 |
| Capela din Lindenfeld, acum 70 de ani. |
 |
| O casa - inca se mai vad culorile vesele sasesti |
Azi debuteaza pe "Suntem Romania!" o pasionata de drumetii, de felul sau din Caransebes, cu scrieri frumoase despre pamanturile acestea si ce fac locuitorii lor- Danaban.
Sigur or sa va incante povestile ei.
Lindenfeld este unul dintre satele - fantoma ale Romaniei, ramase fara locuitori dinainte si de dupa revolutie, depopularea avand doua valuri: primul in anii 70-80 cand , ca si cu evreii lasati sa plece in Israel, regimul comunist a facut un troc cu comunitatea internationala pentru a-i lasa si pe sasi in Germania de Vest - si asta nu pentru ca ar fi fost chinuiti cumva mai rau decat restul romanilor, dar pur si simplu pentru ei aveau unde sa se duca, avand rude pe acolo, troc ce a presuspus practic si parasirea proprietatilor - si nu confiscarea lor ! - si al doilea 82-92, provocat de prima situatie si continuat de revolutie si consecintele ei, de fapt inertial dupa 90, fapt care azi a dus la satele- fantoma.
Locuitorii din Lindenfeld au fost veniti din Boemia si localnicii i-au numit "pemi"-comunitatea pemilor nu a fost niciodata la fel de numeroasa precum a saşilor, din cauza asta numele de "pem" e mai putin cunoscut(adaugat de Danaban).
Ulterior urmasii lor nu au mai fost interesati de acestea sau pur si simplu nu mai exista , ca si sasii de altfel.Singurii veniti la revendicari - ca de-a lungul istoriei - au ramas urmasii - urmasilor evreilor.
Urmariti povestea noii noastre colege:
DATI PAGINA:
.
E Miercuri, ninge cu soare la Caransebeș și, peste toate, e ziua Poliției Române.
Dar nu voi vorbi azi despre polițiști, milițieni, sau alți apărători ai noștri. E modul meu de a-i omagia. Tăcând.
Pentru că nu-mi premeditez niciodată gândurile, ci le las să vină și să plece după voia lor, uneori e posibil să par incoerentă sau greu de înțeles.
Discuția despre internetul de la sate cu unul dintre prietenii mei care calcă, spală și gătește mi-a amintit că m-am născut și mai viețuiesc din când în când într-un sat european. În care nu există gaz (decât în butelii și-n brichetele tutungiilor) și nici canalizare. Nici ulița nu e asfaltata (zic ”ulița” pentru că e una singură), dar avem internet in bandă largă și fibre optice cât cuprinde, ceea ce spune multe despre deschiderea spre nou a celor ce ne păstoresc, dar şi despre felul în care nu ştiu a zidi noul.
Zilele trecute am vizitat primăria natală din motive de taxe și impozite locale. Gândul despre satul de dincolo de dealuri a venit de nicăieri.
Lindenfeld
Mă aflu-n treabă și o întreb pe fătuca blondă care-mi încasează biru' dacă a murit și ultimul locuitor din Lindenfeld. Citesc în privirea ei ingenuă că nu l-a mai prins pe Moș Vichente.
Poate ați apucat să citiți cartea lui I.T. Morar. Eu n-am citit-o, doar am bântuit prin acele locuri, căutând răspunsuri. Mi-am dat seama că uneori, ai nevoie de câte o re-vrăjire ca să nu mori pe dinlăuntru, trebuie să re-intri în poveste dacă vrei să-ţi recapeţi luciditatea cu privire la tine şi la lume. Şi dacă n-ai nici o poartă prin care să intri, nici o poveste în care să te pierzi, trebuie să ţi-o inventezi. Apoi să ţi-o spui întreagă, de la cap la coadă, dacă vrei să adormi cum se cuvine şi să te trezeşti viu, ca un prunc nou născut.
Spicuiesc de pe net : Lindenfeld - "câmpul de tei" (5 km de Caransebeş), este o localitate aparţinătoare comunei Buchin, în judeţul Caraş-Severin. Drumul naţional DN6 face legătura între Buchin şi celelalte localităţi din zonă. Localitatea Lindenfeld a fost constituită în anul 1827 de coloniştii sosiţi din Boemia. Drumul cu maşina se face prin comuna Buchin, iar din satul Poiana se merge pe jos, drumul nu e accesibil cu maşina (doar motor, tractor sau elicopter). Sat părăsit.
Case uitate, case in care au locuit candva pemi, si au plecat de tot. Am intrat intr-o casa, n-avea geamuri si era tot in casa, paturi, mobila, farfurii pe masa, casa era deschisa, ca un muzeu uitat.
Când mă fac mare, dacă mă fac mare, mă mut pe dealul cu tei . Învăț să mulg vaca, îmi cumpăr o Joiană și un magarus, îmi iau câinii (sau pe urmașii lor) și mă mut. Așteptarea e mult mai lungă acolo…
SI dupa mai bine de trei ani:
Ne-am adunat 4 fete dornice de aventura (hehe, doua fete si doua babete) si-am pornit ( iar ! ) peste dealuri intr-o dimineata promitatoare de sfarsit de August. "Vi-s cam nebune!", a decretat bunica. "Cum plecati fara om cu voi?!"
Nu stiu cum se face, dar toti "oamenii" carora le-am expus planul de hoinareala au spus "pas" cand au auzit ca-i de mers si pe jos, ore bune, pe poteci de munte.
Am intalnit ieri in satul parasit de peste dealuri o batrana care mi-a amintit de bunica. De cealalta bunica. Nu se mai satura de vorba si, afland ca eu sunt oarecum de-a locului, dintr-un sat vecin ("vecin" insemnand vreo 25-30 km la vale), ma tot intreba de cutare barbat si de cutare femeie:
- Are doi baieti, unu-i insurat la Delinesti, ăl'lalt si-o luat o moldoveanca, da' n-o ţinut-o mult... cum nu-i stii ?! Da' nici pe Doru care tine multe oi nu-l cunosti?
Nu recunosteam niciun personaj din amintirile ei. Femeia traia in pustietati de foarte multi ani, nu le mai tinea nici ea sirul. Traia doar cu omu' ei intr-o casa parasita de nemti. Fara energie electrica, fara nicio utilitate, doar cu fantana in curte. Traiau dupa soare, se trezeau la rasarit si adormeau la apus. Aveau in jur de o suta de mioare (nu le stiau numarul exact), 15 vaci, nu stiu cati porci (pe care-i hraneau cu laptele vacilor; erau prea departe de asezarile omenesti spre a-l putea vinde, asa ca o parte il inchegau si-l faceau branza, dar cea mai mare parte mergea la porci). Aveau si cateva gaini si o multime de caini. Eu am numarat 6, dar mai erau cativa plecati cu batranu' si cu mioarele la pascut. Ne-am salutat si cu el din departare. El pe culmea unui deal, noi pe culmea altui deal.
Lasasera in vale, in satul civilizat, ditamai casa. Au incuiat-o cand le-au plecat fetele cu ginerii in Spania. De ani buni nu s-au mai vazut. In sat nu se puteau creste atatea animale, fiindca iarba a cam inceput sa dispara, fiind inlocuita de betoane, asa ca au ales sa se mute in satul parasit.
- Dar de ce va chinuiti cu atatea animale? am fost eu curioasa.
- Asa am fost noi invatati ...
Cainii au sarit imediat la noi. De fapt, cainii au fost primele fiinte pe care le-am intalnit printre ruine. Apoi a aparut batrana cu o sarcina de crengi verzi in spate. Doctorita, colega mea, mare iubitoare de animale, a scos imediat niste felii de paine unse cu nu stiu ce, posibil chiar sandviciurile ei, si le-a aruncat patrupedelor. Doi dintre ei nu s-au mai desprins de noi, ne-au insotit prin tot satul dand prietenosi din coada si, la plecare, au venit mai bine de-un km in urma noastra. Cred ca ar fi venit si batrana, doar sa mai povestim putin. Vede rar oameni prin cele locuri si putini sunt romani. Cei mai multi turisti sunt din Germania si Austria si ea nu stie sa vorbeasca "limba aia hondro-zdrongo a lor". Si romanii nu prea se apropie de casa ei din cauza cainilor.
- Toti dau cu pietre si cu boate dupa ei, n-o mai fo' niciunu' sa-i imbie cu mancare. Auu, crezi ca turbeaza cand vin aia pe motociclete, imbracati in negru si plini de năroi, de zici ca-s necuratu'...
 |
| . |
Mai trist mi s-a parut ca au inceput sa construiasca ditamai pensiunea chiar vizavi de biserica. Zidurile groase de caramida Porotherm (adusa din Germania, dupa spusele batranei) peste fundatia greoaie din beton, sunt niste intruse printre ruinele caselor micute, construite doar din piatra, caramida cruda si lemn. Constructia noua e din alta lume si din alt timp, nu se mai potriveste acelui loc. Nu se stie daca si cand se va finaliza, fiindca neamtu' a ramas fara bani. E demult plecat, lasand in urma blocuri intregi de BCA si caramida neutilizate, peste care a arborat un drapel nemtesc. Ioana se minuna cum de nu se fura. Cu un tractor cu remorca se putea goli tot locu' in cateva curse (si materialele alea de constructie ajung pentru o casa bunicica). Probabil spiritul nemtesc e inca viu acolo si protejeaza locul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu