848.Le JOUR “J+1” (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

.

   Probabil că “le Jour J” s-a încheiat un pic cam brusc. Am avut cȃteva tentative de a folosi dotările lui Ibis în ceea ce privește accesul la Internet, dar, fie că eram eu prea obosit, fie că tableta mea nu a știut să compenseze lipsa mea de știință … m-am trezit în toiul nopții cu televizorul pornit, exprimȃndu-și părerile în limba franceză (la care eu am răspuns cu expresii dintre cele mai romȃnești).

   Telefonul meu e (am recunoscut mereu) mai smart decȃt mine. El a ținut minte unde se află și m-a adus și pe mine cu picioarele pe pămȃnt (mă rog, pe podeaua etajului 4), cu mult înainte de ora la care ar fi trebuit. Dar, mon Dieu, nu am venit la Paris ca să dorm, ci că să vizitez le Bourget, nu? Așa că “Drepți, bă!”

   Pantalonii, tricoul (de data asta cel cu “Hurricane”), ghiozdanul, camera foto, aoleo, să n-o fac iar pe aia de la Clinceni, cȃnd m-am dus cu camera dar fără baterie, chiar, unde-i bateria aia? în priză, sub chiuvetă! 

Cine-o fi pus-o acolo?!), cardurile de memorie (memoria camerei, eu n-am nevoie de carduri, uit destul și așa). Ceva de mȃncare? Avem, doar am vizitat aseară Monoprix și am făcut provizii pentru micul dejun și sandwichul necesar la drum lung. Of, mai trebuie să și mȃncăm? N-am mȃncat și ieri? Hai, lăsați-mă să plec, că deschid aia la Musée și eu nu sunt acolo. Ce dacă e numai șapte, dacă nu găsesc drumul, dacă deschid ăia mai devreme, dacă ...

 DA PAGINA!

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

    Da, mi-am luat și “paris visite”-ul, mi-am pus și o sticlă de apă minerală (îmi ajungea una de o juma de litru, mă pui s-o car pe asta de doi litri ... o să-mi rupă spinarea!). Am mȃncat destul, mai mănȃnc saptămȃna viitoare la Roșiori, acum mă grăbesc! Bani? Ce să fac cu banii? Dă-mi vreo 20 de lei de-ăștia europeni, bine, mai iau încă zece (he, he, plus ăia zece puși de-o parte, FSN), mă descurc eu.

În sfȃrșit, afară. Ibis e mai vesel acum, cȃnd sunt odihnit, cȃnd am în față o zi aviatică, cȃnd ...   137 apare după doar cȃteva secunde de așteptare. Mă pregătesc pentru o vizită a cartierului cu autocarul, dar “Terminus, s’il vous plait!” Și n-am văzut în drum decȃt un singur obiectiv turistic: “Les bains municipaux”. 

 

   Hai să vizităm Clignancourt, acum nu mai am bagaje. Foarte interesant: un șantier care își aștaptă muncitorii, un magazin de țigări electronice și o farmacie care mă face să mă gȃndesc la Jean-Jacques Rouseeau și la textul lui din manualul meu de franceză de-a unșpea. Ligne 4, sigur, către Gare du Nord. 

 

   Ce naibă? “paris visite”ul meu a expirat după o singură zi? Ba nu, în 137 a fost bun, acum l-a apucat damblaua? Cert e că am timp, în timp ce-i înjur pe toți ăia de la metrouri și rat-uri, să văd că parizienii ășita sunt oameni normali: majoritatea trec pe lȃngă mine și sar peste validatorul cu bariere, grăbiți să coboare în subterane, iar bodyguardul negru se uită la ei și tace, îmi fac socoteala să îi urmez și eu pe cei grăbiți, dar mi se pare că omul în uniformă nu are ochi decȃt pentru mine și mai socotesc un pic … mai încerc o dată tichetul magnetic și … “Venez, Monsieur!”, o doamnă cam de vȃrsta mea ține bariera validatorului pȃnă trec, apoi îmi spune că probabil mi s-a demagnetizat tichetul, cȃnd ajung la destinație să merg la “billeterie” să mi-l repare omul ăla. Așa o fi, ce, doar n-o fi Parisul ăsta mai paris decȃt Bucureștiul.

   “Boulevard Barbès, boulevard Barbes!” rostește megafonul din vagon. Ma uit la ceas. Oare chiar am plecat prea devreme de la hotel? Nu e nici 0730, o ă ajung acolo prea devreme și o să mă plictisesc la ușă. Ba nu, am un noroc chior: megafonul din stație se gȃndește la binele meu și anunță: “A cause d’un voyaguer malade, la ligne e bloquée pour 20 a 30 minutes”.

 

    Pȃnă la Gare du Nord mai e o stație. Cȃt o să fac eu pe jos pȃnă acolo? Cu încă o urare de bine la adresa RATP, o iau pe Boulevard Barbès. Habar n-am unde e gara aia, dar am făcut armata la cercetare, șansele să mă rătăcesc nu sunt decȃt de 50%. Dacă nu greșesc, am venit cu metroul din direcția aia, înseamnă că gara ar putea fi ... oriunde. Am luat-o în direcția cea mai bună, cum spuneam, sunt ofițer (r.) de cercetare, știu să citesc harta de la intrarea în metrou.

    Gare du Nord: am văzut-o ieri pe dinăuntru, acum o văd din exterior și mă bucur că am venit pe jos

 

   Găsesc o intrare (erau destule, l’embarras du choix), caut pancarta/săgeata cu R.E.R. 2, o găsesc imediat și ... surpriză În gara asta sunt și trenuri, nu numai bișnițari! Mai iau o piatră în gură, e prima dată cȃnd vȃd cu ochelarii mei un TGV (ba chiar două la preț de unul!), mă uit cu atenție în jur să nu fie vreun flic și fac o poză, două,apoi, hai la R.E.R. Deja e destul de tărziu, se apropie de opt și cine știe cȃt va trebui să aștept trenulețul ăla.

   De fapt, mă aștepta el pe mine. Un tunel scurt, cam cȃt ăla lung de la Timișul de Sus și ieșim la lumină. În zare se vede Sacré Coeur, în apropiere Stade de France.

   A treia stație, Le Bourget. Ies pe peron și fac poze. O gară mică, cam cȃt cea de la Arad, fac o poză, apoi mă uit cu atenție și la trenulețul roșu. Dar parcă al meu fusese verde? Pȃnă m-am uitat eu, curios, la clădirea gării, deja venise trenul următor.

  

   Ba chiar și plecase, dacă mă gȃndesc mai bine.

  În fața gării o colecție bogată de autobuze, dar 152 ba. Apelez la sistemul “Pardon, Monsieur” și funcționează perfect. Trebuie s-o iau pe strada perpendiculară pe gară, să merg vreo 200 de metri și chiar pe colț e stația lui 152. Așa e. 152 îmi pleacă de sub nas (deci și la ăștia e valabilă acea lege a lui Murphy). Nu-i nimic, mai e timp destul pȃnă la deschiderea muzeului, așa că vizitez zona. Găsesc afișe electorale vechi, două cabinete medicale private, un laborator de analize, o prăvalie de genți ieftine, chinezești, după părerea mea competentă, mai mă uit după femei, autobuze, mașini (un Renault 5 de toată frumesețea), mă uit la ceas ... apare și 152. Supriză, tichetul meu funcționează perfect (acum îmi aduc aminte că îl folosisem si la R.E.R 2, uitȃnd să merg la billeterie pentru servisare). O stație, două, șapte ... Și eu care credeam că Le Bourget e un oraș mic!...

  Megafonul autobuzului mă zorește să cobor. Mă uitasem pe partea greșită, Muzeul! Rachetele care depășesc în înălțime cerul și cele trei avioane fixate pe pilon, exact reperele pe care le învățasem studiind, zile întregi, siteul lor.

  

   Mai am o jumatate de oră de așteptat. Mă învȃrt prin mahala, un pas la dreapta și cinci spre rachete, dar nu am răbdare, mă duc să stau la ușă, poate deschid oamenii ăștia mai devreme de dragul meu

 

   Mă așez la rȃnd, apoi curiozitatea mă trimite la piloni. Fac poze cu telefonul din dotare, în timp ce lȃngă mine se oprește un monsieur barbu, cu un rucsac în spate, nu e rucsac ci un copilaș de vreo 4-5 anișori. Îl felicit, în gȃnd pentru felul cum își educă băiețelul, dar el își arată și erudiția: “Voila les avions de la Patrouille de France, tu vois, ce sont des Alpha Jet.” Des quoi?! N-am ce lucra și îi arăt plăcuța de alamă de pe pilon.

 

   Bărbosul îmi aruncă niște priviri ucigătoare, garçonnet-ul se uită speriat (mi se pare mie) cȃnd la taică-său, cȃnd la mine, noroc că apare un alt monsieur cu alt rucsac, din care scoate o fetiță și intră în vorbă cu bărbosul. Răgaz pentru mine să îmi fac dispariția și să pȃndesc deschiderea.

1000, ușa se deschide și oferă ocazia iubitorilor de aviație să se îmbulzească. Asta e politețea francezilor? Îi las să se înghesuie, doar nu vreau să cumpăr tacȃmuri de pe vremea lui Ceaușescu, apoi intru și eu. Mă așteaptă cel mai ... așteptat muzeu.

(desigur,VA URMA)

 foto si text:

*Mihai-Athanasie Petrescu*

editare:nemotoujours