1169.VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (5)

    Aşa cum am ameninţat ieri, e timpul să ieşim la suprafaţă. La propriu, din subteranele adȃnci ale Metronapoli, dar şi la figurat, să ieşim din beciul concepţiilor eronate pe care ni le formasem văzȃnd covorul de coji de seminţe de la Porta Capuano.

    Staţia de metrou “Università” se găseşte ȋn Piazza Giovanni Bovio. (Bovio a fost scriitor, filosof, mason şi parlamentar). Deşi poartă acel nume, Piazza este strajuită de statuia equestră a lui Vittorio Emanuele, primul rege al Italiei unite, ȋntre 1849-1861).
     Cȃnd te pomeneşti ȋntr-o astfel de piaţă, cu multe variante de ieşire, să nimereşti calea justă este destul de greu, chiar dacă eşti posesorul unei hărţi turistice. Am ales drept ghid pe un vȃnzător ambulant de umbrele (unul dintre cei mulţi pe care i-am ȋntȃlnit ȋn acea zi ploioasă), care, ȋntr-un fel de limbă italiană, ne-a indicat direcţia de urmat (Corso Umberto), după care ne-a urmat ȋndeaproape, prezentȃndu-şi marfa. L-am refuzat, şi poate nu am făcut chiar bine, judecȃnd după pata de pe obiectivul “săpunierei”.

     Cum ziceam, deşi aflată la mică distanţă de Stazzione Centrale, zona pe care o vizitam părea să aparţină unei alte civilizaţii. Deşi ploua, pavajul era foarte curat şi respectat ca atare de trecători. Nu spun nimic de poluare, numărul de autovehicule ȋn tranzit fiind enorm, o parte din ele fiind cu tracţiune electrică (acelaşi tip de troleibuz circulă prin Piazza Garibaldi cu captatorii coborȃţi şi … fumegȃnd de zor dintr-un enorm horn vertical).
DA PAGINA!

 

Ne ȋndreptăm spre Università. Deşi este adăpostită de o clădire relativ recentă, instituţia datează din 1224, fiind prima universitate laică din istorie, ȋntemeiată fiind de şeful Sfȃntului Imperiu Roman, ȋmpăratul Frederic al II-lea. Edificiul este străjuit de nişte buruieni banale ȋn sudul Italiei, dar, pentru noi foarte interesante

Urcăm scara monumentală, admirăm ornamentele sculptate şi pătrundem ȋn holul cel mare de la parter. Ne simţim acasă. Holul seamănă oarecum cu cel al Universităţii din Bucureşti, casa noastră timp de patru ani şi gazdă la fel de primitoare şi azi. Un cetăţean ȋn uniformă de portar (probabil că ȋl cheamă Costico?) se uită cu ochi obosiţi şi indiferenţi la noi şi cei cȃteva zeci de japonezi care vizitează locul. Ochim schema clădirii şi exclamăm amȃndoi: “Ia uite, la noi e tot la etajul al doilea” – sau, mai pe romȃneste, facultatea de filosofie şi litere ocupă etajul doi, la fel ca şi cea de limbi romanice de la Bucureşti. Ca şi la Bucureşti, universitatea are o curte interioară, dar spre deosebire de instituţia unde am ȋnvăţat noi, aici găsim, pe lȃngă busturile unor personalităţi ale ştiintei si culturii locului, o a doua clădire impunătoare.

Ieşim printr-o poartă laterală şi surpriză, ȋn stradă plouă.

Ȋn Corso Umberto fotografiem Universitatea, după care ne continuăm drumul spre Dom.

Facem o scurtă escală, pentru a cumpara suveniruri, la un chioşc de presă (de unde ȋmi ȋnsuşesc macheta unei dube de carabinieri), apoi suntem atraşi ȋntr-un mic negozzio nu de marfa expusă (sau da, dar un eu) ci de micul spectacol musical pe care ȋl oferă cele două vȃnzătoare – care nu se ȋntrerupe la intrarea noastră. De fapt, ăsta avea să fie doar primul magazin muzical cu care ne-am ȋntȃlnit ȋn cele cȃteva zile petrecute ȋn Campania.

Cȃteva fotografii mai tȃrziu
pătrundem ȋn Piazza Nicola Amore (numele a fost purtat, ȋnainte de locul ăsta, de un avocat şi politician din secolul XIX). Ne amuză şi conţinutul reclamei, dar, sincer, nu ştiu dacă ȋn Napoli căţeii ştiu să citească.

Ne dăm uşor seama de ce metroul nu a oprit ȋn staţia Duomo – aceasta ȋncă nu există, dar există speranţe pentru mai tȃrziu.

Unii dintre noi studiază conţinutul vitrinelor şi decoraţiunile faţadelor,

alţii traficul. Ȋmi place un scuter Peugeot de culoare crem,

pe care ȋl privesc cu atenţie … cȃteva clipe, pȃnă la apariţia unui cetăţean care ȋl ȋncalecă cu o mişcare graţioasă, precum a cowboy-lor din westernurile spaghetti, ȋşi leagă cu grijă casca pe cap, porneşte motoraşul şi demarează fără să arunce nici cea mai mică privire la traficul aglomerat. Taie calea unui Renault Twingo şi dispare spre Piazza Bovio. M-aş fi aşteptat ca şoferul Renaultului să scoată capul pe geam şi să dea un recital de folclor, dar nu, omul nu a avut nici o reacţie, deşi reflexele ȋi fuseseră puse la grea ȋncercare. Cu ajutorul hărţii, ne alegem o nouă direcţie de deplasare. Trebuie să căutăm Domul.
* Mihai-Athanasie Petrescu* unursinoras.wordpress.com
unursinoras.wordpress.com