dată naţiunii sârbe care a pierdut
provincia în favoarea otomanilor. Kosovo va face parte din Imperiul Otoman până
în 1912. Albanezii au fost cei care au acceptat islamizarea acestei provincii
deţinând şi diferite funcţii în cadrul administraţiei otomane şi persecutându-i
pe cei de religie creştină, în majoritatea lor sârbi. O împărţire a acestei
provincii s-a făcut încă din această perioadă criteriul fiind unul pur
religios. Pe perioada celui de-al doilea război mondial, sârbii din Kosovo sunt
supuşi atacurilor din partea albanezilor, în consecinţă peste 70.000 de familii
sârbe sunt obligate să fugă din calea acestor violente. Atrocităţile comise
s-au produs pe fondul idealului naţional a “Marii Albanii” formată din Kosovo, Antohia, părţi din Macedonia,
Muntenegru şi Serbia cât şi nordul Greciei. Tito, ca urmare a victoriei sale
din cel de-al doilea război mondial, a dat un decret în 1945 prin care li se
interzicea familiilor sârbe - ce au fost
nevoite să plece din Kosovo - să se mai întoarcă, proprietăţile lor fiind date
albanezilor săraci, toate acestea savarsindu-se în numele unităţii şi frăţiei
iugoslave. În anii 40’ foarte mulţi albanezi din Albania s-au stabilit în
Kosovo ca urmare a acestei măsuri. Orice forme de manifestare naţionalistă
inclusiv criticarea măsurilor anti-sârbe, au fost suprimate aspru de către
regim. Albanezii din Kosovo au avut un statut privilegiat ducând un trai mai
bun decât în Albania şi având o sumedenie de servicii şi facilităţi: şcoli
proprii, universităţi, posturi radio şi de televiziune etc.
Criză
economică de la sfarsitul anilor 70’ cu care s-a confruntat Iugoslavia a
afectat în special minoritatea albaneză din Kosovo care din cauza unei lipse de
pregătire profesională, o mare parte din aceasta a întărit rândurile şomerilor.
În acest context economic deloc favorabil începutul anilor 80’ au fost marcaţi
de atacuri frecvente ale albanezilor împotriva sârbilor; din nou idealul “Marii
Albanii” a stat la baza acestor acţiuni, Kosovo fiind considerată ca aparţinând
doar albanezilor. Constituţia din 1974 la care m-am referit la începutul
subcapitolului 2.2 a contribuit într-o mare măsură la reaprinderea flacării
autodeterminării în rândul minorităţilor din federaţia iugoslavă. Situaţia
disperată a sârbilor cât şi scăparea de sub controlul guvernului de la Belgrad
a acestei regiuni au condus în anul 1987 la vizita lui Slobodan Milošević ce
deţinea funcţia de preşedinte al Partidului Comunist în acea perioadă. Apărător
fervent al drepturilor sârbilor din Kosovo, declaraţia sa: “Aici nimeni nu are voie să vă bată” va
deveni un stimulent puternic în ceea ce priveşte modul în care va reacţiona
Serbia în vederea rezolvării acestei crize. Deşi Constituţia din 74’ este
abolita, controlul efectiv al guvernului sârb nu poate fi impus şi în Kosovo:
cu ajutorul Partidului Comunist din Albania sunt create structuri paralele de
stat luând naştere odată cu acestea şi mişcările separatiste. O structură
puternic militarizata avea să preia conducerea acestor mişcări: Armata de eliberare a Kosovo – K.L.A.
în engleză. Fondul creării acestei organizaţii paramilitare era unul extremist
lucru dovedit din plin în anul 1998 când peste 400 de albanezi kosovari au fost
omorâţi doar pentru că se împotriveau separării de Iugoslvia; în acelaşi an
S.U.A a desemnat această organizaţie drept una teroristă cu conexiuni în rândul
crimei organizate. Luptătorii erau antrenaţi şi înarmaţi de către statul
albanez. În acest sens putem afirma că Albania a devenit stat agressor
încălcând principiile Cartei O.N.U. cu precădere articolul 2 alineatul 4 cât şi principiile fundamentate în
rezoluţia Adunării Generale 2625(XXV)/1970
în special cel al abţinerii statelor de a
organiza, finanţa, iniţia, incita ori tolera activităţi subversive, teroriste
sau armate care ar putea interfera cu un conflict civil dintr-un alt stat.
Această practică şovinista de a-ţi impune cu forţa deziderate naţionale nu a
fost deloc sancţionata de către comunitatea internaţională. În anul 1998 un
război civil în toată regula luase naştere: sârbii au fost supuşi unor
tratamente inumane (arşi în crematorii improvizate, violuri la care erau supuse
femeile) iar în tot acest timp statul iugoslav încerca să restabilească
ordinea, însă totul a fost sortit eşecului. Un exod al populaţiei sârbe către
alte state inclusiv Serbia nu a fost decât o reacţie firească la evenimentele
în desfăşurare.
Rezoluţia
Consiliului de Securitate 1160[1] din
31 martie 1998 în baza Capitolului VII a avut drept scop găsirea unei soluţii
paşnice la acest conflict. Se observă din nou faptul că gruparea K.L.A. este
una teroristă, acţiunile acesteia fiind catalogate drept “acte de terorism”. Mai trebuie menţionată şi măsură luată în cadrul
secţiunii operative la alineatul 8, aceea de embargou militar pe teritoriul
Republicii Federale Iugoslavia- Serbia şi Muntenegru- inclusiv Kosovo. Aceeaşi
masura ca in cazul Bosniei care s-a dovedit ineficienta. Nici în aceasta
situatie eşecul nu s-a lăsat aşteptat! La începutul lunii aprilie luptele s-au
intensificat, K.L.A. reuşind să ocupe o zonă ce se întindea până la graniţa cu
statul iugoslav; armata iugoslavă cât şi poliţia au început operaţiuni de
eliberare a acestor porţiuni de teritoriu. Lucrurile păreau să se îndrepte
într-o anumită măsură în mai, când preşedintele Rusiei Boris Yeltsin şi cel al
Iugoslaviei Slobodan Milošević au ajuns la un acord privind iniţierea unei misiuni
internaţionale de observare pe teritoriul kosovar începând cu luna iunie. Din
nou observăm implicarea Rusiei în ceea ce priveşte soarta statelor balcanice
într-o perioadă sumbră, ruşii fiind singurii care au reuşit în mod obiectiv să
detensioneze situaţia atât acum cât şi în perioada războiului din Bosnia. Toate
aceste încercări paşnice de rezolvare a conflictului nu au însemnat decât o
undă verde pentru trupele paramilitare albaneze care şi-au extins aria de
influenţa şi în nordul provinciei. Pe 23 septembrie o nouă rezoluţie O.N.U.
emisă de către Consiliul de Securitatea tot în baza capitolului VII venea să
intregeasca tabloul tragic al evenimentelor în desfăşurare; rezoluţia 1199[2]
face referire în mod imperativ la încetarea focului de către ambele părţi de
unde rezultă faptul că rezoluţia anterioară privind embargoul impus s-a dovedit
ineficienta. Totodată se mai face referire şi la evitarea “unei catastrofe umanitare iminente” prin luarea unor măsuri
adecvate; interesantă este introducerea în ecuaţie a acestei certe catastrofe
deşi niciuna dintre părţi nu a subliniat acest lucru ba mai mult s-ar părea că
se uită sursa acestor confruntări militare care evident au lăsat urme profunde
– victime cât şi refugiaţi de ambele parti- însă intensitatea acestora nu s-a
datorat decât unei reţele teroriste cu legături strânse cu mafia albaneză.
Trebuie subliniată pasivitatea vădită în ceea ce priveşte sancţionarea statului
albanez care a contribuit într-o proporţie covârşitoare în urmarea cursului
către o “criză umanitară”. În octombrie prin intermediul misiunii
internaţionale din Kosovo sub egida O.S.C.E., un acord de încetare a focului a
fost implementat. De la bun început acestei înţelegeri i-a lipsit un element
primordial pentru a funcţiona: semnătura celor de K.L.A. Guvernul iugoslav şi-a
îndeplinit obligaţia de a micşora contingentul militar şi de a se retrage din
poziţiile ocupate pe când tabăra adversă a profitat de această gură de oxigen
exploatând militar situaţia creată prin ocuparea punctelor strategice lăsate
libere de către sârbi.
Data de
15 ianuarie 1999 va avea o rezonanţă afectivă decisivă în privinţa turnurii pe
care evenimentele o vor lua, această dată fiind asociată cu cea a “masacrului de la Račak “. În zorii
acestei zile armata iugoslavă şi poliţia sarba au luat cu asalt acest sat după
ce în prealabil se folosise artileria; în tot acest timp aceştia au fost
asistaţi de la distanţă de către doi reprezentanţi ai misiunii O.S.C.E. din
Kosovo cât şi de reprezentanţi ai presei internaţionale. Toţi au fost informaţi
de către sârbi cu privire la această operaţiune. Scopul era acela de a prelua
controlul care era deţinut de către trupele K.L.A. Au avut loc schimburi de
focuri sporadice între sârbi şi soldaţii kosovari ce s-au refugiat în pădurea
din împrejurul satului. Rezultatul: 15 morţi în rândul soldaţilor kosovari şi
capturarea de armament, deci un succes. Reprezentanţii O.S.C.E. au intrat în
sat după terminarea operaţiunii şi au constatat că în mare parte era abondonat
iar persoanele cu care au intrat în contact deşi rănite nu le-au raportat nimic
ieşit din comun. A doua zi un număr de 45 de cadavre zăceau într-o groapă din
sat!
Coordonatorul
misiunii O.S.C.E. William Walker, îndrumat de către trupele KLA care
recuceriseră între timp satul în timpul nopţii, a dat vina fără a avea o dovadă
concretă pe sârbi. Imediat au urmat o serie de telefoane date administraţiei
americane în care denunţa “masacrul”. Însă scenariul nu este unul veridic din
mai multe motive:
- Faptul ca toată lumea a fost informată legat de această
operaţiune reprezintă o dovadă a faptului că sârbii nu au intenţionat nicidecum
să ascundă urmele acesteia
- La faţa locului nu s-a efectuat imediat o cercetare
temeinică din care să rezulte acest lucru; cartuşele care s-au găsit au fost
prea puţine în comparaţie cu numărul victimelor
- Civilii rămaşi deşi cunoşteau bine locurile din sat nu au
observant nimic suspect decât când au venit trupele paramilitare
- Prezenta celor din K.L.A. este una suspecta – se poate lua
în considerare şi o eventuală strategie a acestora de a transforma o înfrângere
în victorie; victimele operaţiunii sârbilor să fi fost mutate în acel loc şi
îmbrăcate în civil.
Consider
acest episod ca fiind un pretext pentru întreaga comunitate internaţională cât
şi un şantaj emoţional: civilii sunt măcelăriţi iar “noi” doar asistăm şi luăm
act de acest lucru! Dacă Bosnia a avut parte de episodul Srebrenica iată că şi
Kosovo are episodul Račak însă la o scară mai mică.
În
februarie 1999 secretarul general N.A.T.O. Javeir Solano deschide runda
negocierilor între cele două tabere beligerante acestea desfăşurându-se în
Franţa la Château de Rambouillet. Menţionez că discuţiile s-au purtat sub
spectrul avertismentului legat de începerea bombardementelor împotriva Serbiei
de către Alianţa în cazul unui eventual eşec; într-un cuvânt ultima şansă data
statului iugoslav. În timpul acestor tratative două opinii divergente în ceea
ce priveşte abordarea situaţiei au luat naştere: americanii au fost mai
tranşanţi – în cazul nesemnării acordului de către sârbi şi al semnării de
către albanezi, singura soluţie era cea a folosirii forţei. De cealaltă parte
poziţia Europei reprezentată de către Marea Britanie era aceea a ajungerii la
un acord de voinţe, consens. Aspectele politice ale acestui acord erau pe
placul sârbilor în principal dorindu-se o extindere a autonomiei provinciei
Kosovo, însă în niciun caz independenţa acesteia. Un lucru nu putea fi
acceptat: prezenţa temporară a trupelor N.A.T.O. pentru instaurarea păcii în
zonă; acest scenariu
semăna cu unul al unor trupe de ocupaţie sub mandat
internaţional! Dacă studiem conţinutul acestui acord[3]
ne putem forma o opinie mai detaliată în ce priveşte modul în care erau
percepuţi sârbii. Anexa B alineatul 8 pagina 44 stipulează:” personalul N.A.T.O. împreună cu vehiculele,
navele, avioanele şi echipamentele asociat acesteia, se vor bucura de o trecere
liberă şi nerestricţionata cât şi de un acces liber pe teritoriul Iugoslaviei
inclusiv spaţiul aerian şi marea teritoriala aferente acesteia”. Oare
această condiţie dacă ar fi fost impusă celulilalt partener de discuţii,
reacţia ar fi fost una de conformare? Suveranitatea statală este încălcată în
mod grosolan iar aceasta violare a unui principiu internaţional fundamental mă
face să am dubii în ceea ce priveşte adevăratele intenţii ale comunităţii
internaţionale în privinţa viitorului republicii iugoslave. Capitolul 8
articolul 1 alineatul 3 pagina 46 aruncă o “momeală” periculoasă ce pune în
pericol integritatea teritorială: “la
trei ani după intrarea în vigoarea a acestui Acord, o întâlnire la nivel
internaţional va avea loc, în cadrul careia să se determine mecanismul în
vederea unei rezolvări finale legată de Kosovo, având la baza voinţa populară,
opiniile relevante ale autorităţilor...” Stabilirea unui termen fix din
moment ce situaţia supusă analizei este una extrem de complexă mi se pare o
încercare de grăbire a procesului astfel rezultatul fiind unul deloc
convenabil. Incertitudinea ce planează asupra soluţiei este tot un factor care
a influenţat atitudinea sârbilor: dacă albanezii din Kosovo ar fi vrut
independenţă iar autorităţile din acel teritoriu ar fi susţinut cauza, atunci
conflictul ar fi fost închis? Criteriile sunt pur subiective şi nu au relevanta
nici juridică şi nici diplomatică.
Refuzul,
justificat de altfel, a fost categoric. Albanezii accepta! Scenariul
americanilor este înfăptuit. Urmarea nu putea decât să fie una singură iar
această poză este una extrem de sugestivă:
De la
stânga la dreapta: Hashim Thaci –
liderul grupării teroriste KLA, Bernard
Kouchner –reprezentantul O.N.U. în Kosovo, Mike Jackson – comandantul trupelor K.F.O.R. sub mandat O.N.U., Agim Ceku – soldat KLA şi Wesley Clark – comandant N.A.T.O.
Belgradul
a reprezentat o ţintă demult râvnita. Centrul vital al regimului lui Milošević
trebuia redus la tăcere odată pentru totdeauna. Aproape patru luni (24
martie-11 iunie) de bombardamente intense pe tot teritoriul Republicii
Iugoslave inclusiv Kosovo. Clipe de haos şi de teroare în rândul populaţiei
civile au avut loc, lucru absolut normal din moment ce Alianţa Nord-Atlantica
împreună cu S.U.A. au dezlănţuit întreaga lor putere militară.
Atât noaptea
[5]
Cât şi ziua
Curmând
vieţi şi născând suferinţa[7] -
principiul conform căruia la violenţă răspunzi cu violenţă a fost ridicat la
rang de soluţie la un nivel internaţional. “Raportul Kosovo” din anul 2000[8]
întocmit de către Comisia Internaţională
Independenta privind Kosovo oferă o descriere a acestei campanii militare;
tot ceea ce voi relata în continuare se regăseşte în partea introductivă a
raportului în care se realizează un rezumat cât şi în partea a 3 –a, începând
cu pagina 30. Încă de la început, Comisia a constatat faptul că, intervenţia
militară orchestrată de N.A.T.O. a fost ilegală dar justificată; ilegală
deoarece nu a avut acordul Consiliului de Securitate O.N.U. conform articolului
53 alin. 1("Consiliul de Securitate va folosi, dacă este cazul, asemenea
acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere
sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi însa întreprinsa,
în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără
autorizaţia Consiliului de Securitate; sunt exceptate măsurile împotriva
oricărui Stat inamic, în sensul definiţiei paragrafului 2 din Articolul de
faţă, prevăzute în Articilul 107 sau în acordurile regionale, îndreptate
împotriva reluării unei politici agresive de către un asemenea Stat, până când
se va putea încredinţa Organizaţiei, la cererea guvernelor interesate, sarcina
de a preîntâmpina orice nouă agresiune din partea unui asemenea Stat.") şi
justificată pentru că toate căile diplomatice au fost epuizate iar efectul a
fost acela de a elibera majortitatea populaţiei din Kosovo dintr-o perioadă
lungă de opresiuni sub regimul de la Belgrad. În raport sunt identificate două
greşeli comise de către Alianţa în ceea ce priveşte planificarea operaţiunii:
- Campania a fost concepută pentru a dura doar câteva zile
însă durata a fost cu mult mai mare – 78 de zile- fapt ce a luat prin
surprindere guvernele ţărilor memebre
- N.A.T.O. a presupus în mod eronat că aceasta campanie nu
va duce la o escaladare a conflictului în prinvinta expulzărilor şi
tratamentului aplicat albanezilor kosovari
Acurateţea
bombardamentelor a fost una îndoielnică cauzată de altitutinea relativ mare la
care trebuiau să zboare avioanele pentru a evita sistemul defensiv aerian al
sârbilor care era unul extrem de eficient; o distincţie clară între obiectivele
militare reale şi cele artificial create pentru a induce în eroare, nu s-a
putut realiza. Armata iugoslavă şi-a continuat atacurile împotriva trupelor KLA
iar expulzările şi violentele comise împotriva albanezilor nu au putut fi
stopate. În aprilie, N.A.T.O. şi-a schimbat tactica şi a început atacurile
asupra infrastructurii – poduri, autostrăzi, fabric etc. - De-aici rezultând şi
numărul de 500 de victime în rândul civililor sârbi; nici albanezii nu au fost
cruţaţi într-un incident în care şi-au pierdut viaţa 80 dintre aceştia:
tragedia de la Koriša s-a produs din
cauza confuziei pe care pilotul unui avion aliat a făcut-o în privinta unui
convoi de refugiaţi, presupunând că era unul militar sârbesc:
Comisia
scoate în evidenţă folosirea de către Alianţă şi americanii a unor tipuri de
arme şi muniţii interzise de comunitatea internaţională prin Convenţiile de la
Geneva: bombele cu fragmentaţie – fragmentele se desprind în momentul exploziei
şi pot vătăma pe oricine se afla în raza acestora, muniţie cu conţinut mare de
uranie – rachete şi proiectile care străpung blindajul vehiculelor militare.
Moştenirea lăsată este una resemtita şi în prezent, lucru evidentiat şi în
acest reportaj al televiziunii ruseşti RT[9].
Concluzia comisiei prezintă realitatea necosmetizata: războiul dus de către
N.A.T.O nu a fost nici un succes însă nici un eşec, a fost amândouă! Poporul
sârb a fost cel care a avut cel mai mult de suferit! Kosovo a fost pierdut!
Implicarea
Alianţei a căpătat certitudine încă din ianuarie 1999 când a fost emisă o
declaraţie de presă[10].
Încă de la începutul acesteia se face referire la rezoluţia 1199 a Consiliului
de Securitate; criza din Kosovo reprezenta o “ameninţare la adresa păcii şi securităţii din regiune” iar în acest
sens strategia este aceea de a “opri
violentele şi de a acorda sprijin negocierilor în aşa fel încât să se evite o
catastrofă umanitară”. S-ar părea că acea criză “iminenta” ce se regăsea în
rezoluţia 1199 încă nu se produsese de vreme ce scopul organizaţiei N.A.T.O.
era de a o evita. Tot în declaraţie se mai specifică şi faptul că în cazul unui
eşec diplomatic, Alianţa “este dispusă
să ia oricare din măsurile necesare privind cele două părţi şi îndeplinirea de
către acestea a îndatoririlor şi rigorilor internaţionale”. Asemenarea
expresiei folosite cu cea prezenta în rezoluţiile ce autorizează folosirea
forţei de către statele membre O.N.U. este izbitoare; prin această declaraţie
se conturează politica alianţei în rezolvarea conflictului iar întreaga
comunitate internaţională cunoştea ce avea să urmeze. Consider că indiferent
dacă sârbii ar fi acceptat Planul de Pace Rambouillet, bombardamentele tot ar
fi avut loc pentru că scopul nu a fost unul nicidecum “umanitar” ci politic vizat
fiind regimul de la Belgrad. Mai intrigant în toată această ecuaţie este cum o
organizaţie a cărei esenţa şi scop este unul pur defensiv poate recurge la
atacul unui alt stat fără nicio calitate în această organizaţie, sărind în
sprijinul unei provincii –nici măcar stat- evidend nici ea nefăcând parte din
această structură. Răspunsul ni-l oferă noul concept strategic N.A.T.O. aprobat
de şefii guvernelor statelor membre în aprilie 1999[11].
În această perioadă operaţiunea era în plină desfăşurare! Noul concept lărgeşte
rolul acestei organizaţii incluzând gestionarea de crize cât şi prevenirea de
conflicte prin parteneriate cu statele din zona Euro-Atlantica. Rolul pur
defensiv este redefinit, N.A.T.O. “contribuind
la pacea şi securitatea din zona Euro-Atlantica” – partea a 3 –a din
document. O schimbare radicală ce s-a realizat în principal dintr-un simplu
motiv: o încălcare flagrantă a voinţei iniţiale a statelor din Alianţa s-ar fi
realizat într-un mod grosolan prin recurgerea la forţa împotriva Iugoslaviei! Kosovo
este menţionat în mod direct în acest document[12]
elaborat în urma summit-ului N.A.T.O de la Washington din 24 aprilie acelaşi
an, în care s-a încercat justificarea operaţiunii:” continuarea crizei atât in cât şi din jurul Kosovo ameninţa să creeze
instabilitate în regiunile de dincolo de Republică Federală Iugoslava.
Potenţialul creării unei instabilităţi extinse semnalează necesitatea unei
abordări exhaustive pentru stabilizarea situaţiei regionale din S-E Europei.
Recunoaştem şi în acelaşi timp accentuam importanţă crucială a creării unei
regiuni europene de S-E lipsită de violenţă şi instabilitate”. Numai că
acest deziderat a fost desconsiderat în ceea ce priveşte mijloacele folosite
iar rezultatul operaţiunii s-a întors împotriva iniţiatorilor: albanezii au
fost şi mai mult opresaţi şi supuşi tratamentelor violente – lucru de altfel
previzibil- criza de refugiaţi din Macedonia luând naştere. Exodul albanezilor
din Kosovo către graniţele cu statul macedonean a reprezentat un moment dificil
dar unul propice pentru formularea de noi acuzaţii la adresa guvernului sârb.
Totusia
reacţia Alianţei şi hotărârea luată în privinţa Iugoslaviei nu a fost nicidecum
unanim acceptată de către statele membre, din acest punct din vedere cel mai
vehement dovedindu-se a fi statul grec. Consiliul de Securitate a cunoscut la
rândul său dezbateri atât în favoarea cât şi în contra măsurii luate. Cei care
s-au opus au susţinut că acţiunea întreprinsă de către N.A.T.O. a reprezentat o
violare clară a Cartei O.N.U. punând accent pe interzicerea în termeni absoluţi
a folosirii forţei de către state cuprinsă în articolul 2 alineatul 4, rolul
primordial al Consiliului de Securitatea în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale în lumina articolului 24 şi totodată pe nececesitatea
autorizării de către Consiliul de Securitate în baza capitolului VII în
detrimentul unei acţiuni unilaterale. Unele state membre au afirmat faptul că
N.A.T.O. reprezintă o organizaţie regional în temeiul Capitolului VII şi deci
limitată de cerinţa din articolul 53 conform căreia orice acţiune în forţă
trebuie autorizată de către Consiliul de Securitate[13].
Consiliul de Securitate s-a reunit de urgenţă la scurt timp după începerea
bombardamentelor[14].
Discuţiile au fost dimetral opuse fiind născute dintr-o situaţie nemaintalnita;
poziţia Rusiei în Consiliu a fost una fermă şi tăioasă: riscul operaţiunii aliate nu va fi doar la adresa provinciei Kosovo şi
Iugoslaviei ci a securităţii întregii zone balcanice. Sustinurile celorlalte
state în privinţa împiedicării unei catastrofe umanitare în zona nu sunt
viabile şi nu au nicio bază legală, în acelaşi timp, intervenţia unilaterală
constituie prin ea însăşi posibilitatea creării unei catastrofe umanitare.
De cealaltă parte, S.U.A. a considerat că N.A.T.O. a acţionat pentru a
preîntâmpina o catastrofă umanitară şi totodată pentru a împiedica noi
agresiuni în Kosovo; în acest sens, Marea Britanie –prima care a pus bazele
conceptului intervenţiei umanitare vezi subcapitolul 1.3 - a oferit un argument
juridic susţinând că acţiunea militară este una legală şi justificată ca fiind
o măsură excepţională în privinţa evitării catastrofei umanitare fiind doar
direcţionată în acest scop.
La cea
de-a doua întrunire a Consiliului de Securitate[15]
ce a avut drept scop votarea unei rezoluţii care să condamne folosirea forţei
de către N.A.T.O. statele nu au reuşit să sustina o poziţie comună, astfel
rezoluţia nu a fost adoptată. Aceasta afirma că folosirea forţei in mod
unilateral de către Alianţa constituie o încălcare a articolui 2 alineatul 4, a
articolui 24 şi articolui 53. Cei care au vorbit împotriva acţiunii militare
(Cuba, India, Rusia, China, Ucraina şi Belarus) au fost foarte clari în
privinţa încălcării Cartei, în timp ce statele care au îmbrăţişat ideea
intervenţiei militare au pus accent pe actele violente ce continuau în mod
nestingherit împotriva minorităţii albaneze. Cei din urmă au făcut referire la
rezoluţiile anterioare ale Consiliului de Securitate în baza Capitolui VII care
cereau statului iugoslav să pună capăt acţiunilor sale. În ciuda faptului că
rezoluţiile nu autorizau în mod expres folosirea forţei de către statele membre
N.A.T.O., unele dintre
acestea au argumentat că într-o oarecare măsură au justificat intervenţia
Alianţei. Franta a susţinut că au fost adoptate doua rezoluţii; în rezoluţia
1199 Consiliul a reafirmat ca deteriorarea situaţiei din Kosovo constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii din regiune. A urmat rezoluţia 1203
în care s-a cerut ca înţelegerile dintre Iugoslavia, O.S.C.E. şi N.A.T.O. să
fie implementate şi cum statul iugoslav nu a făcut acest lucru, răspunsul
militar s-a produs din această cauză. Olanda a fost şi ea de acord cu aceste
susţineri spunând că situaţia de faţă este una complexă şi deci nu se poate
trage concluzia că este vorba strict de o folosire a forţei în mod unilateral.
Slovenia – fosta republică iugoslava - a adoptat o poziţie similară adăugând că
responsabilitatea Consiliul de Securitate în domeniul folosirii forţei este una principala însă nu exclusivă, N.A.T.O. fiind îndreptăţită
să acţioneze. S.U.A. nu a încercat să fundamenteze juridic poziţia sa,
rezumându-se să spună doar că acţiunile Alianţei au fost pe deplin justificate
şi necesare pentru a stopa violentele şi a preveni o deteriorare şi mai
accentuata a păcii şi securităţii din regiune[16].
Intervenţia
umanitară este cea care răzbate cu precădere din poziţiile ţărilor în ceea ce
priveşte criza din Kosovo. Aspectul este unul nou şi nesupus unei reglementări
juridice stricte tocmai de aceea, pentru a înţelege mai bine acest concept,
trebuie să facem apel la doctrina legată de acest domeniu. Autorul Bruno Simma
în lucrarea sa intitulata “NATO, the UN
and the Use of Force: Legal Ascpect” (1999) face acest demers; în opinia
sa, dacă Consiliul de Securitate determina că au loc violări grosolane ale
drepturilor omului într-o ţară, ce constituie o ameninţare la adresa păcii şi
apoi face apel sau autorizează o acţiune în forţă pentru a pune capăt acestora,
atunci o intervenţie umanitară prin mijloace militare este permisă. În absenţa
unei autorizaţii, coerciţia militară având drept scop determinarea statului
respectiv să respecte acele drepturi fundamentale reprezintă o încălcare a
articolui 2 alineatul 4 din Cartă; aşadar atât doctrina cât şi statele care
s-au opus intervenţiei au ajuns la aceeaşi concluzie firească. În aceeaşi
ordine de idei autorul mai afirmă şi faptul că atât timp cât violentele nu se
răspândesc şi dincolo de graniţe încât să conducă la un atac armat împotriva
altor state, invocarea articolui 51 – dreptul inerent la autoapărare al
fiecărui stat – nu se poate invoca. Rezumând, orice explicaţie sau justificare
politică, etnica, umanitara etc. nu poate înlătura anumite forme legale ce
trebuie îndeplinite prin simplu fapt că ele sunt rezultatul voinţei statelor,
voinţa care primează şi fundamentează dreptul internaţional însuşi. De remarcat
că de-alungul timpului câteva puncte comune caracteristice acestui tip de
intervenţie s-au cristalizat, sursa fiind doctrina însăşi:
1.
Folosirea forţei militare – această dimensiune
este dată de faptul că în majoritatea cazurilor statul împotriva căruia se
intervine este sursa violărilor drepturilor deci această abordare este una
necesară
2.
Absenţa permisiunii statului supus intervenţiei
– acest element face distincţia dintre misiunile de menţinere a păcii şi în
acelaşi timp face referinţă la subiectul principal, statul, care nu va fi de
acord niciodată cu o asemenea formă de sancţiune.
3.
Scopul
este protejarea celor de alta naţionalitate – deşi se pot realiza operaţiuni şi
pentru apărarea conaţionalilor aceasta măsură are drept fundament dreptul
inerent la autoapărare, intervenţia umanitară fiind posibilă doar pentru primul
caz.
4.
Mijlocirea intervenţiei – intervenţia statelor
pe cont propriu (“self-help”) însă aceasta măsură este una criticabila deoarece
se urmăreşte ca această acţiune să se desfăşoare de preferat sub mandat O.N.U.
Aceste
elemente sunt îndeplinite în cazul nostru, astfel ca doctrinar vorbind statele
au reacţionat în lumina acestora. Conceptul în sine este unul controversat şi
care a suferit multe schimbări în funcţie de perioada istorică. În timpul
Războiului Rece intervenţii umanitare – India în Pakistanul de Est actual
Banglades, Tanzania în Uganda – au avut loc chiar şi fără acordul Consiliui
adesea acestea având valente mai mult politice şi de demarcare a zonelor de
influenţă. Odată cu sfârşitul Războiului Rece ideea de intervenţie
multilaterala a luat locul celei unilaterale evidandu-se astfel abuzuri din
partea anumitor state mai puternice; multilatersimul devine o garanţie în ceea
ce priveşte legitimitatea acţiunii. Cazurile în care se aplică acest tip de
intervenţie sunt adesea asociate cu cele în care au loc încălcări grave ale
drepturilor omului cât şi când avem de-a face cu o ameninţare la adresa păcii
şi securităţii. Totuşi intervenţia umanitară nu reprezintă prin ea însăşi o
doctrină şi nici nu are statut de normă internaţională după care politicile
statelor să fie formate; aceasta reticentă de instituţionalizare este cauzată
atât de o temere a statelor de a nu fi subjugate influenţelor polilor de putere
la nivel internaţional sub acest pretext cât şi a faptului că, în cazul unei
intervenţii autorizate, O.N.U. nu dispune de efective militare proprii deci
iniţierea operaţiunii este lăsată la latitudinea unui grup de state influente.
Anul
2001 a fost unul radical în privinţa celor expuse anterior: guvernul canadian
pune bazele “Comisiei Internaţionale
privind Intervenţia şi Suveranitatea Statală” (Internaţional Commission on
Intervention and State Sovereignty) care într-un final întocmeşte raportul
întitulat “The responsibility to protect”[17].
Optica se schimba iar dreptul de a interveni este convertit în
responsabilitatea fiecărui stat de a preveni atrocităţile comise de către state
prin diferite mijloace economice, diplomatice,
urmând ca folosirea forţei să fie mijlocul folosit în cazul epuizării
primelor. Raportul se axează pe prevenirea următoarelor tipuri de crime
internaţionale: genocid, crime de război, crime împotriva păcii şi purificare
etnică; aceasta limitare a fost supusă criticilor din partea statelor tocmai
din cauza restrângerii impuse. Principiile de bază ale responsabilităţii de a
proteja sunt următoarele:
- Suveranitatea statala implica obligaţia fiecărui stat în
parte de a-şi proteja proprii cetăţeni
- Cand populaţia unui stat suferă abuzuri iar statul nu
poate ori nu vrea să le pună capăt ori să le respingă, principiul
non-interventiei cedează în faţa celui a resposabilitatii internaţionale de a
proteja
Controversele
privind uniletarismul sau multilateralismul intervenţiei umanitare dispar iar
locul acestora este luat de principiul suveranităţii care în situaţii
excepţionale şi de strictă interpretare poate fi ştirbit doar în scopuri
sociale de protecţie. Responsabilitatea folosirii forţei în ultimă instanţă
revine tot Consiliului de Securitate în baza capitolui VII iar pe lângă această
responsabilitate de a reacţiona, statelor le revine resposabilitatea de
reconstrucţie post-conflict. Un punct negativ al acestui raport şi care cu siguranţă
va fi luat în considerare de către state este forţa juridică: nu este o lege
internaţională ci o normă fundamentată pe dreptul internaţional menită să
creeze un cadru în care să fie puse în aplicare mijloacele de rezolvare a unui
conflict menţionate anterior. Prin rezoluţia 1674[18]din
28 aprilie 2006, O.N.U. a îmbrăţişat
principiile inserate în raport; o cooperare strânsă între aceasta şi celelalte
organizaţii regionale în ceea ce priveşte izbucnirea de noi conflicte a fost
cimentata. În acelaşi timp au fost evocaţi cei patru piloni care stau la baza
sistemului naţiunilor unite: pacea, securitatea, progesul la nivel
internaţional cât şi drepturile omului. Tot în cadrul acestei rezoluţii,
organizaţia şi-a
exprimat deplinul regret cauzat de suferinţa civililor din cadrul conflictelor,
ei fiind cei mai expuşi abuzurilor din partea statelor; o protecţie sporită li
s-a acordat în special acestora. Din nefericire această reacţie este una
întârziată ce nu va putea şterge ruşinea rezultată dintr-o pasivitate inexplicabilă
a întregii comunităţi exact în momentele cruciale; demersul ulterior creează
impresia unei atitudini spăsite prin care se încearcă acordarea unei eventuale
clemente, lucru lipsit de orice consistenta morală.
Revenind
la conflictul din Kosovo ce a tărăgănat atâta timp, acesta a luat sfârşit prin
rezoluţia 1244[19].
Soluţia a fost evident politica astfel ambele părţi au acceptat să înceteze
ostilităţile şi să accepte tutela comunităţii internaţionale în această
provincie prin diferite misiuni de menţinere a păcii şi reconstrucţie
post-conflict. Un lucru notabil ce rezultă din conţinutul acestei rezoluţii
este acela că integritatea iugoslaviei nu este nicidecum afectată, Kosovo
rămânând în cadrul republicii însă se bucura de o autonomie sporită – articolul
10 secţiunea operativă. Singurii care şi-au îndeplinit obligaţiile au fost cei
din tabăra iugoslava (personalul militar a fost retras) însă albanezii au
continuat atacurile, KLA redenumindu-se, însă acţiunile sale rămânând aceleaşi
caracterizate prin metode teroriste, răspândindu-se de altfel şi în F.Y.R.O.M.
Iugoslavia
a încercat să-şi găsească dreptatea apelând la Curtea Internaţională de
Justiţie intentând o acţiune împotriva a 10 state membre N.A.T.O. inclusiv
S.U.A.: Marea Britanie, Spania, Italia, Olanda, Germania, Canada, Portugalia,
Franţa şi Belgia. Acuzaţiile aduse au fost acelea ca fiecare dintre state au
încălcat obligaţia de a nu folosi forţa prin faptul că au participat la
operaţiunea Alianţei şi obligaţia de neamestec în drepturile interne ale unui
stat prin antrenarea teroriştilor ce făceau parte din KLA. Argumentul privind
operaţiunea militară N.A.T.O. s-a constituit din două raţionamente: primul este
acela că nu există în dreptul internaţional niciun drept la intervenţie
umanitară iar al doilea, chiar dacă ar fi, mijloacele folosite –
bombardamentele - nu constituie intervenţie umanitară. În elaborarea primului
raţionament, Iugoslavia a arătat că interdicţia din articolul 2 alineatul 4
este una absolută iar intervenţia pentru anumite motive speciale nu este
valabilă prin faptul că există sintagma “împotriva
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat” aceasta
formulare, in opinia statelor, permitand folosirea fortei indreptata catre alte
obiective decat integritatea si independenta politica. Practica statelor legată
de această normă internaţională nu a fost denaturată, dovada că niciun stat
membru nu a putut aduce dovezi substanţiale din care să reiasă contrariul.
Legat de cel de-al doilea raţionament, Iugoslavia a afirmat că nu existat un
scop umanitar veritabil şi în plus modalitatea folosită nu poate califica
această operaţiune ca fiind o intervenţie umanitară; ţintele acestei campanii
cât şi regiunea geografică extinsă care a fost vizata indica alte scopuri decât
umanitare. Protejarea unei minorităţi dintr-o regiune a expus celelalte
comunităţi de pe întreg teritoriu iugoslav unor bombardamente intensive.
Totodată ameninţările exercitate de către N.A.T.O. cu luni înaintea începerea
operaţiunii a însemnat că rezultatul acestora era unul previzibil iar obţinerea
unei autorizari din partea Consiliului nu a fost niciodată luată în calcul.
Personal, aceste argument mi se par de bun-simţ şi logice, ele având un
substrata atat juridic cât şi politic ceea ce ne facea să credem că într-un
final se va face lumină şi în acest caz iar dreptatea mult râvnita nu va
întârzia să apară. În apărare, statele s-au rezumat să descrie atrocităţile
comise împotriva albanezilor singurul stat care a încercat să ofere o
explicaţie juridică a fost Belgia care a arătat că intervenţia a avut la baza
autorizarea implicită a Consiliului de Securitate; a fost necesar să se
intervină pentru a se preîntâmpina o catastrofă umanitară şi pentru protejarea
drepturilor fundamentale ale omului care constituie norme de ius cogens.
Consider că trebuie făcută diferenta în acest sens între “tacit” şi “implicit”!
Argumentul forte sta în baza rezoluţiilor anterioare care exact asta exprimau
catalogând situaţia din Kosovo drept un pericol la adresa păcii şi securităţii.
Acest fapt ne conduce cu gândul că, deşi nu a fost expres cerută, intervenţia
s-a produs prin simplul fapt că folosirea forţei nu a fost scoasă din ecuaţie –
nicio rezoluţie nu excludea posibilitatea- iar această ameninţare reprezintă o
undă verde voalată în privinţa folosirii forţei; această deducţie nu are, în
mod evident, niciun caracter juridic şi este menită să creeze noi precedente
periculoase. O raportare la situaţie actuală ar fi următoarea: situaţia din
Siria are aceleaşi ingredinte pentru o aşa-zisă intervenţie umanitară însă
nimeni nu este dispus să întreprindă nicio acţiune; drepturile fundamentale
sunt incalcate – dreptul la viaţă cu precadere- prin bombardarea zonelor
civile, numărul refugiaţi constituie o problemă pentru statele vecine – Turcia,
Iordania- iar situaţie reprezintă un percicol în privinţa păcii din zonă.
Explicaţiile oferite în cazul Iugoslaviei nu fac altceva decât să alimenteze şi
mai mult tensiunile inerente unui asemenea conflict lucru ce s-a dovedit în
următorii ani post-conflict. Belgia a mai invocat şi inexistenţa unei rezoluţii
O.N.U. care să condamne măsurile luate de Alianţă însă este de notorietate că
votul are în 90% dintre cazuri afinităţi şi interese politice. Curtea a ales un
răspuns diplomatic pe placul tuturor, însă unul menit să uniformeze tratamentul
aplicat sârbilor: curtea s-a declarat “îngrijorată” în ceea ce priveşte
evenimentele petrecute amintind de pierderile de vieţi omeneşti şi materiale
afirman ca toate părţile acestui proces trebuie să aibă în considerare legea
internaţională, Carta O.N.U. cât şi dreptul umanitar. Iată cum statul, poporul
iugoslav a fost făcut “şah-mat” într-un mod subtil şi cu o precizie
chirurgicală. Ce s-a vrut s-a obţinut: colonizarea balcanică cu pieţe libere,
principii vestice şi lucrul cel mai de preţ “protecţia drepturilor omului”!
Sfârşitul
scenariului: Bosnia Herţegovina încearcă să iasă din sărăcie din cauza
standardelor impuse de Uniunea Europeană, Kosovo s-a dezvoltat într-o manieră
uimitoare încât în 2008 a devenit chiar stat iar Iugoslavia nu mai există decât
în inimi şi suflete!
URMARITI MAI DEPARTE PENTRU A CITI CONCLUZIILE ACESTUI STUDIU,CONCLUZII CE VOR APARE CURAND.
[1]
http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1160.htm
[2]
http://www.un.org/peace/kosovo/98sc1199.htm
[3]
http://smsjm.vse.cz/wp-content/uploads/2008/10/sp30.pdf
[4] Sursa
http://blog.balder.org/billeder-blog/Hashim-Thaci-Bernard-Kouchner-Mike-Jackson-Kfor-Agim-Ceku-Uck-Wesley-Clark-October-1999-320.jpg
[5]
http://libcom.org/files/images/history/CK_building_on_fire_1999%5B1%5D.jpg
[6]
http://www.commondreams.org/headlines02/images/0504-02.jpg
[8]
http://sitemaker.umich.edu/drwcasebook/files/the_kosovo_report_and_update.pdf
[9]
http://www.youtube.com/watch?v=DpF7RCpEI8U
[10]
http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-012e.htm
[11]
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm
[12] http://www.nato.int/docu/pr/1999/p99-064e.htm
[13] Christine Gray , “International
law and the use of force - second
edition”, Oxford University Press
Capitolul 2 pagina39
[14]http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/55/United_Nations_Security_Council_Meeting_3988_1010.3370v1.pdf
[16] Christine Gray , “International
law and the use of force - second
edition”, Oxford University Press
Capitolul 2 pagina 40 -41
[17]
http://responsibilitytoprotect.org/ICISS%20Report.pdf
[18]
http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1674%282006%29
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu