 |
| (foto din articol) |
Haideti, bucurati-va de ea!
(nemotoujours)
2015
Stau în faţa casei părăginite şi nu îndrăznesc să intru. Oare mai locuieşte cineva aici?
1982
Veneam aici cu Skoda veche a tatălui meu. Skodița o chema şi era jumătate maşină, jumătate femeie. Opream de fiecare dată la jumătatea drumului, într-o parcare cu două băncuţe roşii şi o masă de tablă plină de coji de salam şi resturi de pâine. Lângă acelaşi câmp de rapiţă, la care mă benoclam cu privirea unui tarsier îndrăgostit.
Tata cobora din maşină, se apleca sub capotă şi scotea o mică piesă de la motor. Îşi fixa ţinta, adică un orificiu minuscul al piesei, cu gesturile unui participant la Campionatul Mondial de Tir cu Arcul. Apoi, trăgea aer în piept şi sufla cu forţă. Iar noi aşteptam… Şi aşteptam. Era un moment de maximă tensiune. Doar atunci când ne rodeam unghiile aşteptând nota Nadiei la Olimpiadă am mai simţit atâta tensiune. Dacă tata reuşea să desfunde jiglerul, puteam pleca. Dacă nu, aveam să stăm ore bune în parcare şi urma să ne rugăm ca un şofer priceput să oprească şi să ne repare maşina. Odată, ne-am rugat mai mult de trei ore, dar pe frecvenţa pe care emiteam noi nu era nimeni. Am îndrăgit mult Skodița, în ciuda defectelor ei. Mi-a plăcut mereu că avea personalitate: ea decidea mereu dacă mergem sau nu mai departe. Ca o femeie.
DA PAGINA!
2015
Un câine jigărit mă vede şi vrea să mă latre. Îi este prea lene şi renunţă pentru moment, dar mă ţine sub observaţie cu ochiul său bun. Îmi fac curaj şi deschid poarta. “Dacă o să sară pe mine, mă apar cu pancarta asta de lemn de la intrare. Sau i-o dau s-o roadă.”Odată cu poarta, se deschid toate amintirile legate de casa unde mi-am petrecut toate vacanţele de vară ale copilăriei. Casa bunicilor.
1982
La o oră de Bucureşti este bariera. Familia mea o numea aşa, ‘bariera”, ca şi cum nu ar exista şi altele pe lume. Aşa a rămas şi în capul meu. De câte ori aud acest cuvânt, creierul meu deschide automat imaginea ei. Click! Zilele când prindeam barieră ridicată erau considerate zile norocoase, şi era normal să fie aşa de vreme ce erau atât de rare. Când ne apropiam de braţul de lemn alb-roşu, iar acesta era sus, scoteam un lung chiuit de bucurie. Nu era numai victoria mea, ci a întregii familii, a tuturor oamenilor care au trecut vreodată pe acolo. Era ziua mondială a fericirii! Era mai bine decât dacă aş fi câştigat 25 de lei la un loz de 3 lei. Scuteam o jumătate de oră de aşteptare, plus conversaţiile despre vreme cu şeful de barieră. Apoi, de plictiseală, restul drumului număram cu voce tare literele cuvintelor spuse de ai mei. Aveam boala asta.
“Silviu, te rog, nu mai face asta!” Douăzeci și patru.
Eram tare enervant. Şi tăceam. Dar continuam să vorbesc în capul meu şi să număr stâlpii de la marginea drumului. Încă 10 km pe un drum mărginit de plopi (al căror număr a variat în timp de la 1432 la 1480), intrarea în sat, apoi a treia casă pe stânga. Cea cu gard verde de lemn, cu un vişin mare la intrare.
2015
Cadrul pe care este prinsă cu piuneze plasa de muşte stă sprijinit într-o balama. Nu cred că se mai poate închide. Casa arată la fel de frumos ca un cămin din Regie în anii 90: saltele cu arcuri scoase, scaune rupte călărind mese cu trei picioare, fulgi de găină, obiecte neidentificate aruncate peste tot, o găleată şi un tablou cu flori atârnate ilogic în copacul de lângă fântână. Şi muşte. Multe muşte.
Cineva a înlocuit toate perdelele cu ziare. E straniu să văd femei dezbrăcate cu sâni cât pepenii de la câmp, amestecate cu anunţuri mortuare, lipite pe casa bunicilor. Îmi provoacă repulsie.
Pe vremuri, bunicii mei lipeau ziare în geamurile grajdurilor. Când dădeam de revista Magazin, cu care acoperiseră gemuleţul din grajdul vacii, mă căţărăm pe scară şi stăteam să citesc minute bune, în cele mai caraghioase poziţii. De scara aia mă leagă draga amintire a primei mele fracturi la picior.
Cât de dor mi-e de ea… Două săptămâni am fost tratat la pat ca un rege şi hrănit cu îngheţată la discreţie. Prispa era odinioară ticsită cu cârnaţi uscaţi, bucăţi de caș în plase de tifon, atârnate de cuie ca să li se scurgă zerul, şi legume proaspete. Salivez şi înghit în sec.
Îmi trece imediat ce văd şobolanul ieşind de sub mormanul de gunoi.
1982
Bunica acoperea “masa” cu un ştergar. Prin “masă”, înţeleg o construcţie de chirpici, tipică Bărăganului, care folosea în restul timpului pe post de pat. Cred că pe masa aceea au fost concepuţi tatăl meu şi fraţi săi. Să alungăm acest gând, din cauza căruia nu am mai putut mânca acolo de pe la 14 ani.
Dacă era duminică, bunica scotea farfuriile bune, cu floricele desenate, luate de la Urziceni. Nimeni nu respira până nu terminam de mâncat tot din farfurie. După felul doi, bunicul pleca să meşterească ceva prin curte, iar eu mă uităm fascinat la el prin gemuleţul bucătăriei.
Aveam opt ani când mi-a zis: “Vino, eşti destul de mare să mă ajuţi!”
Am făcut ochii mari, ca ai motanului Tom, apoi am zbughit-o pe uşă fără să cer voie mamei. Bunicul avea o autoritate uimitoare, era singurul om care, dacă mă punea să fac ceva, nu trebuia să cer voie mamei. Cred că a fost singura dată din copilăria mea când am plecat de la masă înainte de desert. Nici nu ştiţi cât de mult înseamnă asta. Sunt ahtiat după dulciuri, cred că într-o viaţă anterioară m-am născut într-o cofetărie.
2015
Caut prin curte, poate găsesc pe cineva. Mă aştept să fie un zombie. Coteţul este părăsit, nici urmă de păsările zgomotoase care-l populau acum 30 de ani. Se deschide o uşă cu o amintire: o găină roşie cu gâtul golaş aleargă prin curte, iar eu, în pantalonii scurţi albaştri, care dezveleau pulpanele dolofane, o fugăream în jurul nucului. Îşi lasă ouăle aiurea prin curte, iar misiunea lui Sherlock Holmes era să le găsească.
Sherlock în pantaloni scurţi şi desculţ.
1982
În ziua aceea, bunicul avea de reparat coteţul găinilor, o căsuţă de pământ şi lemn în care încăpeam în picioare şi de care eram fascinat. Se stricase uşa, iar bunicul mă ruga să ţin de ea în timp ce el o bătea în cuie. Drăcia avea multe uşiţe şi ferestre, două etaje, o scăriţă interioară. Mi se părea că este un oraş în miniatură, plin de forfotă şi bine organizat.
Aşa cum alţi copii din Bucureşti îşi doreau maşinuţe teleghidate sau soldăţei, eu mi-am dorit toată copilăria o singură jucărie: un coteţ! De pe la 3 ani au încercat să îmi explice ai mei că ar fi cel puţin ciudat să avem aşa ceva la etajul 5, dar, în sinea mea, i-am acuzat mereu de lipsă de înţelegere. Acum, jucăria mea preferată era în pericol, iar EU eram cel chemat să-i sar în ajutor.
Ţin minte cum strângeam uşa de lemn şi o propteam cât puteam de tare de balamale.
Eram atât de îndârjit şi de mândru de mine, încât nu voiam să clipesc, de frică de a nu pierde vreun moment.
“Poţi?”, m-a întrebat bunicul.
Iar eu i-am răspuns dojenitor: “Buniculeee, mai întrebi?!”
2015
Uşa coteţului zace aruncată câţiva metri mai încolo. Nu stau mult pe gânduri şi merg la maşină să caut nişte scule.
O repar cu îndemânarea tipică a unui bucureştean muncind la ţară.
Câteva minute mai târziu am un deget umflat, dar uşa este la locul ei.
O clipă m-am temut să nu cheme pe altcineva în ajutor, dar bunicul m-a lăsat să îl ajut până la final.
Mi-a trecut degetele prin păr şi mi-a zis: “Băi, țâcă, ai crescut şi tu!”
Eram atât de fericit, aş fi vrut să mă vadă toţi vecinii din Bucureşti. Ba, chiar tot cartierul! Eram emoţionat că fusesem chemat să fiu bărbat.
De atunci, de câte ori aud cuvântul “bărbat”, ştiu exact la ce se referă : la momentul din vara anului 1982, când am fost demn să ţin uşa cotetzului!
“Doamne, dacă m-ar vedea acum Maria, colega de clasa de care îmi cam place!”
Gândul la Maria îmi agită fluturii din stomac.
Oare fluturii îndrăgostiţi au bărbaţi în stomac?
2015
Pe un scaun, lângă fântână, doarme un bărbat, cu gura larg deschisă. Privesc câteva secunde bune spectacolul muştelor ce-i dau târcoale omuleţului. Mă întreb de câţi ani este în poziţia asta. Se îneacă şi tuşeşte.
“Bună ziua, am văzut anunţul din stradă.”
“E de vân… vânzare, băiete!”
Dacă aş aprinde o brichetă, respiraţia lui ar lua foc.
1982
După ce am reparat uşa, am intrat murdar pe bluză şi pe faţă şi i-am zis mamei să îmi toarne nişte apă. Am specificat: “Cu cana bunicului!”
Aşa făcea bunicul de câte ori venea de la câmp, după o zi grea de muncă: ieşea în curte, iar bunica îi turna apă din cana albă mâncată de rugină pe margini.
Aşa am vrut să fac şi eu, pentru că de acum mă simţeam bărbat. Iar acesta era cumva ritualul închinat celor puternici.
2015
“Cât cereţi pe ea?”
“Trebuie să o re..renovăm mai întâi, să o mo..modernizăm”, zice bărbatul.
“Lăsaţi, o iau aşa, mă descurc”, îi zic şi torn nişte apă pe degetul umflat.
http://www.cronicipebune.ro/cum-am-devenit-barbat/#comment-5221
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu