016. "Pune ultima piesa!" - cartea colegei noastre

  Cu maaaare mandrie va anunt ca in maxim 10 zile cartea colegei noastre M.I.C.A. (Monica Berceanu) va iesi din fabrica de minte si inima si veti avea posibilitatea s-o pipaiti,cititi,degustati si rontaiti cum credeti mai bine si in functie de rasa si culoarea dvs.politico-sociala.
  Se chinuie de mult cu ea si a reusit sa faca practic un album de vise,idei si intamplari plin de suflet,cu povesti mai mult sau mai putin reale despre prieteni si lumea din jur trecute prin sufletul unei femei de la 17 la 26 de ani.


   Va garantez ca este o lectura deosebit de frumoasa si ca sa va lamuriti cititi din fragmentele pe care le voi sacrifica mai jos.

   El e exact ceea ce ai nevoie tu ca fanteziile tale să îşi găsească repede locul în coşul de gunoi de pe biroul unde până nu demult îţi ţineai rama cu fotografia trecutului tău trist. Ca tu să numeşti Amintire urma lăsată de el pe covor, pe cearşaf, pe masă, pe farfurie, pe chiuvetă, pe clanţa uşii, pe butonul telecomenzii, pe paharul de vin, pe buzele tale, pe gâtul tău, pe obrajii tăi, pe gândurie tale, pe lacrimile tale, pe dorinţele şi pe împlinirile tale!

   Vreau amintirea fiecărei tăceri pe care au făcut-o să vorbească numai privirile, vreau amintirea fiecărui cuvânt nerostit, căruia i-au dat glas dorinţele de „mai vreau!” pe care întreaga mea fiinţă a uitat să le mai strige şi a făcut din ele mângâieri şi săruturi sărace. Amare. Goale şi curate. Fericite şi cuminţi.

   Dar pentru asta ai nevoie de tine. Ia-ţi de mână neputerile şi du-le până la prima trecere de pietoni. Obligă-le să treacă pe Roşu. Să fie ucise. Şi sărbătoreşte moartea lor cu o sticlă de vin. Cu 2 pahare: unul pentru tine şi altul pentru el. Cu împliniri de dorinţe şi ucideri de temeri.

   Şi-abia atunci când el va pleca pentru totdeauna sau pentru câteva clipe de lângă tine, cu toate împlinirie voastre, vei putea afla Amintirea.

25 iunie 2010

O noapte pentru o viaţă!

Un tren. O gară. Un bărbat, o femeie. 2 suflete, 2 guri.

 4 ochi, 4 mâini.

O singură îmbrăţişare.

Şi-un singur Noi.

Un drum, 2 strângeri de mâini, 1000 de paşi şi o singură dorinţă.

Te privesc şi mă-întreb dacă eşti, dacă pari, dacă nu, dacă da, dacă oare?

Dacă vii, dacă pleci, dacă stai, dacă alergi... către mine, cu mine, de mine, în mine!

Nu ştiu şi încerc să te caut. Pe tine! În suflet, în ochi, între palme, în şoapte, în cuvinte.

Ai venit. Ai intrat. În camera cu pereţi de oglindă, unde mă văd şi NE văd pe-amândoi. Ai rămas. Tot acolo. Să trăieşti.

Fără să respiri, fără să clipeşti, fără să priveşti, fără să miroşi. Fără să guşti, dar mai ales fără să ştii!

Că lângă tine fiecare frică şi-a tăiat venele, fiecare „oare?” şi-a amanetat puterea, fiecare „Nu” şi-a blocat portierele, fiecare „altădată” şi-a schimbat sinonimul în „Acum”.

Şi trăiesc atât de frumos în prezent, pentru că tu ai sfârtecat trecutul şi l-ai aruncat în saci de hârtie. Tu ai sculptat sufletul meu şi i-ai dat forma fericirii, tu mi-ai modelat tăcerile şi le-ai dat glas, tu ai umplut paharul cu bucurie şi mi-ai dat să gust. Tu mi-ai luminat noaptea cu făclia tăriei de a spune „DA!” atunci când am dreptul să trăiesc fără a pierde, să cer fără a vorbi, să primesc fără a merita, să strâng fără a rupe, să gust fără a atinge.

Tu m-ai sărutat cu buze fără gust, m-ai privit cu ochi fără culoare, m-ai îmbrăţişat cu braţe fără putere, m-ai mângâiat cu  mâini fără de palme. Doar cu tine.

M-am aruncat, fără a şti să-not, în oceanul Acum-ului. Pentru prima dată, fără să-mi pese că Mâine poate nu vei mai fi şi nu voi putea să mai ies la mal.

Fără să cred că există Viitor mai îndepărtat decât secunda următoare. Acea secundă pe care tu ai împărţit-o în mii. Pe care ai multiplicat-o pentru că trebuia să-mi dai tăria de a crede in Timp mai mult decât în mine.

M-ai învăţat să vorbesc fără cuvinte, să privesc fără ochi, să găsesc fără să caut, să ascund fără să mint, să tac fără să nu vorbesc, să lovesc fără a răni.

M-ai învăţat să desenez fără creion, să sculptez fără cuţit, să văd fără lumină, să înaintez fără a face paşi, să mă întorc fără a reveni.

Să cred în Noi fără ca măcar să existe, să ştiu că va fi fără să ghicesc.

Şi mai presus de toate, să trăiesc o noapte pentru o viaţă.

Una în care te-am găsit pe tine în tot. Pe Tot în nimic şi nimicul în Noi. Şi Noi-ul în mine.

Şi eu în Necunoscut. Un necunoscut de care nu-mi e teamă. Pentru că nu-ţi poate fi frică de ceea ce nu ştii. 

 Frumos,nu?

 stati aproape c-or sa mai vina !
 Daca aveti de comentat,va rog frumos faceti-o.
 Multumesc in numele ei.