De la prietena noastra Anca Tinc (fosta P.R. la "Iacarii acrobati" si plecata prin lume acum, am preluat acest articol fotoreportaj cu povesti din drumurile ei.
Hai sa va incantati si voi:
.
" După ce am bătut sudul insulelor şi am petrecut câte o după-amiază în Leknes, pe plaja din Ramberg şi la plaja Kvalvika, am zis că am putea încerca să urcăm pe Reinebringen. Sandro, localnicul care ne-a arătat, pe hartă, care sunt punctele de atracţie ale insulei, a descris Reinebringen ca fiind “foarte abrupt şi cam dificil de urcat pentru cei care nu sunt sportivi”. Având în vedere urcuşul şi coborâşul de la Kvalvika, drum care a fost pentru unii dintre noi cam obositor, am decis că pe Reinebringen vom merge doar noi, alături de Mona şi Loredana. Răzvan lovise drona de piciorul podului din Hamnøy, aşadar avea treabă cu scafandrul care venise să îl ajute să o recupereze. Irina, Viorel, George şi Octavian au preferat să vadă cel mai sudic punct de pe insulă, şi anume, localitatea Å."

DA PAGINA !

Vizitarea Insulelor Lofoten în anotimpurile prietenoase, adică vara şi toamna, are un avantaj: activităţile de outdoor sunt mai numeroase, plus ca aurora poate fi văzută (nu vara) din locuri în care, iarna, pe zăpadă, nu poţi ajunge.
După ce am bătut sudul insulelor şi am petrecut câte o după-amiază în Leknes, pe plaja din Ramberg şi la plaja Kvalvika, am zis că am putea încerca să urcăm pe Reinebringen. Sandro, localnicul care ne-a arătat, pe hartă, care sunt punctele de atracţie ale insulei, a descris Reinebringen ca fiind “foarte abrupt şi cam dificil de urcat pentru cei care nu sunt sportivi”. Având în vedere urcuşul şi coborâşul de la Kvalvika, drum care a fost pentru unii dintre noi cam obositor, am decis că pe Reinebringen vom merge doar noi, alături de Mona şi Loredana. Răzvan lovise drona de piciorul podului din Hamnøy, aşadar avea treabă cu scafandrul care venise să îl ajute să o recupereze. Irina, Viorel, George şi Octavian au preferat să vadă cel mai sudic punct de pe insulă, şi anume, localitatea Å.
Viorel ne-a dus cu maşina până după tunelul dinspre Moskenes, unde ştiam că ar trebui să găsim punctul de plecare spre Reinebringen. Ne-am învârtit puţin, căutând cărarea spre vârf, dar nici urmă de ea. Aşa că ne-am căţărat pe tunel, de unde am văzut o săgeată ce arăta în sus. Ne-am dat seama, ulterior, că trebuia să ieşim din tunel, să facem stânga pe un drum paralel cu tunelul şi găseam cărarea.
.

Drumul spre Reinebringen

Dacă ajungeți în zonă și vârful de 448m vă face cu ochiul, iată cum găsiți cărarea spre el:
- dinspre Moskenes: mergeți până la tunelul de dinaintea localității Reine și intrați pe drumul din dreapta tunelului. Veți vedea o săgeată pe asfalt și, printre copacii de pe marginea drumului, o altă săgeată sub care scrie “Reinebringen”.
- dinspre Reine: când ajungeți la tunelul care merge spre Moskenes, faceți stânga pe drumul lateral. De aici, căutați săgețile despre care am povestit mai sus. E simplu!
.

.

Urcuşul a fost extrem de abrupt, iar faptul că tocmai plouase nu a făcut decât să ne chinuie mai tare. Prima parte a drumului a fost mai grea, pentru că solul nu apucase să se usuce deloc, din cauza vegetației dese. Pe măsură ce urcam, copacii dispăreau, peisajul devenea din ce în ce mai interesant, iar noi tot mai obosiţi, dar entuziasmaţi. Pietrele ude ne fugeau de sub picioare și ne agățam de fiecare copac/funie care ne ieșea în cale. Se pare că norvegienii s-au gândit la toate aspectele atunci când au bătut cărarea pentru turiști și au legat frânghii de copaci pentru o urcare mai ușoară. Marea Norvegiei se întindea albastră, ascunzând sub valurile sale cele câteva stânci rătăcite în larg, iar în depărtare se vedeau colţii continentului. Ne-a luat exact o oră până sus, de unde am avut parte de o privelişte minunată. De fapt, cred că Reinebringen ne-a oferit cea mai frumoasă priveliște a vacanței în Insulele Lofoten. Dacă aveam cort, cu siguranță am fi rămas o noapte, pentru a poza Aurora dansând deasupra fiordurilor.
După ce am făcut câteva poze, ne-am prins că nu atinsesem încă vârful, aşa că ne-am căţărat pe nişte pereţi verticali, de stâncă, spre adevăratul vârf. Mona a pus în practică o mică parte din ceea ce a învăţat la cursurile de escaladă, iar noi am descoperit că ne place să ne căţărăm

Am avut noroc că a ieşit soarele, astfel că peisajul a fost scăldat într-o lumină perfectă pentru pozat. După vreo două ore de ţopăit în faţa camerei, am început coborârea. Care nu a fost uşoară deloc, având în vedere noroiul şi pietrele de pe drum. Între timp, plouase puțin, așadar drumul devenise un râu de noroi și pietre ude. Dar ne-am descurcat și am ajuns jos în 40 de minute..