1140.VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA! (2) -"Hai-hui prin lume"

Deşi la Otopeni accesul la bordul lui LYD s-a făcut prin finger, supriza etapei a fost că la Napoli avionul a tăiat motoarele ȋntr-un loc de unde terminalul de abia se vedea la orizont. Am fost ȋmbarcaţi ȋntr-un autobuz (Neoplan) pentru a ajunge la destinaţia visată.

 O primă luare de contact mai degrabă dezamăgitoare; pătrundem ȋntr-o hală lungă şi rece, suntem ȋntȃmpinaţi de doi domni ȋn uniforme, care aruncă o privire plictisită la cărţile noastre de identitate (probabil că i-am deranjat din pauza de după masă?), după care rămȃnem de capul nostru printre bandele de bagaje.
Studiem cu atenţie locurile, descoperim, ȋntr-un tȃrziu, traseul de urmat (“uschita”, adică … uşcheala!) şi căutăm, conform instrucţiunilor pe care le citisem de acasă, magazinul Sun Store, de unde se cumpără bilete de trei euro pentru cursa specială de Napoli numită “Alibus”. Săgeţile către staţia de alibus sunt cȃt se poate de evidente, Sun Store ȋnsă rămȃne un mister. Deşi un suntem indieni, devenim fani ai acelor săgeţi şi, cu destulă uşurinţă găsim staţia.
Autobuze se văd undeva, dar, exact ca la noi, sunt exact acolo unde un e nevoie de ele. Am timp sa fac poze cu ȋmprejurimile, fiind impresionat, mai ales, de pinii-umbrelă.
DA PAGINA!

Am timp şi pentru spotting, doar sunt ȋn preajma aeroportului.

Vine maşina. Un “citaro-aragaz”, aşa cum l-a numit prietenul meu meu Doru.
Bilet la şofer, 4 euro; de, dacă un am găsit sun store …

Un drum de vreo zece minute, vedem minunăţii ale lumii occidentale, printre care o autostrada suspendată la cȃteva zeci de metri deasupra altei autostrăzi. Cu siguranţă nu ȋmi va veni poftă să conduc acolo sus, avionul e mult mai sigur.

Cȃteva semafoare taie din elanul viteazului şi burtosului şofer (să băgăm de seamă ce mȃncăm pe la ăştia, că ȋngraşă!), dar terminus-ul de la Piazza Garibaldi apare mult mai devreme decȃt credeam. Nu prea ne vine să coborȃm, dar şoferul ne asigură că e chiar Garibaldi, ba chiar ni-l şi arată cum stă el cuminte pe soclu.

Coborȃm, ce să facem … Speram să ne pomenim ȋntr-un loc cald, luminos şi primitor.
Dar Piazza Garibaldi e un şantier (aveam să aflăm că se definitivează staţia de metrou) aglomerat, e terminal pentru un ştiu cȃte linii de autobuz, loc de tranzit pentru numeroase alte linii de autobuz şi troleu … Ȋn acelaşi timp, Piazza este un centru al zonei vechi a oraşului.

Bun, Piazza Garibaldi a gasit-o Alibusul pentru noi, acum trebuie să gasim şi hotelul la care am făcut rezervare. Am o hartă printată, pe care mi-am desenat traseul, dar, neavȃnd un reper, nu stiu cum s-o orientez. Judec după forma dreptunghiulară a pieţei şi o pornim, ȋntȃmplător, ȋn direcţia cea bună. Aşa de bună, ȋncȃt ne blocăm la prima intersecţie. După o aşteptare nesfȃrşită de vreo jumătate de minut, găsim un cetăţean cu chef de vorbă … pe limba lui. Scusi, signore, il hotel? …
 Omul ne măsoară din priviri, vede că suntem complet străini , se găndeşte o clipă şi ȋncepe să peroreze. El ştie ce-a zis, l-am lăsat să-şi arate erudiţia pȃnă s-a oprit de la sine, după care am repetat ȋntrebarea, folosind limba engleză. O nouă măsurătoare, după care primim şi explicaţia aşteptată. Adică omul a dat din toate gesticulaţiile ȋncȃt am priceput ȋncotro s-o apucăm, dar am ȋnţeles şi că trebuie să fim atenţi la averea personală.
 Şi, imediat după ce am făcut cȃţiva paşi, am realizat şi de ce: cartierul era ȋnţesat de oameni de toate culorile, de toate mirosurile şi de toate limbile. Un adevărat turn babel, presărat cu nenumărate chinezării la preţuri imbatabile şi … neinteresante.
 Slalomul de cȃteva zeci de metri ne conduce la via Conforti, pe care, din hartă, o ştiam foarte scurtă şi iată, hotelul nostru tronează chiar la jumătatea lungimii arterei. O cladire frumoasă şi curată ȋnghesuită ȋntre altele care ni se par părăginite.
O impresie buna ȋncă de la ȋnceput: oamenii ne aşteaptă cu un „benvenutto”.

Recepţionerul (Nario, dacă am reţinut eu bine) ne primeşte cu bunăvoinţă şi, după un scurt schimb de cuvinte ȋn limba engleză, devenim prieteni pe viaţă şi o luăm pe italieneşte. Credeam că un ştiu să vorbesc limba lor, dar, judecȃd după reacţia lui Nario, mă ȋnşelam; o vorbeam chiar bine. Ne pune la dispoziţie cheia de la camera 308, o hartă a metropolei, o carte de vizită a hotelului şi codul pentru Wi-Fi, după care ne arată liftul şi ne lasă să ne descoperim singuri domiciliul următoarelor zile.
Ne oprim pentru o scurta odihna inainte de a porni la cucerirea orasului.


Text şi foto: Mihai-Athanasie Petrescu

Reeditare:Ana-Maria

https://unursinoras.wordpress.com