06 noiembrie 2013

312.Taina Templului - o altfel de poveste

   Povestile Danaelei nu sunt intotdeauna pline de vise ,plimbari si romantism.
   Ea mai are si obiceiul de a gandi pe marginea povestilor lumii : legende, mituri sau...intamplari biblice, invartindu-le, analizandu-le, disecandu-le sau imbogatindu-le, in asa fel incat sa ne arate gandurile si ideile sale, deslusind si despletind ori luminand incalciturile acestora.
   Citez:
" ,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”
   Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul."
   DA PAGINA !

   Arșița zilei se stinsese aducând liniștea nopții în care își căuta odihna. Razele lunii o îmbrățișaseră și de această dată din nevăzutul tăriilor. Îmbrățișarea devenea putere în ea și din această putere curgeau râuri nevăzute în cei care o ocroteau.
   Se lăsa  îmbrăcată în lina lumină cu raze care o pătrundeau  până devenea aidoma lor. Era secretul ei, trezit  în anii uceniciei din templu. Fusese adusă aici și crescuse crezând că a greșit cu ceva de au îndepărtat-o . La vârsta feminității a descoperit din nou relația ei cu undele argintii care o făceau atât de deosebită în privirile celor care îi treceau pragul. Bărbați care se lăsau în voia mâinilor ei, care îi căutau privirile, rămânând aninați parcă într-o vrajă.
   Privea senină totul. Casa asta mare, încăpătoare pentru toți cei care îi treceau pragul, îmbrăcămintea și podoabele la care renunța bucuroasă pentru cămașa lungă și albă. Avea o liberatate care nu îi aparținea. Nici ea nu înțelegea de ce.

    I-a  întrebat pe cei doi bărbați importanți din viața ei, de care depindea cu totul, despre ea, despre destinul ei, despre familia ei, neștiută vre-odată. ,,Nu este timpul să știi”, a fost singurul răspuns dat cu voce aspră.
   Simțea o dulce căldură care devenea plâns tăcut atunci când vedea trecând pe uliți, femei cu copii în brațe sau care fugeau pe lângă fustele mamelor. Nu avusese parte de așa ceva. Bătrîna călugăriță care o crescuse era ca un abur în ceața amintirilor.
   Părtașa a gândurilor îi era doar fermecata Lună care mereu și mereu o primea în îmbrățișarea Ei. În ultima vreme însă o săgetaseră ivirea unor clipe grele, dureroase. Tresărise speriată și ele dispăruseră. I-a fost ciudă după aceea. Dacă s-ar fi putut stăpâni, poate ar fi aflat un crâmpei din viața ei trecută sau viitoare. Înțelesese că se va întâmpla ceva iar rolul ei era important. Tot mai zbuciumați, apăsați de nori negri, erau cei care veneau la ea să tacă așezați la umbra copacilor sau să se închidă în cameră de taină de unde răzbăteau șuierături înveninate, care o înfiorau, alungându-i liniștea și somnul.
   În ultimul timp toți cei care veneau să fie alinați, care îi ascultau cântecele și poveștile, care îi priveau dansurile amețioare sau pline de alunecări vii asemeni murmurilor care se strecurau printre stele, își ascundeau ochii de ea. Ceva greu și plin de înfricoșare se strecura cu fiecare zi, cu fiecare bătaie a clipelor, în întreaga lor ființă. Înainte plecau cu chipul luminat, acum însă aproape o urau, cu o disperare  de care ei înșiși se cutremurau absorbind-o tot mai puternic.

  ,,Ești urmașă  din neamul Ei, și îți vei căpăta din nou osânda” îi spusese  într-o clipă de furie amestecată cu amărăciune,  bărbatul îmbrăcat în solemne haine. ,, Nu va reuși să te scape nici măcar El!” Căzuseră vorbele ca și cum ar fi fost biciuită sau lovită cu pietre. Știa, din șoaptele femeilor aruncate înfundat în urma ei, că o priveau unele cu ură, poate cu dispreț dar și cu de teamă pentru că era ,,întreținuta” lor, a celor mai puternici bărbați, care mereu îi treceau pragul. Avea tot ceea ce ele doar visau. Avea și poftele din ochii flâmânzi, ai bărbaților pe care îi întâlnea uneori. Atitudinea lor era disprețuitoare dar ochii le trăda admirația.
   Învățase multe despre adâncurile pline de jar ale oamenilor. Sufletele chinuite ale femeilor ar fi vrut să le aline, să le dea din tot ceea ce știa ca ARTĂ a IUBIRII. Nu a trupului ci a sufletului. ,,Devii prea cutezătoare și asta te va pierde... dar nu trebuie înainte de vreme” i-a spus cel de care se temeau toți. Îl privise mirată, și mânia se strecurase în inima ei. Femeile și copii erau bunuri pe viață ale bărbaților?! În virtutea cărui drept?!   În nopțile ei de veghe își dorea să nu mai existe cuvântul ,,păcat”, o pecete pusă pe fruntea oamenilor și care ascundea frumusețea dinlăuntru, parcă adormindu-i.
   Razele dimineții îi aduseră neliniște înlăuntrul ei.
   Privea cu ochii sufletului lumea de dincolo de ziduri. Ar fi vrut să fie altfel.

   Veniră doi trimiși ai templului. Aspru și rânjind îi spuseră că trebuie să îi urmeze. Erau cei care îl însoțeau de obicei pe marele conducător al templului. Ceva rău era în ei, mult mai diabolic decât până atunci, când îi aruncau priviri pofticioase, pline de admirație amestecate cu ură. Acum mergeau repede silind-o să alerge, chiar și căzuse dar brutal unul o ridicase și o împinsese înainte.
   Tăcerea din Marea sală a templului o înfioră. Îi recunoscu pe toți. Stăteau țepeni, uitându-se acuzator la cel  din mijlocul lor. Îmbrăcat într-un stai alb, părea că o așteaptă. Zeci de ochi iscoditori, ai unei mulțimi de oameni, erau ațintiți asupra lor

  ,,Învățătorule, a fost prinsă păcătuind. După Legea lui Moise, e o adulterină. Și trebuie ucisă cu pietre. Tu ce zici?!” Cuvintele au căzut unele după altele, făcând-o să se ridice uluită de pe dalele unde o impinseseră cei care o târâseră până aici, în cea mai sacră sală a templului. Îi privi pe rând, pe fiecare.  Toți așteptau răspunsul Învățătorului care se adâncise într-o tăcere îndepărtată, așa cum luna pleca și ea din timp în timp. Privirea Lui a luminat zări prea îndepărtate pentru a fi privite de cei din jur. Apoi lăsându-se în genunchi, începu a scrie numele celor prezenți.
   ,,Cel fără de păcat să arunce primul, piatra!”
   Și a început a scrie și numele mamelor, surorilor, iubitelor, soțiilor celor de față. Cu fiecare nume scris părăseau grăbiți sala, de parcă ei erau chemați la judecată împreună cu tot neamul.
   O lumină blândă o cuprinse din privirea Lui. Cuvintele spuse de El știa cu certitudine că erau pentru a fi auzite de ceilalți: ,,Unde sunt pârâșii tăi, femeie?! Nu te-a osândit nici unul, nici Eu nu te osândesc. Ești iertată!” și lumina din El o înconjură. ,,Mergi. Să nu mai păcătuiești”.
   Și în acea clipă a înțeles că ea însăși își dăruise până atunci, viața, lăsând să îi fie folosită cu bună știință de alții. Nu aceasta era rău ci faptul că nu a fost conștientă niciodată că era ,,folosită”. Că din puterea pe care o dăruia ei se hrăneau întărindu-se și o foloseau pentru a lovi, a destrăma, a înjosi pe alți pentru a-și ostoi setea de comori și înavuțire, de stăpânire cu drept de a decide asupra vieții, sfintei vieți, a celor neajutorați și ignoranți din jur. Pe care nu îi lăsau să decidă singuri, determinându-i prin înfricoșare, să fie copii ascultători și supuși în  jug. Robie a spiritului.  Aducându-le liniște și pace, alinare în suflet, îi întărea pentru mârsăvia pe care aveau de gând să o facă. Era deja părtașă la ceea ce făceau ei. Și voiseră ca prin ea să Îl lovească și pe El. O amintire dureroasă pătrunse în adâncul inimii, din timpuri tare îndepărtate, care parcă se repetau.

   Iar clipa de acum, fusese pregătită de alții, cu mult înainte. Avea un drum, necunoscut încă,  dar pe care era îndemnată să pășească. Să ,,meargă” pe drumul ei, lăsând totul în urmă, asupra celor care fugiseră ca lașii,   plini de ură și venin.  Se gândise la cât sufereau celelalte femei, dar ignoranța ei fusese de o mie de ori mai mare. Ăsta era de fapt, adevăratul ei păcat. Fusese pregătită pentru a fi folosită împotriva Lui. Iar El văzuse asta, El știa și îi ridicase cu adevărat pecetea de pe frunte, punându-i în loc strălucire de stele.
  Nimeni nu s-a opus plecării ei din marea sală. Nimeni nu a oprit-o. Cei de după coloane, priveau cu teamă dar și cu iubire, înfricoșați de Taina pe care nu o înțelegeau, dar simțeau că a avut loc.

  Astăzi ,,piatra” rămăsese pe inima bărbaților care nu înțeleseseră să o ridice de acolo, piatra din inimă nu o aruncaseră. Nu li se ceruse să arunce cu pietre - în templu nici nu erau, ci să le arunce pe cele de pe inima lor. Fuseseră lași și plecându-și ochii, ieșiseră. Cu sufletele grele, mai grele ca niciodată, de o ură pe care o recunoștea în ei și pe care acum nu o mai ascundeau.

  ,,Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni”- L-a auzit vorbind în sala visteriei,  care ar fi trebuit să fie o sală a comorilor sufletești nu a celor lumești. Venise în ascuns să Îl mai vadă, să Îl asculte cu tot dorul și zbuciumul din ea.
  ,, Veți muri în păcatele voastre” - și știa că nu păcatele lumești, ale trupului, sunt cele care întunecau mințile și apăsau pe suflete – așa cum voiseră să arate învățații, prin aducerea ei spre condamnare. Nu hrana din pământ ci cea din inimi devenea păcat care separa omenirea de divinitate, lumea de sus, din care El venea și era parte dar și întrupare.
  Omului îi este dat să treacă prin vârste, de șapte ori șapte și deabia apoi e considerat împlinit, că să poată vedea începuturile. Dar EL era de dinaintea lor, era Facerea Ei prin care toate s-au făcut.
  Până la urmă, învățătorii au aruncat cu pietre asupra Lui, pentru a nu fi lăsat de fi cunoscut și crezut și de către  alții. Dar El s-a ferit și a trecut prin mijlocul lor, croindu-și propria cărare, lăsând învățăturile săpate în adâncurile celor care L-au ascultat. Cuvântul Lui nu încăpea în ei. Sclavia umană avea să fie  urmarea  sclaviei spirituale dar nu recunoșteau încă asta, Punând întrebări asupra legilor umane voiau să le îndepărteze pe cele divine. Întunecarea în care trăiau cei mai mulți era bun ajutor pentru păstrarea puterii.


   Zorile se ridicau din noaptea care arsese rugurile întrebărilor din ea. Cum va fi de acum înainte?! Fusese fără putința de a avea control asupra vieții ei. Nu știuse că poate face asta. Acum vedea că era o filă pe care nu o citise, ascunsă cu dibăcie, în marea carte a vieții. Nu regreata însă. Nu  l-ar fi cunoscut pe El, nu ar fi înțeles  păcatul ignoranței sufletești. Din ignoranță trupească se nasc copii ai sorții, dar din cea sufletească se nasc monștri. Iar femeia contribuie la toate dacă se lasă  robită, nu de simțuri ci de imensa putere de a dărui neîncetat viață dar și forța care o menține. Forța vieții este femeia. Bărbatul o folosește cu chibzuință sau nu.   Dar e conștient întotdeauna de izvorul din care s-a ivit. Păcatul femeii este de a dărui până la a se distruge odată cu creatura care folosește abuziv darul. Sfințenia mamei este părtașă de-a pururi cerurilor și pământurilor. Cântec tainic al iubirii.

  Ca să poată fi ținute în robie trupească și spirituală li se repetă femeilor că sunt ....păcătoase. Din iubirea imensă care era în inima lor dăruiau întotdeauna și susțineau viața. Nu contrazisese vechile legi până acum. Legi umane care păstrau femeia într-o anumită taină cunoscută doar de unii. Curățenia femeii trebuia să fie fundamentul Vieții. Abuzul asupra femeii însă nu. El însă continua adâncind uitarea.
  Dar ...cum va fi de acum încolo?! Ceva din ea se zvârcoli dureros: privirea Lui îi spusese. Surâsul acela trist îi vorbise și el.


  Femeilor li se repeta mereu că sunt vinovate, că păcatul e din vina lor. Femeile și copii auzeau plânsul Lumii în inima lor. Copii creșteau și uitau plânsul, dar femeile rămâneau mereu cu el în inimi.
Iisus, mulțumesc! și Christos pogorî în inima ei.




~Danaela~


2 comentarii:

  1. Un articol extraordinar, pe care mintea mea inca nu l-a priceput, insa inima l-a citit pe nerasuflate. De fapt, impresia a fost atat de puternica, incat inima e cea care a dat mintea a o parte.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc frumos. Mi-ai făcut o mare bucurie. Și, așa este: inima mea scrie întotdeauna. Ea are de spus multe și o ascult uimită. Tare, tare înțelepte sunt inimile noastre.

    RăspundețiȘtergere