 |
| . |
Motto:
”Dragostea este calea transfigurării lucrurilor; atunci cuvântul
cade curat și mlădios, fapta rodește chiar și în pămânul cel mai
netrebnic.”
- Ernest BERNEA - „Mic tratat de înțelepciune și virtute” - Dacia, 2001
Un înțelept spunea că pentru a vedea muntele în toată măreția lui, trebuie să te îndepărtezi și să-l privești de la distanță…
M-am îndepărtat destul și de un timp apreciabil de lung, încât să pot
afirma că m-am integrat într-o bună măsură într-o societate diversă
decât cea căreia îi aparțin. Iar relativul își are buna lui măsură și în
cazul meu, așa cum are în toate faptele ce ne înscriu existența. Atunci
când alegi să trăiești într-un anume loc, accepți regulile scrise și
nescrise ale locului și încet - încet le faci să fie ale tale, îți devin
atât de familiare de pare că le știi decând lumea. Altele însă rămân de
neatins și așa vor rămâne în veci pentru că respingi schimbarea în mod
inconștient și păstrezi o anume distanța ca un scut invizibil. Unele se
pierd, altele se regăsesc…
.
.
„Sărut mâna…!” îmi scrie un prieten ori decâte ori își face simțită
prezența pe undele online. Citesc și surâd. Citesc și amintirile dau
năvală cu o cohortă întragă de…„Sărut mâna…!” spuse în grabă la intrarea
în casa bunicilor, la telefon când aud vocea mătușii ce îmi repetă
întotdeauna că preferă prăjiturile „Diplomat” sau acela cu care ni-i
onorăm pe cei dragi sau cel de auzit, în grabă, trecând pe celalalt trotuar…
Ca gest propriu - zis de curtoazie l-am barat întotdeauna cu
fermitate, lăsându-i spațiu doar într-o intimitate împărtășită și
acceptată care se înscrie în registul nonverbalului care vorbește mereu
fără să vorbescă.
Când sunt rostite cuvintele fug uneori prea ușor. Când sunt scrise însă, capătă substanță tocmai pentru faptul că durează ceva mai mult în timp, sedimentandu-se. În cazul meu „rezonanța” s-a multiplicat deoarece practic uitasem că există. Nu mai făcea parte din cotidianitatea mea. Era ca și șters. Așa se face că un simplu „Sărut mâna…!” venit discret și aproape șoptit, m-a invitat pe neașteptate la o profundă reflecție și revizuire de spirit…Cu siguranță, faptul că eu recepționez gestul de la distanță face să nu fie pentru nimic, unul banal, ci vine perceput în toată grandoarea pe care a purtat-o în timp, găsindu-și locul cuvenit în cultura noastră.
În istoria lui ca gest de gentilețe și profund respect face stradă lungă, probabil purtat în Micul Paris de către lumea bună ce călătorea prin Europa în secole trecute. Cert este că en française această galanterie s-a uitat cam demult, pe când la noi s-a conservat și a durat în timp. „E aproape nimic și e aproape tot.”- cum ar spune Neruda.
Nu știu ce gândesc, ce simt prietenele mele când sunt tratate(?!) cu un
gest atât de frumos…! Nu știu ce sentimente îi încearcă pe ei, prietenii
mei atunci când îl săvârșesc…! Știu doar că este unul deosebit de
plăcut, nu costă nimic și poate dărui cu adevărat foarte mult, fie
unora, fie altora…
E un Mărțișor cu totul deosebit cel pe care-l primesc aproape in fiecare zi, prieten drag și-ți mulțumesc pentru modul în care mi-l aduci pe Acasă mai aproape scriindu-mi doar două simple cuvinte de salut...!
E frumos, deosebit de frumos să știi că în lumea asta atât de
grăbită, de superficială, de superplasticizată, gentilețea există încă, își
are locul ei, bine definit, Acolo, în „muntele meu” care se chiamă România!
Ana-Olimpia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu