16 ianuarie 2015

734.INDUSTRIA ROMÂNEASCĂ DE APĂRARE DUPĂ ÎNFIINŢAREA ORGANIZAŢIEI TRATATULUI DE LA VARŞOVIA (1955 – 1968) -partea I



Tun AA 57 mm
Citat :
Acest punct de vedere a fost exprimat clar în reproşurile făcute de însuşi Hruşciov. „De ce aveţi nevoie de industrie? Vreţi să fiţi independenţi?” 


  La 14 mai 1955, România a devenit unul dintre cele opt state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Cu acel prilej, autorităţile române şi-au asumat anumite responsabilităţi economice în cadrul alianţei din care făceau parte.

  Pentru ca autorităţile române să poată face faţă cheltuielilor militare după înfiinţarea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Kremlinul a sprijinit realizarea în România a unor categorii de armament, muniţii şi alte produse speciale după licenţe sovietice.Treptat, producţia militară românească s-a diversificat şi, la începutul anilor ’60, s-a ajuns la fabricarea de carabine S.K.S. calibru 7,62 mm, aruncătoare de grenade antitanc portative RPG-2 calibru 40 mm (cu muniţia aferent ă, de luptă şi de exerciţiu), aruncătoare uşoare de flăcări LPO-50, mitraliere antiaeriene ZU-2 calibru 14,5 mm (cu muniţia aferentă), piese de schimb pentru armamentul de infanterie, detectoare de mine UMIV-1, măşti contra gazelor (modelele 1952 şi 1958), produse chimice speciale, materiale de protecţie antichimică realizate pe bază de opanol, lovituri pentru tunurile A.A. calibru 57 mm şi 100 mm, lovituri pentru tunurile de pe tancuri şi autotunuri (calibru 85 mm şi 100 mm), autocamioane cu două diferenţiale (tip SR-132 şi SR-114), autoateliere, staţii radio de putere mică şi medie (tranzistorizate, tip R-105, R-116 şi R-311).Totodată, a fost modernizat pachetul de decontaminare antichimică individuală model 1958 (care a devenit cunoscut sub denumirea P.D.I. model 1960) şi au fost realizate truse de instrucţie antichimice şi vopsele luminiscente.

DA PAGINA !
Statie R105M

 
Statie R311






















 
  Aceste produse militare au fost fabricate nu numai pentru armata română, ci şi pentru forţele armate ale unor state membre ale Organiza ţiei Tratatului de la Varşovia (Polonia, R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria), fiind exportate în diferite cantităţi, în perioada 1961-1965. Potrivit planului întocmit în septembrie 1960 de Comisia de Apărare a R.P. Române, înainte de desfăşurarea şedinţei Comisiei permanente de
colaborare în domeniul industriei de apărare (Moscova, octombrie 1960), s-a estimat faptul că România urma să obţ ină suma de 93 milioane ruble (între anii 1960-1965), ca urmare a exporturilor sale de tehnică şi materiale militare. În acelaşi document s-a prevăzut reducerea volumului importurilor similare şi realizarea în ţar ă a următoarelor produse speciale: aparatură dozimetrică, lovituri de obuzier calibru 122 mm (cu proiectil de iluminare), parc de pod pe pontoane (model românesc), maşini blindate pentru transportul trupelor (tip BTR-40 A şi BTR-152 Z) şi autoamfibii.

   Concomitent cu fabricarea, după licenţe sovietice, a unor categorii de armament, muniţii ş i alte produse speciale, în România s-au dezvoltat şi alte ramuri industriale, în principal după importarea de utilaje ş i tehnologie din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varş ovia (care erau în acelaşi timp membre şi ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R.). Totodată, începând din anul 1955, ca urmare a renunţării la o serie de proiecte mari consumatoare de fonduri (de exemplu: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Sovromurile), stocul de aur al Băncii de Stat a R. P. Române a început să crească din nou şi a atins nivelul de 58,2 tone la sfârşitul anului 1957 (40,3 tone în ţară şi 17,9 în depozite constituite în străinătate). Un an mai târziu, rezerva respectivă de aur a înregistrat o scădere de 4 tone, iar la 6 mai 1959 se mai afla în stocul Băncii de Stat o cantitate de 37645 kg aur fin (2617,2 kg în lingouri româneşti, 8 tone în
lingouri sovietice şi 27027,8 kg în diferite monede străine şi româneşti – din care 18828,5 kg în monede străine vandabile). La sfârşitul aceluia şi an, cantitatea de aur aflată la dispoziţia Băncii de Stat a crescut din nou, ajungând la 50,4 tone (39,8 tone în ţară şi 10,6 în depozite constituite în străinătate).


Locomotiva Diesel electrica tip DA 060
   Datorită calităţii mai slabe a produselor importate din ţările lagărului comunist, comparativ cu cele realizate în ţările capitaliste dezvoltate, autorităţile de la Bucureşti au început să analizeze cu atenţie şi ofertele existente în statele occidentale. Astfel, începând din anul 1956, o parte din cantitatea de aur aflată la dispoziţia Băncii de Stat a R. P. Române au fost utilizată pentru garantarea mai multor credite externe. Acestea au fost ob ţinute de statul român pentru „creşterea simţitoare a importurilor de instalaţii, maşini şi utilaje”, în vederea asigurării unui „ritm susţinut de dezvoltare a economiei naţionale. De exemplu, în aprilie 1956 a fost semnat un contractul în valoare de 6927500 dolari SUA (27710000 ruble) pentru achiziţionarea din Elveţia a 6 locomotive Diesel-electrice, 10 motoare Diesel tip 12 LDA 28 şi 10 echipamente electrice complete, precum şi a licen ţei de fabricaţie a unei locomotive Diesel -electrice fabricate de firmele „Sulzer Frères”, „Brown Bovery” şi „S.L.M.”.Cu acel prilej s-a prevăzut ca partea român ă să achite 4984000 dolari SUA (19936000 ruble) până la sfârşitul anului 1958, iar restul sumei stipulate în contract urma s ă fie plătită până la sfârşitul anului 1960 – 1866000 dolari SUA (7464000 ruble) în anul 1959, respectiv 77500 dolari SUA (310000 ruble) în anul 1960.Totodată, a fost încheiat un contract pentru
furnizarea de utilaje necesare producţiei de locomotive, în valoare totală de 1199750 dolari SUA (4799000 ruble). Suma respectivă urma să fie achitată în mod eşalonat, astfel: 512250 dolari SUA (2049000 ruble) până la sfârşitul anului 1958 şi 687500 dolari SUA (2750000 ruble) în cursul anului 1959.


.
   În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi Nota privind angajarea – din ţările capitaliste – a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică – întocmită la 6 mai 1959 ş i avizată de Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, Aurel Vijoli, ministrul de Finanţe, M. Popescu, ministrul Comerţului, şi Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În documentul respectiv s- a precizat faptul că statul român urma să cumpere 14 locomotive electrice din Elveţia şi Franţa, valoarea totală a contractului fiind de 6,3 milioane dolari SUA. Suma respectivă urma s ă fie achitată în mod eşalonat, astfel: câte 1,26 milioane dolari SUA în anii 1959, 1960 şi 1961, precum şi 2,52 milioane în anul 1962.

  Planul autorităţilor de la Bucureşti de dezvoltare economică a României în perioada 1959–1965 prevedea, de asemenea, achiziţionarea din ţările europene occidentale, cu prioritate, a unor instalaţii, maşini şi utilaje necesare în domeniile petrochimiei, celulozei şi hârtiei, precum şi în cel al valorificării superioare a lemnului.
   
    Astfel, până în mai 1959 au fost semnate contracte pentru importul din R.F.G. a unei fabrici de placaj, a unor instala ţii pentru obţinerea de plăci aglomerate triplu stratificate şi a unei instalaţii de metanol. Din Franţa urma să sosească o fabrică de zahăr în valoare de 36925000 ruble (9231250 dolari), o instalaţie Rexforming fusese contractată în R.F.G., Franţa şi Italia, iar instalaţii de lă mpi fluorescente şi un cuptor de tras ţevi urmau să sosească din Olanda (3068000 ruble, echivalentul a 767000 dolari).Valoarea totală a importurilor planificate în mai1959 de Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, era de 145,742 milioane dolari.

SR 114
   În acelaşi timp, autorităţile române au preconizat o dezvoltare a relaţiilor economice şi cu ţările socialiste. În acest sens au fost încheiate atât acorduri comerciale anuale, cât şi Acorduri de lungă durată cu o serie de state – în primul rând cu cele membre ale C.A.E.R. – pentru realizarea de schimburi de mărfuri în perioada 1961-1965 şi, ulterior, în anii 1966-1970. La mijlocul deceniului respectiv se preconiza ca România să treacă de la un deficit comercial cincinal în valoare de 118,8 milioane ruble (în relaţiile sale cu statele socialiste) la un excedent de 73,7 milioane ruble, la sfârşitul perioadei 1966-1970. În opinia autorităţilor de la Bucureşti, acest obiectiv putea fi atins prin creşterea cu 10% a ponderii exporturilor de maşini şi utilaje de serie, instalaţ ii complete şi tehnică militară – reducându -se în acelaşi timp cu 2% importurile similare – şi creşterea cu 7% a ponderii exportului de mărfuri industriale de larg consum în totalul exporturilor româneşti. De asemenea, s-a preconizat scăderea masivă a exporturilor de materii prime, combustibili, metale, materiale de construcţii şi produse chimice (cu
14% din totalul exporturilor româneşti) şi creşterea relativ constantă a importurilor, la toate categoriile de mărfuri, fără a se înregistra depăşiri mai mari de 2% ale cotelor procentuale din volumul total al importurilor realizate în perioada 1961-1965.

   
    În anul 1962, în conformitate cu „Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale socialiste a muncii”, discutate şi adoptate la Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste ş i muncitoreşti ale ţărilor membre ale C.A.E.R. (iunie 1962), liderii statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia au considerat necesar
să stabilească şi anumite principii de cooperare pentru dezvoltarea specializării şi cooperării internaţionale în producţia de tehnică militară. Acestea au fost supuse dezbaterii în cadrul Comisiei C.A.E.R. pentru industria de ap ărare şi aprobate în anul 1963 de toate statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care aveau reprezentanţi permanenţi în comisie.

  Principiile respective au fost reanalizate în perioada iunie- noiembrie 1966, la solicitarea reprezentanţilor R.D.G., R.P. Polone ş i R.P. Ungare, şi discutate în cadrul şedinţei a XIV-a, ordinară, a Comisiei permanente C.A.E.R. pentru industria de apărare (noiembrie 1966). Cu acel prilej, delegaţia română participantă la reuniune a susţinut faptul că „principiile actuale de specializare adoptate de către Comisie în anul 1963 şi aprobate de guvernele ţărilor membre ale Comisiei sunt pe deplin corespunzătoare scopului pentru care au fost elaborate”. Generalul- locotenent Constantin Şandru menţiona, într-un raport întocmit la 18 noiembrie 1966, faptul că poziţia României era în concordanţă cu opinia exprimată de reprezentanţii Bulgariei, care considerau că „actualele principii sunt corespunzătoare”. Totodată , conducătorul delegaţ iei române în Comisia permanent ă C.A.E.R. pentru industria de apărare a precizat că „delegaţia sovietică nu şi-a făcut cunoscut punctul său de vedere în această problemă”până la data începerii reuniunii.


NOTE de completare(deosebit de interesante)

-   Aruncătoarele uşoare de flăcări LPO-50 au fost produse la Uzina nr. 2 „Bella Breiner” din Braşov. - Nicolae Popescu, Mihail Grigorescu, Istoria chimiei militare româneşti: 1917-2005, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p.


-   Până în anul 1958, măştile contra gazelor model 1952 au fost produse la Fabrica Chimică nr. 10, situată în Bucureşti, pe strada Ziduri Moşi, la numărul 23 (Piaţa Obor). În anul 1958, Fabrica Chimică nr. 10 a fost mutată la Buzău şi a început să producă măşti contra gazelor model 1958, iar în clădirea din Bucureşti a fost instalată Fabrica de Mase Plastice, nou înfiinţată. La întreprinderea respectivă au fost realizate pachetele de decontaminare individuale, tuburile care indicau prezenţa substanţelor chimice şi radioactive pe câmpul de luptă, precum şi completele de decontaminare antichimică şi de radiaţii ale militarilor şi tehnicii de luptă.

- Trusele de instrucţie conţineau substanţe şi soluţii pentru degazarea, dezactivarea şi dezinfectarea militarilor şi a tehnicii de luptă.

MIG 21 F13
   Pentru perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane lei în vederea dotării armatei române cu tehnică şi materiale militare. Din suma respectivă, 1157 milioane ruble (4236 milioane lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale. Pe categorii de tehnică militară, situaţia cheltuielilor estimate la importuri se prezenta astfel: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexele de rachete SA-75) – cca. 255 mil. ruble (25% din volumul total al importurilor); aviaţie (în principal, 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13, necesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) – cca. 220 mil. ruble (22%); tancuri (în principal, 423 tancuri mijlocii T-54 A importate din Polonia) – cca. 170 mil. ruble (17%); aparatură radio (din URSS, Ungaria şi R.D.G.) – cca.
mil. ruble (10%); mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia) – cca. 63 mil. ruble (6%); radiolocatoare (din URSS) – cca. 40 mil. ruble (4%). Reprezentanţii României au luat în considerare, în septembrie 1960, şi o posibilă reorganizare a producţiei militare în cadrul C.A.E.R., efectuată la propunerea Moscovei. În consecinţă, autorităţile române considerau acceptabilă şi varianta importurilor de avioane de vânătoare MIG-21 F-13 din Cehoslovacia, precum şi a staţiilor şi autostaţiilor R-118 M din Polonia.


   Începând din anul 1960, tezaurul aflat în administrarea Băncii de Stat a R. P. Române a avut următoarea evoluţie cantitativă: 1960 – 58,6 tone de aur (48 de tone în ţară şi 10,6 tone în depozite constituite în străinătate) şi 168,5 tone de argint; 1961 – 60,8 tone de aur (50,2 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 222,5 tone de argint; 1962 – 68,3 tone de aur (57,7 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 177,2 tone de argint; 1963 – 75,8 tone de aur (65,2 tone în ţară şi 10,6 tone în străinătate) şi 121,7 tone de argint; 1964 – 84,2 tone de aur (76,1 tone în ţară şi 8,1 tone în străinătate) şi 122 tone de argint; 1965 – 81,8 tone de aur (57,1 tone în ţară şi 24,7 tone în străinătate) şi 183,8 tone de argint. În perioada respectivă, întreaga cantitate de argint a fost depozitată în ţară.

   Valoarea finală a contractului privind achiziţionarea licenţei de fabricaţie a locomotivei diesel-electrice elveţiene (20 milioane franci elveţieni) a fost menţionată şi în stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. desfăşurată în ziua de 7 iunie 1960.

   Deşi în URSS existau la acea dată trei uzine în care se produceau locomotive Diesel-electrice, autorităţile de la Bucureşti au ales licenţa elveţiană. Decizia respectivă a stârnit nemulţumire la Moscova deoarece sovieticii nu erau obişnuiţi să fie concuraţi de un produs occidental într-un stat comunist aflat în sfera lor de influenţă. Acest aspect a devenit evident în timpul vizitei efectuate de Nikita Hruşciov în România (18-25 iunie 1962).    După mai mult de doi ani de la vizita respectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a profitat de evenimentul care tocmai avusese loc la Moscova – înlocuirea lui Nikita Hruşciov cu Leonid Ilici Brejnev – şi i-a relatat lui I. K. Jegalin, ambasadorul URSS la Bucureşti, în ziua de 16 octombrie 1964, despre modul cum s-a comportat fostul lider al P.C.U.S. în momentul vizitării Uzinelor „Electroputere”, în iunie 1962: „La Craiova am avut într-adevăr o dispută. Acolo, ai noştri spuneau: avem în prezent o producţie de atâtea locomotive, aşa se eşalonează, cam atâta în final, iar el (Nikita Hruşciov – n.n.) spune: ei, asta-i producţie? Apoi, o locomotivă Diesel nu este un aparat de radio sau nişte lucruri mărunte. Aceasta este o maşină complicată, complexă. Pe parcurs i se mai arată cutare, cutare şi ajunge într-o secţie unde se bobinau transformatorii. O dată, cum stătea cu pălăria pe ochi, a deschis ochii mari şi spune: aceasta este producţie meşteşugărească.

    În celelalte locuri aveam aparatura cu care se montau locomotivele, era un flux tehnologic frumos. Erau linii [tehnologice] aduse din afară (din Elveţia – n.n.). Aici se bobinau transformatori de mare putere. Eu sunt de meserie [electrician] şi îmi dau seama că atunci când înfăşori sârma izolată, asta nu merge ca la şuruburi [...] Aici a găsit el, lăcătuşul de mină (aluzie la meseria pe care o avusese Nikita Hruşciov în tinereţe – n.n.), este o producţie meşteşugărească – el, care ştie de toate,
şi cum se mulge vaca şi cât lapte trebuie să dea vaca dacă o mulge nu ştiu cum. M-am gândit, să-i zic ceva? Este inutil. Îl las aşa.

   Ajungem la miting. A luat cuvântul acolo Grişin, au luat cuvântul şi de-ai noştri. Acolo i se aduce lui Hruşciov o cutie, o machetă cu locomotiva, aşa ceva din tablă, făcută cadou de oamenii de acolo. O ia în mână, se vede că era grea, aşa, şi zice: ce şmecherie românească o mai fi şi asta? Ca să vezi (subl.n.)”. Apud. Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova.
167

   La mijlocul anilor ’60, ştirile privind dezvoltarea industriei româneşti de apărare au ajuns tot mai departe în lume, iar unul dintre statele interesate de producţia de muniţii din România a fost Pakistanul. Autorităţile de la Islamabad au solicitat în două rânduri aprobarea pentru achiziţionarea de muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966 şi 1967), dar de fiecare dată Bucureştiul a răspuns negativ. România nu a dat curs cererilor respective deoarece, pe de-o parte, un asemenea export, fără a avea acceptul sovieticilor, ar fi generat probleme între Bucureşti şi Moscova, iar pe de altă parte s-a dorit să nu se tensioneze relaţiile dintre Bucureşti şi New Delhi. „Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS – preciza Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al C.C. al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză”. Cu acelaşi prilej, ministrul român al Afacerilor Externe a afirmat că „livrarea de armament românesc (corect: muniţie românească – n.n.) Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene”.

Ghe.Gheorghiu Dej si Hrusciov
    În opinia noastră, mărturia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este mult mai apropiată de realitate decât povestea romanţată şi narcisistă relatată de Paul Niculescu-Mizil despre aceeaşi vizită: „Un alt moment relevant al divergenţelor româno-sovietice, poate cel mai relevant, a fost vizita la uzinele „Electroputere” din Craiova. Aci românii au prezentat noua locomotivă de cale ferată. Era una dintre cele mai moderne din Europa. Fusese construită de inginerii şi muncitorii români, pe baza licenţei cunoscutei firme elveţiene „Szultzer” (corect: „Sulzer Frères” – n.n.) . Discuţia a început de la licenţă. „De unde s-a luat? Care a fost costul ei?” [...] Dezvoltarea industriei la români era considerată exclusiv ca o manifestare de independenţă a lor, un mijloc de a întări independenţa. Această „învinuire” a fost exprimată cu brutalitate de unul dintre consilierii delegaţiei oaspete, la un pahar de băutură consumat în plus. Acest punct de vedere a fost exprimat clar în reproşurile făcute de însuşi Hruşciov. „De ce aveţi nevoie de industrie? Vreţi să fiţi independenţi?” El şi-a manifestat vizibil sentimentele de dezaprobare. N-a vrut să dea curs invitaţiei de a se urca pe locomotivă.


   Dezacordul a fost atât de public încât, chiar muncitorii şi-au dat seama că ceva nu este în regulă. La scurt timp după vizită, un muncitor, mai în vârstă, care avea activitate comunistă ilegală, mi-a cerut să-l primesc în audienţă. El şi-a exprimat nedumerirea şi m-a întrebat de ce a fost atât de supărat Hruşciov pe locomotiva pe care ei au construit-o. Muncitorii o consideră o bijuterie şi se mândresc cu ea. Am relatat despre aceasta lui Gheorghiu-Dej, care mi-a spus să informez şi Biroul Politic, lucru pe care l-am fă cut [...] Hruşciov a criticat, în reuniuni ale CAER, seria mică a tractoarelor sau autocamioanelor româneşti, cumpărarea de către români a unor licenţe occidentale, cum ar fi cele pentru locomotivele Diesel electrice, sau unele uzine chimice (urmare a vizitei făcute de el în România, în 1962) (subl.n.)”. Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 185-186; 224.
Pentru detalii privind vizita efectuată de Nikita Hru şciov în România, în perioada 18 – 25 iunie 1962, vezi Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p. 138; Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Editura POLIROM Iaşi, 2001, p. 95-96; Dan Cătănuş, Divergenţele româno-sovietice din C.A.E.R., II, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XIII, nr. 3-4 (48-49)/2005, p. 84 – 87.

-   Ritmul producţiei de locomotive moderne a crescut an de an ca urmare a implicării directe, în proiectul respectiv, a uzinelor constructoare de maşini de la Reşiţa. De exemplu, în anul 1964 au fost asamblate la Craiova 85 de locomotive Diesel-electrice sub licenţă „Sulzer Frères”.   Totodată, autorităţile de la Bucureşti doreau să dezvolte producţia de anvelope (15,25 milioane dolari) şi să achiziţioneze imediat din Occident o fabrică de elemente electronice şi semiconductori (în valoare totală de 7 milioane dolari, din Franţa), o instalaţie de cracare catalitică (7,5 milioane dolari), o fabrică de cauciuc butil (8,75 milioane dolari), o fabrică de cauciuc izoprenic (16,5 milioane dolari), o fabrică de alcooli oxo (9 milioane dolari), o instalaţie pentru obţinerea de poliolefine şi glicoli, inclusiv pentru realizarea pirolizei în vederea obţinerii etilenei (22,5 milioane dolari), o fabrică de negru de fum (3 milioane dolari), o instalaţie pentru obţinerea anhidridei ftalice din ortoxilen (750000 dolari), o instalaţie pentru obţinerea de răşini poliesterice armate (1,8 milioane dolari), o instalaţie pentru obţinerea de polistiren (2 milioane dolari), o fabrică de celuloză şi hârtie pentru saci din răşini (din Marea Britanie, în valoare totală de 15,542 milioane dolari), o fabrică de semiceluloză şi hârtie obţinute din paie (8,925 milioane dolari), o instalaţie pentru fabricarea celulozei pentru cord super din răşini (6,5 milioane dolari), o fabrică de reţea cord (10 milioane dolari) şi fabrici de furaje concentrate (375000 dolari). A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 19/1959, f. 57; 59-60.

  Sumele respective urmau să fie achitate astfel: în anul 1959 – 25,120 milioane dolari; în anul 1960 – 24,690 milioane dolari; în anul 1961 – 19,685 milioane dolari; în anul 1962 – 21,036 milioane dolari; în anul 1963 – 17,659 milioane dolari; în anul 1964 – 17,272 milioane dolari; în anul 1965 – 16,785 milioane dolari; după 1965 – 3,495 milioane dolari. Ibidem, f.

-   Dacă, în perioada 1961-1965, autorităţile române au exportat în URSS 9,3 milioane tone de produse petroliere, în anii 1966-1970 exporturile respective au fost reduse cu aproximativ 60%, ajungând la 3,7 milioane tone. Vasile V. Ghişa, Ştefan Răgălie, Ion Stoian, Relaţii economice româno-ruse – experienţe şi oportunităţi, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Editura Expert, Bucureşti, 2005, p. 36.    În conformitate cu Acordul comercial de lungă durată încheiat între cele două ţări, România a exportat în URSS, în perioada 1961-1965, maşini şi utilaje de serie, instalaţii complete şi tehnică militară în valoare de 297 milioane ruble, materii prime, combustibili, metale, materiale de construcţii şi produse chimice în valoare de 1069 milioane ruble, precum şi produse alimentare în valoare de 160 milioane ruble (17%, 60%, respectiv 9% din totalul mărfurilor româneşti exportate în URSS). Concomitent, autorităţile române au importat din Uniunea Sovietică maşini şi utilaje în valoare de 656 milioane ruble, materii prime, metale, combustibili şi produse chimice în valoare de 1058 milioane ruble, precum şi produse alimentare şi băuturi în valoare de 6 milioane ruble (37%, 60, respectiv 0,3% din totalul importurilor provenite din URSS).

-   În ceea ce priveşte capitolul mărfuri industriale de larg consum (încălţăminte, confecţii, tricotaje, mobilă ş.a.), situaţia se prezenta astfel: importuri din URSS în valoare de 50 milioane ruble (1961-1964) şi o estimare de 70 milioane ruble (1966-1970); exporturi româneşti în URSS în valoare de 244 milioane ruble (1961-1965) şi o estimare de 449 milioane ruble (1966-1970). Ponderea exporturilor de mărfuri româneşti de la acest capitol urma să crească, în perioada 1966-1970, faţă de 1961 -1965, cu 11% din volumul total al exporturilor efectuate de România în URSS (de la 13% la 24%). A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 119/1964, f. 61.

    De exemplu, în anii 1966-1970, URSS a livrat României 8,7 milioane tone minereu de fier, cu 4,95 milioane tone mai mult decât în perioada 1961-1965. Vasile V. Ghişa, Ştefan Răgălie, Ion Stoian, op.cit., p. 36.

 -   În conformitate cu prevederile Acordurilor de lungă durată încheiate, structura generală a schimburilor de mărfuri realizate de România cu statele socialiste în perioada 1961-1965 a fost următoarea: maşini şi utilaje de serie, instalaţii complete şi tehnică militară: importuri în valoare de 1226,3 mil. ruble (41% din totalul importurilor de mărfuri provenite din statele socialiste); exporturi în valoare de 683,3 mil. ruble (24% din totalul mărfurilor exportate în ţările socialiste); deficitul comercial înregistrat la acest capitol a fost în valoare de 543,0 mil. ruble;

materii prime minerale, vegetale şi animale, combustibili, metale, materiale de construcţii, produse chimice, materii prime alimentare: importuri în valoare de 1480,3 mil. ruble (49% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 1583,1 mil. ruble (55% din totalul exporturilor); excedentul comercial înregistrat la acest capitol a fost în valoare de 102,8 mil. ruble;

produse alimentare industrializate, fructe şi legume proaspete, băuturi: importuri în valoare de 63,6 mil. ruble (2% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 321,8 mil. ruble (11% din totalul exporturilor); excedentul comercial înregistrat la acest capitol a fost în valoare de 258,2 mil. ruble;

mărfuri industriale de larg consum: importuri în valoare de 226,3 mil. ruble (8% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 289,5 mil. ruble (10% din totalul exporturilor); excedentul comercial înregistrat la acest capitol a fost în valoare de 63,2 mil. ruble;

importuri totale – 2996,5 mil. ruble; exporturi totale – 2877,7 mil. ruble; deficit comercial – 118,8 mil. ruble. În conformitate cu prevederile Acordurilor de lungă durată încheiate, structura generală a schimburilor de mărfuri preconizate a se realiza de România cu statele socialiste în perioada 1966-1970 a fost următoarea:

maşini şi utilaje de serie, instalaţii complete şi tehnică militară: importuri în valoare de 1365,9 mil. ruble (39% din totalul importurilor de mărfuri provenite din statele socialiste); exporturi în valoare de 1192,4 mil. ruble (34% din totalul mărfurilor exportate în ţările socialiste); deficitul comercial preconizat la acest capitol a fost în valoare de 173,5 mil. ruble; materii prime minerale, vegetale şi animale, combustibili, metale, materiale de construcţii, produse chimice, materii prime alimentare: importuri în valoare de 1725,9 mil. ruble (49% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 1457,6 mil. ruble (41% din totalul exporturilor); deficitul comercial preconizat la acest capitol a fost în valoare de 268,3 mil. ruble;

produse alimentare industrializate, fructe şi legume proaspete, băuturi: importuri în valoare de 92,9 mil. ruble (3% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 270,0 mil. ruble (8% din totalul exporturilor); excedentul comercial preconizat la acest capitol a fost în valoare de 178,1 mil. ruble;

mărfuri industriale de larg consum: importuri în valoare de 321,7 mil. ruble (9% din totalul importurilor); exporturi în valoare de 565,8 mil. ruble (17% din totalul exporturilor); excedentul comercial preconizat la acest capitol a fost în valoare de 244,1 mil. ruble;

preconizări: importuri totale – 3506,8 milioane ruble; exporturi totale – 3580,5 milioane ruble; excedent comercial – 73,7 milioane ruble.

   - Punctul de vedere al delegaţiei române a fost aprobat în cadrul şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., desfăşurată în ziua de 25 noiembrie 1966. La reuniunea respectivă au participat: Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ. Totodată, au fost invitaţi să participe la şedinţă Maxim Berghianu, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, şi generalii Ion Gheorghe, prim-adjunct al ministrului Forţelor Armate şi şef al Marelui Stat Major, şi Constantin Şandru.

VA URMA

*lt-col dr. Petre Opris*

foto:internet
reeditare:nemotoujours