708.Inca o istorie aproape nestiuta:Dezvoltarea economica şi industrială a Bucureştiului,(apariţia primelor fabrici) în perioada 1853-1873.(PARTEA 1)

Bucuresti,1856,"Podul calicilor"

  Este ciudat ca zorii industriei in Muntenia,Oltenia,Moldova Si Dobrogea nu prea sunt tratati si mai ales Bucurestiul, fiind preferate Banatul,Transilvania  si chiar Bucovina.
  Afland ca prietenul Zemun Stefan (numit si DJL), tanar istoric licentiat are o lucrare pe aceasta tema, lucrare in care abunda nu doar locatii si povesti ci chiar extrase din legile vremilor in discutie (legi determinante dezvoltarii industriale incipiente) ,informatii economice, regulamente comerciale si altele, mi-am zis ca am apucat pe dumnezeul iubitorilor de istorie industriala de un picior si hotarat sa nu-i mai dau drumul curand l-am convins pe numitul prieten sa-mi dea lucrarea sa la publicat.

  Ei bine, va spun ca citind-o nu-mi mai venea s-o las din ochi!
  Intr-adevar este reusita si tinde spre completa, mai ales daca tinem cont de faptul ca al nostru prieten nu se opreste in unele situatii la anul 1916 si ne informeaza despre evolutia ulterioara a unor capacitati industriale (succint desigur) pana in zilele noastre aproape.
  Vom publica in episoade,astfel ca va rugam sa fiti atenti la aparitie.

  nemotoujours
SPOR LA TREABA !

1) Consideraţii generale asupra dezvoltării economice a Bucureştiului şi apariţia primelor fabrici şi dezvoltarea industrială în perioada 1853-1873.

Situarea Bucureştilor la intersecţia unor importante drumuri comerciale a impulsionat dezvoltarea oraşului, acesta devenind un important punct comerical în Ţara Românească . Stabiliarea definitivă în 1659 a capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti (făcută din considerente politice, Bucureştii find mai aproape de Giurgiu, deci de controlul otoman) a făcut ca ritmul de dezvoltare a oraşului să crească. Domnitorul nu venea singur în capitală – el era însoţit de suita lui. De asemenea mulţi boieri au ajuns să locuiască permanent sau temporar în Bucureşti pentru a fi cât mai aproape de viaţa politică; toţi aceşti boieri aveau nevoie de slujbaşi. Aceşti oameni reprezentau o importantă clientelă pentru diverşii negustori şi meseriaşi, astfel că Bucureştii au devenit cel mai important centru comercial al Ţării Româneşti şi o importantă piaţă de desfacere. Chiar şi pe la 1800 Bucureştiul era cel mai mare oraş dintre Budapesta şi Constantinopol (Instanbul), nefiind întrecut nici măcar de Belgrad sau Atena.

       Cu toate acestea, dezvoltarea economică a oraşului s-a putut face liber abia după 1829, când în urma tratatului de la Adrianopol monopolul economic turcesc asupra principatelor dunărene (Ţara Românească şi Moldova) a fost desfiinţat. În ciuda unor înfiinţării unor manufcaturi de dimensiuni mai mari (cum a fi cea de postav de la Periprava – sec. 18) cele două principate dunărene continuau să fie ţări „eminamente agricole”. Despre industrie nici nu putea fi vorba, cu toate că Ţara Româneacă şi Moldova se aflau într-o situaţie anacronică, deoarece exportau materii prime la preţuri scăzute şi importau produse finite la produse finite la preţuri mult mai mari. Marii propietari funciari nu erau deloc interesaţi în dezvoltzarea industriei, deoarece ei doreau să-şi obţină profit din vânzarea produselor agricole, în ţară, dar mai ales peste hotare – acest lucru îi făcea să fie adepţii liberului schimb.

 

Moara Assan

       Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că primul stabiliment industrial din Bucureşti dotat cu o maşină cu aburi a fost o moară. În anul 1853 negustorii braşoveni George Assan şi Ioan Martinovici cumpără un teren în Bucureşti, situat pe Şos. Ştefan cel Mare nr. 139 (coform numerotaţiei de atunci), situat pe fosta moşie Colentina. Aceştia încep ridicarea primei mori cu aburi din Bucureşti (o moară acţionată de maşini cu aburi exista la Iaşi încă din 1850). Deşi puneau bazele primei fabrici din Bucureşti, cei doi s-au lovit încă de la început de diverse dificultăţi. Coşul trebuia să aibă 29 m înălţime, dar când construcţia cu pricina ajunsese la 10 m înălţime Primăria a blocat ridicarea coşului pe motiv “că doar nu o să ajungă până la cer”. Deabea după ce Assan şi Martinovici au insistat asupra autorităţiilor şi în urma plăţii unei amenzi ridicarea coşului a putut continua. Transportul utilajelor pentru moară (produse de firma “Siegel” din Viena) a reprezentat de asemenea o mare provocare, din cauza stării precare a drumurilor. Utilajele au fost aduse cu vaporul până la Girurgiu şi de acolo au fost transportate cu ajutorul unor care cu boi; toate podurile şi podeţele au trebuit întărite pentru a face faţă greutăţii carelor şi utilajelor. Transportul de la Giurgiu la Bucureşti a durat aproape două săptămâni!

      Deşi cei doi comercianţi şi-au făcut publicitate, clienţii nu s-au înghesuit să vină să macine grâu la moara cu aburi. Majoriatatea oamenilor nemaivăzând vreo maşinărie cu aburi până atunci ziceau că cei doi lucrează cu diavolul, ori că cum se face foc, iese şi fum, deci făină se va strica. Dar norocul le-a surâs în cele din urmă celor doi comercianţi: iarna lui 1853 a fost una extrem de geroasă, iar râul Dâmboviţa a îngheţat, morile cu apă nemaiputând funcţiona; existau mori de rezervă acţionate cu ajutorul forţei animale (cai), însă acestea nu puteau face faţă cererii. Vrând-nevrând, oamenii au trebuit să macine la moara cu aburi. Din ce în ce mai mulţi clienţi au realizat că moara cu aburi nu numai că nu le strică făină, ba dimpotrivă, grâul se macină mai repede şi cu costuri mai mici. Aşa a început declinul morilor cu apă de pe Dâmboviţa (desfiinţate definitiv în 1865), iar moara lui Assan şi a lui Martinovici, sâmburele industriei bucureştene şi-a continuat dezvoltarea. De-a lungul timpului şi în ciuda diverificării actvităţii, fabrica a ajuns să fie cunoscută ca “Moara lui Assan”, “Moara de Foc de la Obor”, “Moara cu valţuri” sau “Vaporul lui Assan” (există şi o stradă cu acest nume în zona Lizeanu- Obor). În 1865 George Assan se desparte de asociatul său şi rămâne singurul propietar al fabricii. După moartea lui, în 1866, conducerea întreprinderii a rămas soţiei sale, Alexandrina, care o lasă apoi în anul 1884 celor doi fi, Basile şi Gheorghe, care îşi făcuseră studiile în străinatate.

     Moara Assan a fost până în anul 1862 singura moară cu aburi din Bucureşti. În acel an este fondată a 2-a moară cu aburi din Bucureşti, Moara Olamazu. Aceasta se afla, ca şi Moara Assan pe Şos. Ştefan cel Mare (care pe atunci era şosea de centură, zona de la est de aceasta fiind pe atunci în afara oraşului), dar între Spit. Colentina (înfiinţat doi ani mai târziu) şi terenul ocupat de actuala Alee a Circului. Moara a fost desfiinţată probabil după începerea lucrărilor la asamblul de locuinţe din zona Circului Bucureşti/Al. Circului), ocazie cu care o parte din asamblu a fost demolat. Restul complexului a fost demolat la începutul anului 2008 (nu se ştie dacă se mai păstrau clădiri de la 1862).

     Tot în domeniul industriei alimentare, în anul 1859 germanul Oppler înfiinţează pe Dealul Spirei (Arsenalului) o fabrică de bere, ce-i va purta numele. Aceasta a funcţionat până în anii ’30 ai secolului XX, ultima dată purtând denumirea de G.I.B. (Grupul de Industrii Bucureşti). 

   Deşi construcţiile reprezentau o parte importantă a economiei bucureştene, nu a existat până în anul 1857 nico fabrică de cărămizi în Bucureşti care să fie înzestrată cu maşini. Primul asemenea stabiliment a fost înfiinţată de serdarul Filipescu în zona Elefterie; din câte se pare fabrica nu a funcţionat un timp prea îndelungat. 8 ani mai târziu (1865) germanul Max (Maxim) Tonola (Tonolla) înfiinţează pe locul Circului de azi o fabrică de cărămidă. Faţă de cea a serdarului Filipescu, aceasta a funcţionat o perioadă de timp mult mai îndelungată – se pare că mai era în funcţiune în 1935, probail fiind şi cea mai longevivă fabrică de cărămidă din Bucureşti. Groapa de extragere a argilei se afla in-situ – în urma exploatării de ariglă luând naştere groapa pe fundul căruia se află astâzi Lacul Circului (Tonola). Se pare că fabrica a avut exploatare de argilă şi pe partea nordică a Bd. Lacul Tei, deoarece în 1911 pe Planul Socec şi Planul Cadastral apar gropi şi clădiri, iar conform unui locuitor din zonă acolo a fost o groapă de gunoi (legea prevedea ca gropile pentru exploatarea argilei să fie umplute cu gunoi).

      Tot în anul 1865 este înfiinţată Fabrica de bazalt artificial de la Cotroceni.

După dubla alegere a domnitorlui Alexandru Ioan Cuza, formarea staului român şi mutarea capitalei la Bucureşti (1859) procesul de modernizare a început să fi accelerat. Pentru a se facilita înzestrarea Armatei cu echipament mai modern este înfiinţat în anul 1863 pe Dealul Spierei Arsenalul Armatei. Acest Arsenal a dat şi un nou nume dealului pe care se situa, Dealul Spirei ajungând să fie cunsocut şi ca Dealul Aresnalului. În decursul timpului Arsenalul a fost extins şi modernizat. Pe la mijlocul secolului XX vechiul Arsenal a fost desfiinţat şi în anii ’70 transformat în Muzeul Militar Naţional; din păcate în perioada aniilor 1984-1985 acesta a fost demolat pentru a face loc construcţiei megalomanice a lui Ceauşescu numită Casa Poporului (azi Palatul Parlamentului).

Uzinele "Lemaitre"

      Prin legea din 15/27 sepetembrie 1864 în România este adoptat sistemul metric (metru – kilogram – litru). Francezul Louis Lemaître obţine concesiunea fabricării noilor măsuri şi greutăţi, înfiinţând o turătorie de metale; cu timpul această turnătorie se va extinde dând naştere fabricii care va purta până în 1948 (cu o scurtă întrerupere), numele fondatorului. Deşi a fost declarată monument istoric, fabrica a fost demolată în anul 2011 (la momentul demolării nu mai exista nici o clădire de la 1864). Unitatea industrială şi-a lăsat amprenta şi asupra locuitorilor zonei adiacente – până la demolările ceauşiste din anii ’80 ani secolului XX zona era denumită de către riverani “ (La) Lumetru”.

     În 1863, un francez, A. Maillet instalează în Bucureşti 4 măcelării moderne, care însî funcţionează necorespunzător. Cum însă era nevoie de un abator care să respecte anumite condiţii de igenă (măcelarii tăiau animalele şi carnea pe aşa numitele scaune (există şi o stradă în Bucureşti cu acest nume), care se aflau ori în prăvăliile lor, ori afară, sub cerul liber, deci nu respectau anumite condiţii de igenă), în 1865 Primăria Bucureştilor semnează un contract cu francezul Alexis Godillot pentru cosntruirea unui abator. Valoarea lucrărilor nu trebuia să depăşească însă 3.000.000 lei. Începerea lucrărilor este însă tergiversată până în anul 1869, când se expropiază din grădina unui particular, care să întregească aşa numita “livadă cu duzi” din josul DâmboviţeI cumpărată „anume în scopul construirii unui abator sistematic în condiţiunile cerute de igenă” (Monitorul oficial nr. 211 din 1869).

      Construcuţia abatorului a început în 1870 şi a fost finalizată în 1872. Planul inginerului Alexis Godillot se inspira din principiile generale acceptatea în acea epocă în acest domeniu. Fiecare măcelar îşi avea în abator, camera sa, pentru „a se simţi ca acasă”. Din construcţiile realizate în 1872 se mai păstrează 2 clădiri.

       Muncitorii din abator lucrau în timpul nopţii. Acest lucru era cerut de măcelari, care doreau să aibă carne proaspătă de dimineaţă.

        În ciuda apariţiei germenilor industriei, ritmul de dezvoltarea al acesteia era scăzut. Nu exista capital suficient pentru înfiinţarea de noi fabrici, iar marii propietari de pământ tot nu era interesaţi de dezvoltarea industriei – cu excepţi acelor fabrici care puteau prelucra produsele obţinute pe moşii. Marii propietari de pământ considerau că industria va atrage un număr prea mare de ţărani, lipsind astfel agricultura de braţele de muncă necesare muncii câmpului. Liberalii, în schimb considerau că dezvoltarea industriei este vitală pentru dezvoltarea României; dacă nu aveam industrie, riscam să devenim colonia ţărilor mai avansate din punct de vedere industrial decât noi. De aceea ei cereau introducerea tarifelor vamale protecţioniste, care să apere industria românească de concurenţa străină. Dădeau exemplul ţărilor mai dezvoltate, care încă de la începuturile dezvoltării industriei adoptaseră un tarif vamal protecţionist, şi, care nici atunci când industria ajunsese la maturitate nu renunţaseră la tarifele vamale protecţioniste în dauna liberului schimb. Unii liberali chiar considerau că este preferabil ca românii să plătească un preţ mai mare pe produse industriale fabricate în ţară dacă acest lucru va duce la dezvoltarea industriei. Pentru a evidenţia şi mai mult situaţia precară în care se afla România acelor vremuri trebuie să menţionăm că atunci când unul din utilajele de la Moara Assan s-a defectat, neexistând specialişti în ţară s-a apelat pentru reaparaţie la potcovarul casei regale!

2) Legea pentru încurajarea industriei zahărului şi convenţia vamală cu Austro-Ungaria

În 1873, P.N.L. dă „Legea pentru încurajarea introducerii industriei zahărului în ţară”, prin care se scutea

1. De orice impozit zahărul ce s-ar fabrica în ţară în timp de 20 de ani;

2. De orice taxă vamală maşinile ce s-ar introduce pentru montarea sau mărirea fabricilor de zahăr;

3. De taxă de timbru acţiunile ce s-ar emite de către Societăţiile constituite în scopul înfiinţări acestei industrii

        În baza acestei legi se înfiinţează fabricile de la Chitila (lângă Bucureşti) şi de la Sascut. 

     Aceste întreprinderi nefiind destul de prospere, şi mai ales neputând lupta contra concurenţei zahărului importat, care benificia de prime de export (pe de altă parte în anul 1875 a fost introdusă acea nefastă convenţie vamală cu Austro-Ungaria,care a afectat în mod negativ industria românească), în 1882 s-a dat o lege prin care se urmărea ajutorarea acestor fabrici. Prin acesastă lege Statul garanta fabricilor existente şi celor viitoare pe 15 ani, o primă de fabricaţie de 0,16 lei la 100 kg şi se acorda celor 2 fabrici existente în acel moment.

        Ca urmare acestei legi, se ridică în ţară 6 mari fabrici de zahăr şi una de glucoză (cea din Tei-Floreasca – cea care era cunoscută ultima dată sub denumirea de Fabrica de Glucoză). Cum producţia acestor fabrici a depăşit cantitativ nevoile pieţei interne, a început cu un oareşcare succes exportul de zahăr în ţări precum Bulgaria, Turcia, Mare Britanie. Mai târziu însă, în acord cu dezideratele emise de conferinţa de la Bruxelles, deziderate ce constau în suprimarea taxelor de export, s-a căutat a se echilibra avantajele acestei industrii suprimând prima de export de 0,16 lei la 100 kg. Pentru aceasta s-a declarat o lege prin care se stabilea impozitul de 0,16 lei la 100 kg. exportate. Exportul a scăzut pentru moment, dar apoi a început să-şi ia avântul – în 1904-1905 s-au exportat 1.000.000 kg. (1.000 t.) de zahăr. Această industrie a fost consolidată în urma convenţiei din 1905, încheiată între fabrici şi Ministerul de Finanţe, convenţie care urma să expire în 1914. Convenţia punea la adăpost industria zahărului atât contra concurenţei din străinătate, cât şi a celei din ţară, neacordându-se altor fabrici similare avantajele acordate fabricilor existente.

      În anul 1875 guvernul conservator, adoptă, în ciuda unei puetrnici opoziţii liberale Convenţia vamală cu Austro-Ungaria, ce urma să se întindă pe o perioadă de 10 ani. Convenţia a fost semantă din motive mai degrabă politice, decât economice, România vrând să dovedească Imperiului Otoman că este într-o anumită măsură independentă faţă de acesta. Deşi pe plan politic această măsură a avut oareşce succes, pe plan economic singurul avantaj a fost creşeterea exportului de grâu. În rest, această convenţie a avut numai efecte economice negative, produsele româneşti neputând face faţă concurenţei austro-ungare, o ţară care avea o industrie mult mai dezvoltată decât a noastră. Au fost afectate în special fabricile de zahăr – Fabrica de zahăr de la Chitila fiind închisă în 1882 şi redeschisă debea în 1896. În ciuda acestor repercusiuni negative, conservatorii aveau să laude peste ani măsura, afirmând că a făcut un mare bine României.

3) Denunţarea convenţei vamale cu Austro-Ungaria şi Legile pentru încurajarea industiriei (până în 1912)

       În anul 1886, când Convenţia vamală cu Austro-Ungaria expira au început tratative pentru prelugnirea convenţiei; negociatorul din partea română a fost liberalul P.S. Aurelian. În urma pretenţiilor prea mari ale părţi austr-ungare, guvernul liberal denunţă Convenţia vamală cu Austro-Ungaria şi introduce tarife protecţioniste pentru importurile din Austro-Ungaria, delcanşând astfel un război vamal care va culmina cu creşterea tarifelor de import în 1891, lucru ce va afecta din păcate negativ atât o parte din economia românească, cât şi o parte din cea transilvăneană şi bănăţeană.

      Ca urmare a denunţării Convenţiei vamale cu Austro-Ungaria, Emil Costescu, membru al P.N.L. propune în faţa Camerei Deputaţiilor un proiect de lege care prevedea încurajarea industriei naţionale. La început proiectul prevedea încurajarea acelor întreprinderi care deţineau un capital de cel puţin 200.000 lei. În urma discuţiilor publice, la cerea industriaşilor, s-a hotărât acordarea de sprijin acelor întreprinderi care aveau un capital de cel puţin 50.000 lei şi foloseau cel puţin 20 de lucrători timp de 8 luni pe an. Conservatorii s-au opus însă imediat legii, reuşind să obţină modificarea prevederii care stipula că terenul pe care se vor construe fabricile va fi acordat în mod obligatoriu investitorului/investitoriilor, acordarea terenului devenind facultativă pentru comună sau Domeniile regale. Contradicţii au provocat şi facilităţiile şi primele ce trebuiau acordate industriei; conservatorii se opuneau unei “industrii de seră”, care să trăiască din banii statului. Emil Costescu argumenta însă că fără aceste facilităţi, introducerea unui tarif vamal protecţionist ar fi fost o măsură în van, deoarece neexistând faclităţi şi concurenţă, preţurile produselor industriale din România ar putea fi la fel de mari precum cele ale produselor similare de import. Un alt motiv de supărare pentru conservatori a fost faptul că legea prevedea faclităţii numai pentru industria mare, nu şi pentru industria mică, care deţinea cea mai mare pondere în cadrul industriei româneşti.

       După diversele modificări şi o a 2-a trimitere în Senat, legea este adpotată şi apoi sancţionată de către regele Carol I. “Legea de măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale” a fost promulgată şi publicată în “Monitorul Oficial” din 12 mai 1887. 

Legea prevedea printre altele:

1) Acordarea gratis de teren cu o întindere de maxim 5 ha;

2) Scutire de impozite către stat, vamă, judeţ, comună;

3) Scutire de imozit şi vamă pentru: a) maşini şi aparate; b) Materii prime ce nu se găseau în ţară. Abia prin legea din 4 iunie 1906 li se acordă acestor fabrici scutire pentru maşini, părţi şi accesori ce nu se puteau fabrica în ţară

4) Reducere de 45% pe C.F.R. pentru transportul fabricatelor;

5) Scutiri de despăgubiri către comună sau de către stat sau de către comună;

6) Un termen de 6 ani pentru a se ajunge la 2/3 lucrători români. În acelaşi an termenul este redus la 5 ani.

    În urma expirării diverselor convenţii comerciale, în anul 1891 este adoptat un nou tarif vamal protecţionist, egal pentru toate ţările, în valoare de 10%. În 1902 este adoptat un nou tarif vamal protecţionist, tariful Costinescu, prin care se stabileau taxe vamale chiar şi mari, de 10-25% ad valorem în funcţie de tipul produsului.

     Pentru a se acorda o dezvoltare şi mai mare industriiilor textile, prin creearea de torcători de in şi cânepă şi pentru a se putea consolida în acealaşi timp această industrie pe baza culturii în ţară a inului şi a cânepei (acestă industrie era cumva în concordanţă cu ideologia conservtoare, care vroia să pună accentul pe industira textilă şi alimentară, pentru a-şi putea vinde produsele obţinute pe moşiile lor, iar pe de altă parte pentru a îmbunătăţii într-o anume măsură situţia ţărănimii); tot prin legea din 4 iunie 1906 s-au acodrdat avantaje filaturilor de cânepă şi de in. Aceste avantaje, pe lângă cele de la 1887, spuneau că se acordă timp de 10 ani, începând cu ianuarie 1907 li se acordă dreptul filaturilor de a importa treptat cantităţi descrescânde de in şi de cânepă melitată, cu scutiri de vamă. Scopul final al legii era acela de a mări treptat producţia indigenă de materii prime pentru industria textilă, astfel încât pe viitor importul unor asemenea materii prime să dispară.

      Tot în 1906 s-a dat legea pentru darea în concesiune a exploatării papurei din bălţile Dunării; legea avea scopul de a încuraja industria de filaturi şi a ţesătoriei din acest material, precum şi fabricile de hârtie prin fabricare de celuloză.

       O altă măsură prin care statul a încercat să încurajeze industria a fost lansarea de comenzi de stat către diverse fabrici.

VA URMA!

*Zemun Stefan*

(DJL)