2629.Socialismul ceausist si cat de bine ne era - miturile despre Epoca de aur

 

 

.

 Este trist sa vezi cum oameni care au trait intr-un regim totalitar extrem de dur care practic, ideologic,economic, financiar dar si fizic si-a incatusat cetatenii, regreta, mitizeaza, duc dorul acelor vremuri, le "albesc" si le infrumuseteaza cu mituri absurde, turnate in mintile lor zeci de ani si blameaza ceea ce traiesc, ridicand in slavi mizeria trecuta. Din pacate majoritatea acestora rezuma totul la mancare si slavirea "descurcatului".

  Astfel se dovedeste eficienta indoctrinarii ceausiste, pe baze bolsevice, transformata in reflex pavlovian: reactii programate in zeci de ani, care ies la suprafata la anumite foto, filmari, cuvinte... mituri.
  Hai sa va arat realitatea, doar o parte din ea, fara intemnitari ca spui ce gandesti, fara impuscaturi ca vrei sa pleci din tara.

Mituri în rândul vârstnicilor (Nostalgie economică)

• „Toți aveau un loc de muncă și bani...”: Locul de muncă era obligatoriu prin lege (parazitismul era pedepsit). Banii acumulați nu aveau valoare reală deoarece magazinele erau goale și bunurile lipseau.
• „Statul dădea case gratis imediat”: Locuințele de la stat se dădeau cu chirie (nu în proprietate) după ani grei de așteptare pe liste. Construcția lor a distrus centrele istorice și a oferit un confort adesea minim. 
  
  Pentru a cumpara o locuinta, procedura era la fel de umilitoare ca pentru a obtine una cu chirie.
• „Atunci chiar era egalitate...”: Nomenclatura comunistă (activiștii de partid, Securitatea) se bucura de privilegii uriașe. Aveau acces la magazine speciale (Comturist), spitale private (Elias) și vile de protocol, în timp ce populația stătea la cozi.
• „Mâncarea era 100% naturală...”: Raționalizarea severă din anii '80 a dus la înfometare. Alimentele de bază erau înlocuite cu substitute de slabă calitate (ex: „nechezolul” în loc de cafea, faimoșii adepți ai feliilor de parizer cu multă apă). Legumele,cerealele,fructele erau suprasaturate  de ingrasaminte chimice, pentru a realiza productii foarte mari, fortate.

Mituri în rândul tinerilor și persoanelor cu pregătire redusă

• „România era a patra putere economică...”: O falsificare grosolană a propagandei. România era o țară în curs de dezvoltare. Datoria externă a fost achitată în 1989 cu prețul distrugerii nivelului de trai al cetățenilor.
• „Tot ce s-a construit producea profit”: Industria grea era ineficientă, mamut și energofagă. Multe fabrici produceau pe stoc sau vindeau în pierdere pe piețe externe doar pentru a obține valută, fiind tehnologic depășite.
• „Școala și medicina erau cele mai bune...”: Sistemul medical suferea de o lipsă cronică de medicamente, căldură în spitale, seringi de unică folosință și electricitate. Școala era profund ideologizată, iar elevii erau trimiși la munci agricole.
• „Tot ce se spune negativ este o minciună...”: Abuzurile Securității, lipsa libertății de exprimare, interzicerea avorturilor (Decretul 770) și frigul din case sunt realități trăite și dovedite prin arhivele oficiale ale statului, nu invenții moderne.

Mituri în rândul persoanelor cu pregătire medie/superioară

• „Politica externă ne-a ferit de influențe...”: Deschiderea lui Ceaușescu din anii '60-'70 a fost doar o strategie de imagine pentru a obține credite din Vest. În anii '80, România a ajuns complet izolată diplomatic pe plan internațional.
• „Statul sprijinea cultura înaltă...”: Cultura era complet cenzurată și transformată în instrument de propagandă prin festivalul „Cântarea României”. Operele marilor intelectuali erau interzise dacă nu preamăreau conducătorul.
• „Criminalitatea era aproape zero...”: Infracțiunile, crimele și violurile existau, dar erau ascunse publicului. Presa era cenzurată și nu avea voie să raporteze evenimente negative pentru a menține iluzia societății perfecte.

Pentru o analiză riguroasă, am selectat cele mai clare dovezi de arhivă și date statistice pentru trei dintre cele mai răspândite mituri din fiecare categorie.

1.Mitul „România a patra putere economică și datoria externă”
(Date Economice)

• Realitatea cifrelor: În anii '80, PIB-ul României era depășit masiv nu doar de marile puteri (SUA, URSS, Japonia, Germania), ci și de țări europene de mărime medie precum Austria sau Belgia. În clasamentele reale ale Productivității Interne Brute, România se afla mult sub primele 30 de state ale lumii.
• Prețul datoriei externe: Datoria de aproximativ 11-12 miliarde de dolari (acumulată din cauza creditelor din Vest pentru tehnologii industriale Rapid învechite) a fost plătită integral în aprilie 1989. Documentele de arhivă arată însă costul: din 1982, Ceaușescu a ordonat tăierea importurilor și exportul masiv de alimente, energie și benzină. Cetățenii au plătit datoria cu prețul frigului, întunericului și foamei.

2. Mitul „Egalitarismului și lipsa diferențelor dintre bogați și săraci” (Documente de Arhivă)

• Privilegiile Nomenclaturii: Arhivele Comitetului Central al PCR și ale Gospodăriei de Partid demonstrează existența unei structuri de clasă profund inegale. Înalții oficiali (membrii CPEx, miniștrii, șefii din Securitate și miliție) aveau acces la:
  • Magazinele Comturist: Unde se cumpărau mărfuri occidentale (cafea, aparatură, haine fine) cu valută, lucru interzis prin lege cetățenilor de rând (Decretul 210/1960 pedepsea deținerea de valută cu închisoarea).
  • Rații speciale: „Gospodăria de Partid” livra direct la domiciliul elitei pachete cu carne, brânzeturi fine și fructe exotice care nu ajungeau niciodată în alimentarele pentru populație.
  • Spitale exclusiviste: Sanatoriul Elias din București deservea doar elita politică, beneficiind de medicamente din import, în timp ce spitalele de stat refuzau internări din lipsă de paturi sau medicamente de bază.

3. Mitul „Criminalității zero și siguranței depline” (Arhivele Miliției și Justiției)

• Secretizarea datelor: Arhivele Inspectoratului General al Miliției demonstrează că infracțiunile violente (crimă, viol, tâlhărie) aveau o rată similară cu alte perioade istorice, însă erau supuse cenzurii totale. Codul Penal comunist conținea inclusiv pedepse severe pentru jafuri armate organizate (precum celebrul caz al „Gangsterilor din Banat” sau atacul asupra mașinii de bani a Băncii Naționale din Brașov, ambele trecute sub tăcere de presă).
• Cazuri mușamalizate: Cel mai celebru exemplu ascuns publicului a fost cel al criminalului în serie Ion Rîmaru (anii '70). Populația a aflat de el doar prin zvonuri, deoarece presa oficială („Scînteia”) publica exclusiv realizări economice, recolte-record false și vizite de lucru. Știrile despre crime erau interzise prin directivele Consiliului Culturii și Educației Socialiste pentru a nu „păta” imaginea societății socialiste multilateral dezvoltate.

I. Continuarea miturilor în rândul vârstnicilor

• Mitul: „Mâncarea era sută la sută naturală și sănătoasă”
  • Realitatea penuriei: În anii '80, conceptul de „mâncare sănătoasă” a fost inventat de aparatul de propagandă pentru a masca foametea. Prin programul oficial numit „Alimentația Rațională” (1982), medicii de partid au decretat că românii sunt prea grași și că au nevoie de mai puține calorii.
  • Substitutele de slabă calitate: Din cauza exporturilor masive, carnea macră a dispărut. Cetățenii primeau „adidași” (picioare de porc), „tacâmuri” (pui formați aproape doar din oase și gâturi) și celebrul „nechezol” (cafea care conținea 80% orz și alti substituenti). Standardele de igienă din abatoare erau dezastruoase din cauza penelor de curent, carnea fiind adesea livrată alterată.

II. Continuarea miturilor în rândul tinerilor și persoanelor cu pregătire redusă

• Mitul: „Tot ce s-a construit atunci funcționa perfect și producea profit”
  • Giganții energofagi: Industria grea românească (combinatele siderurgice ca cel de la Galați sau platformele petrochimice ca cele de la Midia și Năvodari) fusese construită pe modelul sovietic din anii '50. În anii '80, această industrie consuma de trei-patru ori mai multă energie decât fabricile similare din Vest pentru a produce aceeași cantitate de marfă.
  • Producția pe stoc: Multe uzine raportau planuri îndeplinite „pe hârtie”, dar produsele lor aveau defecte majore de fabricație și erau refuzate la export. Ca urmare, ele erau stocate la infinit în curțile fabricilor. Statul subvenționa aceste pierderi uriașe tăind resursele de la populație (căldură, lumină)..

• 

  .

  Mitul: „Școala și medicina erau cele mai bune din lume, fără nicio lipsă”
  • Dezastrul din spitale: Spitalele din anii '80 deveniseră locuri ale groazei din cauza lipsei de căldură și electricitate. Nou-născuții mureau în incubatoarele rămase fără curent, iar operațiile se făceau uneori la lumina lumânărilor sau a lanternelor. Lipsa seringilor de unică folosință și reutilizarea celor din sticlă (fierte rudimentar) au dus la infectarea în masă a mii de copii cu HIV și hepatită.
  • Ideologizarea educației: Deși analfabetismul structural a fost redus în anii '50-'60, în anii '80 școala s-a prăbușit calitativ. Manualele erau pline de cultul personalității lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Elevii și studenții pierdeau primele două luni din anul școlar la „practică agricolă” (muncă patriotică forțată la cules de porumb sau cartofi), iar iarna școlile erau închise săptămâni întregi din cauza gerului din clase.
• Mitul: „Tot ce se spune negativ azi este doar o minciună a capitalismului”
  • Decretul 770 și drama demografică: Pentru a crește forțat populația, Ceaușescu a interzis avorturile și mijloacele contraceptive în 1966. Rezultatul? Peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor empirice, făcute în secret, acasă, cu sârme sau substanțe toxice. Peste 100.000 de copii nedoriți au ajuns în orfelinatele de tip gulag, ale căror imagini de groază au șocat întreaga lume după 1989. Acestea nu sunt povești capitaliste, ci fapte înregistrate în statisticile medicale oficiale ale Republicii Socialiste România.

III. Continuarea miturilor în rândul persoanelor cu pregătire medie/superioară

• Mitul: „Politica externă a lui Ceaușescu ne-a ferit de influențe și a adus demnitate”
  • Iluzia independenței: Condamnarea invaziei sovietice în Cehoslovacia (1968) a fost un moment de curaj, dar a fost folosit de Ceaușescu doar pentru a-și consolida puterea absolută în interior. Liderii occidentali (Richard Nixon, Charles de Gaulle) l-au vizitat și i-au acordat credite economice nu din simpatie pentru România, ci pentru a crea o breșă în blocul comunist.
  • Izolarea totală: Când Occidentul a realizat că Ceaușescu încalcă grav drepturile omului, sprijinul a dispărut. În anii '80, România a pierdut Clauza Națiunii Celei Mai Favorizate din partea SUA. Regimul a devenit un paria internațional, Ceaușescu mai fiind primit cu onoruri doar în Coreea de Nord, dictaturile din Africa sau de către Saddam Hussein în Irak.
• Mitul: „Statul sprijinea cu adevărat cultura înaltă și valorile, nu exista kitsch”
  • Cenzura totală: Nicio carte, piesă de teatru, film sau articol de ziar nu putea apărea fără aprobarea directă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste (cenzura de stat). Marii scriitori și intelectuali erau urmăriți de Securitate, interziși sau forțați să emigreze (ex: Paul Goma, Mircea Cărtărescu, Hertha Müller).
  • Kitsch-ul ideologic suprem: Festivalul Național „Cântarea României” (lansat în 1976) a distrus cultura autentică și a transformat-o în manifestare de masă forțată. Sute de mii de muncitori și țărani erau obligați să urce pe scene pentru a cânta ode aberante cuplului dictatorial. Acesta a fost cel mai mare exercițiu de kitsch și spălare de creier din istoria țării.

1. Mitul: „Toți aveau un loc de muncă și bani de cheltuit”

• 

  .

  Munca forțată, nu un drept ales: Locul de muncă nu era un beneficiu oferit din generozitate, ci o obligație legală strictă. Prin Legea nr. 24/1976 privind recrutarea și repartizarea forței de muncă, dar și prin decretele împotriva „parazitismului social”, orice persoană care nu era angajată oficial risca amenzi uriașe, reținerea de către Miliție și trimiterea la muncă forțată (la Canal sau în agricultură). Cetățeanul nu își alegea cariera în mod liber; absolvenții de facultate sau școli profesionale primeau repartiții guvernamentale obligatorii, adesea la sute de kilometri de casă, în sate izolate sau șantiere industriale, fără drept de refuz.
• Șomajul ascuns (Subocuparea): Oficial, șomajul era zero, dar economic, fabricile erau supradimensionate artificial. Trei oameni făceau munca pe care în Vest o făcea un singur angajat, doar pentru ca statul să raporteze „ocupare deplină”. Aceasta distrugea productivitatea.
• Banii fără valoare (Penuria de bunuri): Este adevărat că oamenii aveau salarii și economii pe carnetele CEC, dar acei bani aveau o valoare pur teoretică. Nu aveai pe ce să îi cheltuiești. Magazinele erau complet goale, bunurile de folosință îndelungată (televizoare color, frigidere, mașini de spălat) se obțineau după ani de așteptare pe liste, iar cumpărarea unui autoturism Dacia necesita depunerea banilor în avans și o așteptare care dura între 5 și 7 ani. Banii strânși nu cumpărau bunăstare, ci frustrare.

2. Mitul: „Statul dădea case gratis la toată lumea imediat”

• Proprietatea aparținea statului: Statul comunist nu „dădea” case în sensul de proprietate, ci le oferea în regim de chirie. Chiriașii din blocurile de nefamiliști sau din marile cartiere muncitorești puteau fi evacuați oricând dacă își pierdeau locul de muncă sau intrau în dizgrația regimului. Abia spre sfârșitul regimului și după 1989, prin decrete ulterioare, cetățenii au primit dreptul de a cumpăra acele locuințe în rate.
• Liste de așteptare de zeci de ani: Ideea că primeai casă „imediat” este complet falsă. Repartizarea unei locuințe depindea de criterii birocratice stricte: starea civilă, numărul de copii, vechimea în muncă și, cel mai important, dosarul politic și pilele la partid. Tinerii căsătoriți sau celibatarii așteptau adesea între 5 și 15 ani pe liste de prioritate, timp în care locuiau înghesuiți cu părinții și bunicii în apartamente vechi sau în cămine de nefamiliști insalubre.
• Prețul distrugerii și calitatea execuției: Pentru a construi blocurile gri din panouri prefabricate, Ceaușescu a ordonat demolarea brutală a centrelor istorice și a cartierelor de case (cum a fost cartierul Uranus din București). Sute de mii de oameni au fost evacuați cu forța în termen de câteva zile din casele lor naționalizate, fiind mutați în apartamente de bloc strâmte, cu pereți subțiri, unde izolația termică era inexistentă. În anii '80, în aceste „case gratis”, apa caldă era livrată doar două ore pe zi (sau deloc), iar căldura era raționalizată, iarna temperaturile din camere coborând frecvent sub 12-14 grade Celsius.

Pentru a încheia această analiză istorică, am pregătit o radiografie clară a puterii de cumpărare și a birocrației absurde din anii '80, folosind cifre concrete din arhive.

 Puterea de cumpărare: 1985 vs. Prezent

.

În anul 1985, salariul mediu net în România era de aproximativ 3.000 de lei. La prima vedere, prețurile oficiale păreau mici, însă marea problemă nu era prețul, ci lipsa totală a produselor și piața neagră unde prețurile explodau.

Produs	Preț Oficial (1985)	Cât puteai cumpăra cu un salariu?	Realitatea din teren
Pâine	4 - 5 Lei	~650 bucăți	Era raționalizată pe cartelă (jumătate de pâine pe zi de persoană).
Carne de porc	35 Lei / kg	~85 kg	Lipsea complet din magazine. Se găsea doar pe piața neagră la preț triplu.
Benzină (1L)	9 Lei	~330 Litri	Se dădea pe cotă (30L pe lună). Cozile la peco durau zile întregi.
Televizor Color	aprox. 14.000 Lei	4,6 salarii medii	Se cumpăra doar cu listă de așteptare de lungă durată.
Autoturism Dacia	70.000 Lei	23 de salarii (2 ani)	Trebuia să plătești toți banii în avans la CEC.

Astăzi, dintr-un salariu mediu net, un român poate cumpăra de aproape 3 ori mai multă benzină, de 4 ori mai multă carne și poate achiziționa un televizor color modern cu mai puțin de jumătate din salariul pe o singură lună, fără liste sau cozi.

 Cum funcționau listele de așteptare pentru Dacia/Oltcit și apartamente

Sistemul ceausist transformase achiziția unui bun de valoare într-un adevărat calvar birocratic, menit să controleze populația.

 Odiseea cumpărării unei Dacii 1310/ Oltcit

1. Depunerea banilor la CEC: Cetățeanul trebuia să strângă întreaga sumă (70.000 de lei) și să o depună într-un cont special fără dobândă.
2. Așteptarea (5 - 7 ani): Primeai un număr de ordine. În tot acest timp, banii tăi erau blocați și folosiți de stat.
3. Repartizarea culorii: Nu îți alegeai culoarea. Când îți venea rândul la IDMS (Întreprinderea de Distribuție a Materialelor Sportive și Autoturismelor), luai ce era disponibil în fabrică (adesea doar alb, gri sau dacia-galben).
4. Piața neagră a vechimii: Din cauza acestei așteptări, o Dacia veche de 1-2 ani, dar disponibilă pe loc, se vindea pe piața neagră cu până la 90.000 - 100.000 de lei, adică mult mai scump decât una nouă.

Birocrația obținerii unui apartament de la ICRAL

Să primești repartiție pentru o locuință de la întreprindere sau de la ICRAL (Întreprinderea de Construcții și Reparații Locuințe) presupunea un sistem de punctaj extrem de rigid:

• Un celibatar (necăsătorit) avea șanse aproape zero să primească un apartament; era trimis direct la căminul de nefamiliști.
• Prioritate aveau familiile cu mulți copii și „muncitorii fruntași în producție”.
• Dosarul conținea obligatoriu o notă de relații de la Securitate/Miliție și de la comitetul de partid al fabricii, care să ateste că solicitantul are un „comportament moral și civic demn de societatea socialistă”. Dacă aveai rude în străinătate sau refuzai să mergi la adunările de partid, dosarul tău era respins instantaneu.

Această analiză demonstrează că cifrele și realitatea administrativă din arhive contrazic complet miturile nostalgice.

Iată dovezile clare și actele oficiale ale statului român care confirmă exact această procedură:

1. Documentul oficial: „Contul 8.000”

Conform datelor oficiale publicate de Ministerul Finanțelor, persoanele care doreau o Dacie trebuiau să depună suma integrală de 70.000 de lei într-un cont special numit Contul 8.000. 

• Pentru acești bani, C.E.C. elibera un înscris numit „CEC cu limită de sumă” și NU un libret de economii obișnuit.
• Spre deosebire de libretele standard de 5.000 de lei (care participau la trageri la sorți cu câștiguri), sumele mari blocate în Contul 8.000 aveau ca scop unic livrarea mașinii și erau imobilizate în sistem fără să aducă randamente reale de economisire. Statul folosea acești bani lichizi ani de zile pentru a finanța alte proiecte industriale.
  
  2. Legea Despăgubirilor (OUG nr. 156/2007)

Faptul că statul a blocat acești bani fără să livreze mașinile multor cetățeni înainte de 1990 a generat un scandal juridic care a durat zeci de ani. Pentru a repara această nedreptate, statul român a fost obligat să emită Ordonanța de Urgență nr. 156/2007. 

• Acest act normativ reglementează expres despăgubirea exclusivă a românilor care au deținut acele „CEC-uri cu limită de sumă pentru achiziționarea de autoturisme”. Procesul de plată a continuat până recent; prin ordine emise de Ministerul Finanțelor, mii de români (sau moștenitorii lor) au fost programați să își primească banii înapoi sub formă de titluri de stat, cu sume calculate special pentru a acoperi devalorizarea banilor blocați atunci. 

3. Logica economică a regimului

Într-o economie capitalistă, dacă pui bani la bancă, primești dobândă pentru că banca rulează banii. În comunism, statul deținea monopolul absolut. Deoarece existau prea mulți bani pe piață și prea puține mărfuri (fenomen numit exces de lichiditate), blocarea banilor populației în avans pentru Dacia timp de 5-7 ani era o metodă brutală prin care regimul Ceaușescu „retrăgea” banii din circulație pentru a opri inflația ascunsă și pentru a se finanța pe credit extern zero de la proprii cetățeni.

CEC (Casa de  Economii și Consemnațiuni) nu folosea libretele verzi sau maronii standard pe care oamenii le aveau pentru economii curente, ci emitea un libret special cu regim special, adesea de culoare roșie sau cu însemne clare privind scopul depunerii.

Iată imaginile de arhivă care arată exact cum erau structurate libretele de economii din acea perioadă:

Specificațiile vizuale și tehnice ale documentului:

• Coperta personalizată (Imaginea 1): Spre deosebire de libretele simple, cele dedicate aveau o grafică sugestivă imprimată de stat (se pot observa simbolurile specifice vremii: un cort pentru vacanțe, un brad și silueta unui autovehicul/autobuz, indicând scopul exact al economisirii). Pe ele scria clar: „Casa de Economii și Consemnațiuni a Republicii Socialiste România - Libret de Economii pe termen sau cu dobândă și câștiguri”.
• Interiorul completat manual (Imaginea 2 și 4): Toate operațiunile erau scrise de mână de către funcționarii C.E.C., cu cerneală, și securizate cu ștampile rotunde oficiale.
• Mecanismul blocării: Când un cetățean strângea suma de 70.000 de lei (sau o depunea integral prin virament), funcționarul înscria suma în tabelul interior, aplica ștampila de conformitate, iar libretul primea un număr de înregistrare. Din acel moment, banii treceau în subordinea IDMS (Întreprinderea de Distribuție a Materialelor Sportive și Autoturismelor). Posesorul nu mai putea retrage sume parțiale din el fără a pierde rândul la mașină.

Acest carnet fizic reprezenta singura dovadă legală a cetățeanului în fața statului. Mulți români au păstrat aceste carnete zeci de ani după Revoluție, ele fiind singurele acte acceptate ulterior de Ministerul Finanțelor în procesul modern de despăgubire.

Calculul valorii actuale a celor 70.000 de lei blocați în anii '80 arată proporțiile pierderii financiare suferite de deponenți după căderea regimului. 

Din punct de vedere economic și juridic, povestea s-a încheiat prin aplicarea regulilor de calcul stabilite de statul român.

Cât valorau 70.000 de lei atunci și cât înseamnă azi?

În anii '80, suma de 70.000 de lei reprezenta o avere uriașă: Echivala cu 23 de salarii medii nete (aproape doi ani de muncă în care un cetățean nu ar fi cheltuit absolut nimic).

• Pe piața neagră a vremii, la cursul ilegal al dolarului (care oscila între 60 și 100 de lei pentru un dolar), suma însemna aproximativ 700 - 1.000 de dolari americani.

.

Valoarea recalculată oficial de stat (Despăgubirile)

Din cauza inflației galopante din anii '90 și a denominării monedei din 2005 (când s-au tăiat patru zerouri), valoarea reală a acelor bani s-a prăbușit. Pentru a compensa pierderea, Ministerul Finanțelor, prin aplicarea OUG nr. 156/2007 și a indexărilor succesive, a stabilit o sumă fixă de despăgubire: 

• Fiecare posesor al unui CEC de Dacie primește în prezent suma fixă de 21.719 lei (RON).
• La cursul valutar actual, această despăgubire reprezintă aproximativ 4.370 de euro. 

Deși suma actuală de ~4.300 de euro nu mai poate cumpăra un autoturism nou (așa cum o făceau cei 70.000 de lei în 1985), ea reprezintă valoarea maximă pe care statul a putut-o acoperi legal prin emisiunea de titluri de stat. 

 Cum se făcea efectiv ridicarea mașinii?

Când un cetățean primea, după ani de așteptare, faimoasa „carte poștală” acasă care îl anunța că i-a venit rândul, începea ultima etapă a birocrației: 

1. Deplasarea la Pitești sau punctele IDMS: Majoritatea mașinilor se ridicau direct de la porțile uzinei din Colibași (Mioveni) sau de la depozitele județene ale Întreprinderii de Distribuție. 
2. „Loteria” calității: Controlul calității în fabrica comunistă era extrem de slab, mai ales la sfârșitul anilor '80 când piesele erau deficitare. Cumpărătorul nu primea o mașină testată perfect. De multe ori, mașinile noi aveau defecte de vopsire, piese lipsă (cum ar fi oglinda laterală dreapta sau radioul) sau probleme la motor. Oamenii mergeau la ridicare însoțiți de un mecanic auto sau aveau la ei scule pentru a strânge șuruburile chiar în curtea depozitului. 
3. Șpaga pentru „o mașină bună”: Pentru a te asigura că primești o Dacie asamblată corect, cu o culoare mai căutată (cum ar fi alb sau bleu) și fără defecte majore la motor, era obligatoriu să oferi o atenție consistentă (bani, cartușe de țigări Kent sau cafea) gestionarului sau inginerului care făcea repartiția fizică a mașinilor din curte.
   Pentru o masina mai deosebita,discutai direct la fabrica sau la Secu, PCR cu cine trebuia, dadeai dreptul cat trebuia si eventual primeai una "refuzata la export"...
   
   *Alex Stoian*