Binefacatorii popoarelor. |
Da pagina si hai sa aflam:
Harta dupa tratatul de la Versailles |
Foto din zilele tratatului |
Înţelegere sau confruntare?
.
Pentru România, temeiul politicii sale externe rămâne alianţa cu
puterile occidentale, îndeosebi Franţa, principala forţă militară a
continentului şi cea mai interesată în menţinerea sistemului de pace
creat la Versailles. În acest scop, diplomatia de Quai-d'Orsay,
realizează în răsăritul Europei un întreg sistem de alianţe cu Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, menit să contrabalanseze dinspre
est o eventuală refacere a Germaniei, dar şi să devină o stavilă în faţa
ambiţiilor expansioniste ale Uniunii Sovietice. „Primejdia acestei
politici era însă evidentă: Franţa îşi însuşea şi riscurile legate de
propriile situaţii dificile şi critice în care se găseau aceste state
asociate şi înmulţea cauzele de conflict în care putea fi atrasă”. (Constantin I. Kiriţescu)
.
.
Riscul pentru România consta în faptul că şi ea juca totul pe o singură
carte, alianţa cu Franţa, fiind dependentă de toate oscilaţiile
politicii externe franceze. Or, odată cu trecerea timpului, Parisul
devine din ce în ce mai conştient că se află într-o poziţie de
inferioritate militară faţă de Germania, mai cu seamă după venirea lui
Hitler la putere (30 ianuarie 1933). Ca urmare, se manifestă în politica
franceză şi tendinţa de a lăsa mână liberă Reichului în estul şi
sud-estul Europei, în speranţa că această concesie îl va convinge pe
Hitler să renunţe la pretenţiile sale asupra Alsaciei şi Lorenei,
pierdute de Germania la sfârşitul Primului Război Mondial. La urma
urmei, nu scrisese chiar Führerul în cartea sa, Mein Kampf: „Voi opri eternul marş al Germaniei spre vest şi spre sud",
orientându-şi ambiţiile spre răsărit? Diplomaţia românească
interbelică, al cărei cel mai important exponent este Nicolae Titulescu,
joacă însă totul pe cartea franceză, neglijând faptul că geografia
aşezase ţara noastră între alte două mari puteri, Rusia şi Germania,
ostile însă, din motive diferite, României.
.
.
Cu Germania, înţelegerea părea cu neputinţă. Amintirea războiului era mult prea proaspată, ocupaţia germană lăsase resentimente, iar loialitatea noastră faţă de Franţa părea să împiedice stabilirea unor bune raporturi cu Berlinul. Şi toate acestea în pofida unei evidente complementarităţi a economiilor noastre, România fiind o piaţă perfectă pentru bunurile industriale germane, în timp ce produsele noastre agricole şi petrolul şi-ar fi găsit debuşeul perfect pe piaţa germană. Nici oameni politici care să facă o politică progermană România nu prea avea, principalele partide ale vremii, PNL şi PNŢ, fiind ferm ataşate politicii de menţinere a bunelor relaţii cu Parisul şi Londra.
.
După război, relaţiile cu Rusia se menţin proaste, la contenciosul
basarabean adăugându-se şi chestiunea tezaurului românesc, trimis în
clipele grele ale anilor 1916-1917 spre adăpost în capitala ţărilor. În
momentul intrării trupelor noastre în Basarabia (ianuarie 1918), Lenin
hotărâse confiscarea lui şi o eventuală restituire doar atunci când „puterea se va afla în mâinile poporului român”.
Totuşi încercările de apropiere nu lipsesc, dar ele se vor lovi
constant de reaua credinţă a partenerului sovietic. De altfel, primele
tatonări diplomatice au la bază chiar ideea unui eventual târg propus de
Soviete: România să renunţe la tezaur, iar Rusia să recunoască unirea
Basarabiei. Acesta este şi sensul comunicării lui Karakhan,
reprezentantul guvernului de la Moscova la conferinţa româno-sovietică
desfăşurată la Varşovia între 22 septembrie şi 25 octombrie 1921: „Noi
ştim că Basarabia va rămâne a voastră, căci nu vom putea redobândi acea
provincie de la voi, dar pentru a vă da titlul de proprietate, care vă
va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi”. Cu alte
cuvinte, Sovietele s-ar fi declarat de acord cu recunoaşterea
suveranităţii României asupra Basarabiei, în schimbul recunoaşterii
noului regim bolşevic şi a sumei de 65 de milioane de dolari aur.
Filality, trimisul României la aceste negocieri respinge însă propunerea
rusă, replicând că tezaurul este un depozit sacru, iar guvernul
sovietic are obligaţia de a-l restitui integral. În absenţa oricăror
progrese, convorbirile se întrerup şi odată cu acestea ia sfârşit prima
şi ultima tentativă a Rusiei de a recunoaşte – condiţionat, e adevărat –
apartenenţa Basarabiei la România. Recunoaştere care, evident, în
perspectiva desfăşurării evenimentelor, n-ar fi valorat mare lucru, fapt
pus elocvent în lumina de către Nicolae Iorga, cu prilejul dezbaterii
din Senat (24 noiembrie 1932), a relaţiilor româno-sovietice: „Dar
eu spun că doar cel care este capabil va rezista. Dacă el nu este
capabil, el poate avea orice asigurare pe hârtie... Vă spun ceva (i se adresa lui Nicolae Titulescu, n.n.):
Nu am antecedente în negocierile cu sovieticii. Nu cred în sinceritatea
sovieticilor şi nu cred că vreo semnătură sovietică ne-ar asigura pe
noi”. Cât de profetice se vor dovedi cuvintele marelui istoric în doar mai puţin de opt ani!
.
.
Pe măsură ce U.R.S.S. iese din izolarea diplomatică şi economică în
care se află, tonul Moscovei devine mai agresiv, iar atitudinea tot mai
intransigentă. În 1924, guvernul de la Moscova este recunoscut de
Anglia, Franţa şi Italia, aşa că valoarea unui eventual acord cu România
scade. În cadrul noii runde de negocieri româno-sovietice desfăşurată
la Viena, între 27 martie-2 aprilie 1924, reprezentantul Kremlinului,
Krestinski, cere plebiscit în Basarabia, afirmând cu o perfectă
rea-credinţă că, în 1812, Rusia luase teritoriul de la Turcia, nu de la
România, care evident în aceea perioadă nici nu exista. În faţa acestei
abordări, şeful delegaţiei române, C. Langa-Răşcanu, conchide: „Caracterul
eminamente român al Basarabiei, cât şi actele repetate de
autodeterminare fac inutilă şi jignitoare orice propunere de plebiscit”. Tratativele eşuează din nou.
.
.
Provocări şi tatonări
.
.
Hitler in ascensiune |
.
În plan diplomatic, U.R.S.S, ca şi Romania de altfel, semnează pactul
Briand-Kelogg (27 august 1928), care prevedea renunţarea la război ca
mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state. În urma tratativelor
dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, comisarul pentru afaceri
externe al U.R.S.S, se reuşeşte parafarea unei convenţii pentru
definirea agresorului pe 3 iulie 1933, la Londra. Documentul încheiat
între Romania, U.R.S.S, Turcia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, conţinea
precizarea introdusă la insistenţele lui Titulescu că: „prin teritoriu trebuie să se înţeleagă teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt suveranitatea”. Această menţiune coroborată cu punctul doi ce definea un stat agresor ca fiind cel care comite o „invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat”,
părea să ofere o anumită linişte oficialilor de la Bucureşti.
Interpretarea lor era că, din moment ce România îşi exercita autoritatea
asupra Basarabiei încă din 1918, implicit Rusia Sovietică se angajează
să nu recurgă la agresiune împotriva statului român, în graniţele sale
din 1933. Acesta este de altfel şi sensul pe care îl dă însuşi Litvinov
convenţiei, afirmându-i lui Titulescu: „Este o chestiune (Basarabia, n.n.)pe
care nu mai trebuie să o ridicaţi, având în vedere semnarea Convenţiei
de neagresiune care defineşte teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca
fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre
ei”. În realitate, pentru reprezentanţii sovietici, tratatele
încheiate nu aveau nici măcar valoarea hârtiei pe care erau scrise.
Totul era subsumat scopurilor finale ale Kremlinului, revoluţia mondială
şi bolşevizarea Europei. „Oamenii politici «burghezi»credeau
că statul socialist este respectuos faţă de angajamentele subscrise,
astfel că Titulescu, devenit un megaloman setos de glorie (scria unui
prieten că mai doreşte să împace Franţa cu Germania şi apoi să se
retragă la moşie!) credea că a determinat, în sfârşit, U.R.S.S să
recunoască frontiera pe Nistru”. (Florin Constantiniu)
.
.
Pe 9 iunie 1934 are loc restabilirea relaţiilor diplomatice
româno-sovietice, urmată pe 21 iulie 1936 de parafarea între Titulescu
şi Litvinov a unui tratat de asistenţă mutuală (care menţiona explicit
Nistrul ca graniţă între cele două state), neratificat însă niciodată
din cauza îndepărtării lui Nicolae Titulescu din fruntea ministerului de
Externe (29 august 1936). Demiterea „marelui european” îi va oferi
pretextul perfect lui Litvinov să afirme că politica externă a României
s-a schimbat şi că, în consecinţă „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil pentru noi”. Mai mult chiar, într-o convorbire particulară din mai 1937, ministrul sovietic îi va declara lui Titulescu: „De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”.
De acum încolo soarta Basarabiei va fi decisă – pentru a câta oara? –
de raporturile de putere dintre marile forţe ale continentului:
Germania, Rusia, Franţa şi Anglia.
.
.
Stalin joacă cartea germană
.
.
Mariajul "de aur" |
Pragmaticul Stalin nu punea mare preţ pe retorica anticomunistă a
cancelarului german, ştiind foarte bine că marile interese strategice
ale unui stat sunt determinate de economie, geografie sau demografie, nu
de ideologie. Coşmarul cel mai negru al liderului de la Kremlin era o
înţelegere între toate puterile capitaliste îndreptată împotriva
U.R.S.S. Supravieţuirea statului sovietic şi comunizarea Europei păreau
la îndemână doar în condiţiile în care un nou război mondial ar fi opus
Germania puterilor vestice, un conflict în care Rusia şi-ar fi păstrat
neutralitatea până spre sfârşit când, cu forţele rămase proaspete, ar fi
putut să-şi impună voinţa unor adversari sleiţi. Pentru a-i semnaliza
lui Hitler că Uniunea Sovietica are alternativă la alianţa cu Reichul,
Stalin face o mişcare surprinzătoare, din adversar al sistemului
versaillez devenind partizanul lui, îmbrăţişând toate formele de
securitate colectivă şi pactele regionale care garantau status-quo-ul.
La 2 mai 1935 se încheie tratatul de asistenţă mutuală dintre Franţa şi
U.R.S.S, urmat la două săptămâni de un pact similar sovieto-cehoslovac.
.
.
Însă poziţia conciliantă a Franţei şi Angliei, în faţa succesivelor
încălcări de către Germania a tratatului de la Versailles
(reintroducerea serviciului militar obligatoriu la 16 martie 1935,
remilitarizarea Renaniei pe 7 martie 1936, anexarea Austriei la 12
martie 1938, ocuparea regiunii sudete la 29-30 septembrie 1938), nu a
făcut decât să alimenteze temerile dictatorului sovietic, suspicios din
fire, în privinţa unei înţelegeri între Hitler şi puterile vestice,
îndreptată împotriva Rusiei. Tocmai de aceea, paralel cu susţinerea
politicii de securitate colectivă şi a lansării ideii de largi fronturi
populare antifasciste, Stalin nu uită să trimită semnale discrete
Berlinului, menite să indice părţii germane o posibilă schimbare de
atitudine din partea sa.
Ocuparea Cehiei de către Hitler (15 martie 1939) le-a dovedit liderilor
occidentali că apetitul pentru achiziţii teritoriale al Germaniei nu
fusese potolit şi că politica lor de cedare în faţa pretenţiilor
Führerului se dovedise falimentară. La orizont se întrezăreau
revendicările Reichului faţă de guvernul de la Varşovia (cedarea
Gdanskului), aşa încât pe 31 martie 1939, Franţa şi Marea Britanie
garantează frontierele Poloniei, iar pe 13 aprilie pe cele ale României
şi Greciei. Deşi spectaculoase în plan politic şi moral, garanţiile
anglo-franceze n-aveau nicio valoare practică în absenţa unui acord cu
Uniunea Sovietică, singura putere în măsură să ajute în mod eficient
Polonia sau România în faţa unui atac german şi să-l pună pe Hitler în
faţa perspectivei unui război pe două fronturi.
.
.
În vara anului 1939, poziţiile principalilor trei factori majori de
putere din Europa se cristalizaseră, avantajată fiind în orice situaţie
U.R.S.S. Anglo-francezii nu mai puteau miza, realist vorbind, pe
bunăvoinţa Germaniei care părea hotărâtă să atace Polonia, chiar cu
riscul declanşării unui război generalizat. La 23 iulie, Parisul şi
Londra îşi dau acordul pentru începerea discuţiilor între delegaţiile
militare ale Franţei, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, care vor avea
loc la Moscova. Convorbirile încep sub auspicii proaste, rangul mic de
reprezentare al şefilor delegaţiilor vestice (amiralul englez Drax şi
generalul francez Doumenc), - în timp ce sovieticii erau reprezentaţi la
cel mai înalt nivel de mareşalul Vorosilov, comisarul poporului pentru
apărare – indicând Kremlinului lipsa de dorinţă a guvernelor occidentale
de a ajunge la un acord. Hitler la rândul său era presat de timp, data
de 1 septembrie, decisă pentru atacul asupra Poloniei, fiind termenul
limită, dincolo de el operaţiile militare devenind improbabile din cauza
vremii. Stalin avea poziţia cea mai avantajoasă. Opţiunile sale nefiind
legate de factorul temporal, el îşi putea permite luxul să ţină două
fiare încinse în foc, continuând negocierile militare cu anglo-francezii
şi temporizând dorinţa Führerului de a ajunge cât mai repede la un
tratat cu sovieticii. Presat de apropierea fatidicei date de 1
septembrie, Hitler îi scrie personal lui Stalin, rugându-l să-l
primească cât mai repede pe ministrul său de externe, Joachim von
Ribbentrop. Aşa s-a ajuns la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov pe 23
august 1939, act care a provocat consternare şi îngrijorare în toate
mediile diplomatice şi în rândul opiniei publice mondiale. „Ştirea
Pactului de neagresiune germano-rus a căzut ca o bombă azi-noapte.
Nimeni n-a ştiut nimic despre negocierile dintre cele două Guverne, nici
în Londra, nici în Paris, nici în Varşovia. Impresia e formidabilă
pretutindeni”. ( Constantin Argetoianu)
.
.
Nori negri deasupra României
.
.
Semnarea pactului Ribbentrop-Molotov |
.
Asigurată dinspre răsărit, Germania atacă Polonia pe 1 septembrie,
declanşând Al Doilea Război Mondial. Hitler îşi realizase obiectivul
principal, acela de a nu fi nevoit să lupte pe două fronturi, dar şi
Stalin îşi văzuse visul cu ochii, un conflict generalizat între
principalele puteri capitaliste.
Ceea ce a stricat însă planurile dictatorului sovietic a fost
rapiditatea cu care Wehrmachtul a zdrobit statul polonez, în numai două
săptămâni şi ulterior, în mai-iunie 1940, colapsul armatei franceze,
considerată cea mai bună din Europa, în mai puţin de o lună. În locul
unui conflict lung şi istovitor în care miza că vor fi atrase Reichul şi
puterile vestice, Rusia se vedea confruntată, la sfârşitul lui iunie
1940, cu o Germanie atotputernică pe continent, care, în afara Poloniei
şi Franţei, mai ocupase Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca, Iugoslavia
şi Grecia, atrăgând în orbita ei de interese şi state precum Italia,
Ungaria, Slovacia sau Croaţia. Pe de altă parte, nici Uniunea Sovietică
nu neglijase să obţină dividendele târgului încheiat cu Hitler. Pe 17
septembrie 1939, Armata Roşie intră în Polonia sub pretextul
„eliberării” Ucrainei şi Bielorusiei de est, în realitate pentru a
transpune în practică articolul 2 al protocolului adiţional secret care
prevedea împărţirea statului polonez între Germania şi Rusia. Urmează
statele baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), pe care sovieticii le
constrâng să semneze tratate de asistenţă mutuală (sept.-oct. 1939),
prin care erau obligate să consimtă la staţionarea forţelor militare
ruseşti pe teritoriul lor. Independenţa lor reală luase sfârşit, în
august 1940, ele fiind anexate de U.R.S.S. Cu Finlanda lucrurile au mers
mai greu, fiind necesar un istovitor şi lung – având în vedere
disproporţia forţelor – război (30 noiembrie 1939-12 martie 1940), la
sfârşitul căruia statul finic cedează Rusiei Carelia şi alte teritorii
din nord în suprafaţă totală de 40.000 de kilometri pătraţi. În acest
fel era bifat şi punctul 1 al protocolului secret din 23 august 1939.
Rămânea de rezolvat chestiunea Basarabiei, pe care Stalin nu întârzie să
o aducă pe tapet.
.
.
Ultimatumul
.
.
Aliati, prieteni sau...? |
.
Pe 22 iunie, Franţa semnează armistiţiul cu Germania, ieşind practic
din jocurile de putere ale momentului. A doua zi chiar, Molotov îl
invită la o discuţie pe Schulenburg, ambasadorul Reichului la Moscova,
pentru a-l informa că „soluţionarea problemei basarabene nu mai suferă amânare”.
Nouă în comunicarea ministrului de externe sovietic era cererea
Sovietelor de a anexa şi Bucovina, pe lângă Basarabia. Includerea
Bucovinei în revendicările teritoriale faţă de România, l-a iritat pe
Hitler, căruia i s-a părut că sovieticii încalcă protocolul secret, în
care nu se vorbea nimic despre această provincie. Pe Führer îl
nemulţumise nu doar procedeul folosit, ci şi momentul ales de Stalin
pentru a pune problema Bucovinei. Desigur, Wehrmachtul obţinuse o
strălucită victorie în vest, dar admiţând că ipotetic Germania ar fi
vrut să se opună noii revendicări ruseşti, practic îi era imposibil. Ar
fi durat săptămâni până ce forţele germane ar fi fost deplasate din
apusul continentului până în est. Într-o nouă întâlnire
Molotov-Schulenburg, desfăşurată în seara zilei de 25 iunie, ambasadorul
german îi sugerează interlocutorului său că renunţarea la Bucovina ar
uşura soluţionarea paşnică a conflictului. Molotov îşi reduce
pretenţiile la Bucovina de Nord, moment în care Schulenburg încearcă să
obţină o nouă concesie din partea sovietică, propunând restituirea de
către Rusia a tezaurului românesc, adus la Moscova în anii 1916-1917.
Refuzul lui Molotov e categoric, tezaurul reprezentând în viziunea lui o
compensaţie pentru anii în care „România a exploatat Basarabia”. Cu aceasta, convorbirile ruso-germane pe tema Basarabiei au luat sfârşit. Supărarea lui Hitler ne salvase Bucovina de Sud.
.
.
Pe 26 iunie 1940, la orele 22:00, Davidescu este convocat de către
Molotov la sediul Ministerului de Externe, unde i se remite nota
ultimativă prin care U.R.S.S cerea Basarabia şi Bucovina de Nord. La
nota sovietică era anexată şi o hartă la scara de 1:1.800.000, pe care
Molotov fixase cu un creion roşu neascuţit, traseul noii frontiere.
Grosimea vârfului creionului, acoperea doar ea, în teren, o fâşie de 10
kilometri, corespunzătoare regiunii Herţa. Termenul pe care Molotov îl
stabilise – şi va refuza să-l prelungească – pentru răspunsul guvernului
român era de 24 de ore. Pentru a pune şi mai multă presiune pe factorii
de decizie din capitala României, sovieticii au întrerupt în repetate
rânduri comunicarea lui Davidescu către Ministerul de Externe român,
astfel că textul complet al ultimatumului a parvenit abia la ora 6
dimineaţa, pe 27 iunie, la Bucureşti.
.
.
„Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”
.
.
Vestea ultimatumului a provocat consternare şi disperare la Bucureşti. Carol al II-lea notează în jurnalul său: „Această
ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai
înalt grad. Este un lucru aşa de oribil, încât nicio minte românească nu
poate să-l conceapă”. Pentru a analiza situaţia şi a hotărî poziţia României, regele convoacă pentru ora 12:00 Consiliul de Coroană.
Instituţia Consiliului de Coroană fusese introdusă în practica politică
românească de către Carol I, amintind oarecum de vechea tradiţie
istorică a sfatului domnesc. În faţa unor situaţii critice, suveranul,
la propunerea guvernului, putea convoca Consiliul de Coroana care însă
avea doar un rol consultativ, decizia finală aparţinând executivului
reprezentat de monarh şi guvern. În timpul domniei lui Carol I
(1866-1914) avuseseră loc două astfel de Consilii, unul pe 2 aprilie
1877 pentru a stabili calea de urmat în condiţiile războiului ruso-turc,
celălalt pe 3 august 1914, pentru a hotărî poziţia României în Primul
Război Mondial. Ferdinand I, convocase la rândul său cinci Consilii de
Coroană. Primul pe 14 august 1916, pentru a aviza intrarea României în
război, următoarele trei în zilele de 17, 18, 19 februarie 1918 în
împrejurările grele ale încheierii păcii separate cu Puterile Centrale,
în sfârşit ultimul pe 31 decembrie 1925, pentru a lua la cunoştinţă de
decizia principelui moştenitor Carol de a renunţa la tron. În timpul lui
Carol al II-lea (1930-1940), până la lovitura de stat din 10 februarie
1938 şi instaurarea regimului de autoritate monarhică, Consiliul nu
fusese întrunit decât o singură dată, pe 9 aprilie 1937, pentru a-l
exclude pe prinţul Nicolae din familia regală, în urma contractării de
către acesta a unei căsătorii, cu Ioana Doletti, în afara Constituţiei
şi a Statutului Casei Regale. Pe 30 martie, printr-un decret-lege,
Consiliul de Coroană este instituţionalizat, căpătând astfel un caracter
legal. Membrii Consiliului erau numiţi de către rege şi primeau o
indemnizaţie lunară de 50.000 de lei. Tot prin decret regal şi tot pe 30
martie 1938 au fost numiţi şi consilierii regali: Patriarhul Miron
Cristea, mareşalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, foştii
prim-miniştrii Nicolae Iorga, Arthur Vaitoianu, Gh.G. Mironescu,
Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Angelescu, Constantin Argetoianu şi
administratorul Domeniilor Regale, generalul Ernest Ballif. De asemenea,
în virtutea atribuţiilor sale de ministru al Palatului, făcea parte din
Consiliul de Coroană şi Ernest Urdăreanu, omul de încredere al lui
Carol al II-lea.
.
.
Aşadar, la convocarea regală pentru ora 12:00 răspund consilierii
regali (cu excepţia mareşalului Prezan, supărat pe rege, şi a lui
Vaida-Voevod, aflat la Braşov), precum şi membrii guvernului Tătărescu.
Întrunirea s-a ţinut în Sala Tronului din Palatul Regal şi a fost
precedată de o expunere a faptelor făcută de primul ministru şi Ion
Gigurtu, ministrul de externe. Apoi, generalul Florea Ţenescu a
prezentat situaţia militară a României, punând în evidenţă
inferioritatea clară a ţării în faţa triplei ameninţării
ruso-ungaro-bulgare. Spicuim din însemnările unui participant la
Consiliu, sociologul Petre Andrei, ministrul Educaţiei Naţionale: „Generalul
Ţenescu ne dă date uluitoare. În faţa noastră Rusia pune 100 de divizii
de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate,
paraşutişti. La aviaţie, raportul dintre noi şi ruşi este de la 0 la 5.
Ungurii au 19 divizii de infanterie, nu ştim câtă cavalerie şi unităţi
motorizate. Bulgarii au 22 de divizii de infanterie, avioane, unităţi
motorizate. Noi nu putem opune la toţi decât 40 de divizii în total după
cât am înţeles eu. Pe trei fronturi dacă am lupta, putem rezista câteva
zile. Gen. Ilcus, ministrul Armatei, adăuga că pe frontul unguresc şi
bulgăresc am putea rezista, dar numai pe frontul unguresc aveam şanse de
victorie”. În final, şeful Statului Major propune acceptarea ultimatumului „pentru a nu fi obligaţi să cedăm mâine mai mult decât ni se cere azi”.
.
.
Suveranul cere apoi părerea consilierilor şi membrilor guvernului. Primul ia cuvântul Nicolae Iorga, care solicită mobilizarea generală şi rezistenţa până la ultimul om. În acelaşi sens se pronunţă şi C. Angelescu, Victor Iamandi şi Victor Antonescu. Un moment emoţionant îl reprezintă intervenţia basarabeanului Ştefan Ciobanu, membru al Sfatului Ţării din 1918 şi ministrul Cultelor şi Artelor în guvernul Tătărescu. El exclamă patetic, cu vocea înecată în lacrimi: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem“, adăugând profetic: „Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi a unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte”.
.
O mica sueta la Targul de tzari: Ialta |
.
Un rege prea mic pentru o ţară atât de mare
.
.
În după-amiaza zilei de joi, 27 iunie 1940, sunt primiţi la Palatul
Regal reprezentanţii Germaniei şi Italiei, Fabricius şi Ghigi. „Germania,
care îşi dăduse asentimentul la anexarea Basarabiei de către Uniunea
Sovietică şi era preocupată în gradul cel mai înalt ca livrările de
petrol din România să nu fie perturbate, iar securitatea perimetrului
petrolifer să fie asigurată, nu putea decât să îndemne guvernul român să
cedeze ultimatumului sovietic”. (Florin Constantiniu)
Italia, care doar în urmă cu şase luni făgăduise sprijin României, în
eventualitatea unui conflict cu Uniunea Sovietică, susţine acum poziţia
Germaniei. Răspunsurile primite din partea aliaţilor balcanici sunt la
fel de descurajatoare, oscilând între ambiguitate şi condiţionări greu
de îndeplinit, fapt ce le transforma pe fond în refuzuri de a acorda
asistenţă ţării noastre. În ceasul suprem al istoriei sale, România se
găsea singură în faţa duşmanului ei secular, Rusia.
.
.
Pana la urma cum a fost? |
În cel de-al doilea Consiliu, Iorga critică starea armatei noastre, dar
nu uită să arunce o săgeată şi în directia vechiului – şi acum
defunctului – său adversar Ionel Brătianu, pentru neînţelegerile cu
Serbia în privinţa Banatului (!!!). Iorga critică şi luarea
Cadrilaterului în 1913, fapt care i-a transformat pe bulgari în duşmanii
noştri. Se menţine însă pe poziţia rezistenţei. Îşi revizuiesc
atitudinea, în favoarea cedării, Victor Antonescu, Constantin Angelescu
şi Gh.G. Mironescu. Argetoianu dă din nou tonul supunerii în faţa
dictatului rusesc: „Să nu ne tocmim prea mult cu Rusia. N-are
importanţă ceea ce facem astăzi. Răul de azi, cu cât va fi mai mare, cu
atât se va întoarce într-un bine mâine. Să nu se facă mobilizare.
Concluzie: linişte la Est. Sacrificii momentane”.
.
.
De această dată, votul este covârşitor pentru acceptarea condiţiilor
sovietice: 19 pentru, 6 împotriva şi 1 (Victor Antonescu) expectativ.
Ipocrit, regele Carol al II-lea notează în jurnalul său, probabil pentru
uzul posterităţii: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi
dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai
6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. Numele lor
merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti:
Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan
Ciobanu, Ernest Urdăreanu”. Curios cum emfaticul monarh nu s-a gândit nicio clipă să-şi înscrie şi el numele în „cartea de aur a demnităţii româneşti”,
ordonând rezistenţa în faţa agresiunii ruseşti. Nimic nu-l împiedica să
o facă, votul Consiliului era pur consultativ. La urma urmei, Carol al
II-lea, după ce destabilizase scena politică românească, prin intrigi şi
sciziuni de partide, după ce introdusese terorismul de stat în practica
politică a vremii, îşi asumase prin actul de la 10 februarie 1938
întreaga autoritate şi responsabilitate pentru viitorul ţării. Nu fusese
el cel care declarase melodramatic că „nu va fi cedată nicio brazdă din teritoriul ţării” şi că „România este apărată de un cerc de oţel şi foc”?
Pe 27 iunie 1940, toate acestea s-au dovedit doar vorbe goale, menite
să ascundă corupţia unei camarile îmbuibate din contractele cu fabricile
de armament şi laşitatea unui monarh, obişnuit de tânăr să fugă din
faţa răspunderilor ce-i reveneau.
.
.
Singurul om politic care ar fi avut curajul să-i spună în faţă regelui
ceea ce i se cuvenea, Iuliu Maniu, a lipsit de la cele două Consilii de
Coroana din 27 iunie 1940, nefiind invitat. O va face însă în ultimul
Consiliu din timpul domniei lui Carol al II-lea şi ultimul din istoria
monarhiei, cel din 30 august 1940, convocat să ia act de dictatul de la
Viena, prin care jumătatea de nord a Ardealului era cedată – din nou
fără luptă – Ungariei. Spunea Maniu atunci: „...în viaţa statelor se
fac greşeli, care trebuie să-şi aibă răspunderea lor şi în viaţa unei
naţiuni se întâmplă lucruri pentru care trebuie să ispăşească aceia
care, dintr-o cauză sau alta, au fost vinovaţi pentru eşecul şi pentru
nenorocirea pe care le-au adus neamului. Aceasta şi pentru aceea că nu
însuşi neamul să fi fost vinovat, fără să fie vinovaţi particulari şi
indivizi... aceşti domni au avut soarta ţării în mână, în urma unei
lovituri de stat”.
.
.
România Mare, un vis?
.
.
Eminentul om politic care a fost Grigore Gafencu surprindea cu
acuitatea şi spiritul sintetic proprii diplomatului de carieră cauzele
prăbuşirii României în vara anului 1940 şi ale cedării Basarabiei: „1.
Rusia nu a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărâtă să
se foloseasca de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere,
să ajungă din nou la Dunăre; 2. Fiindcă ori care ar fi fost politica pe
care am fi urmat-o faţă de Germania, Reichul ar fi sacrificat oricând
interesele noastre la Dunare (care sunt şi ale sale), pentru a-şi
acoperi spatele înspre Rusia într-un război european; 3. Fiindcă Italia,
care în timpul din urmă ne făgăduise ajutorul ei în caz de agresiune
rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele Germaniei;
4. Fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa
anglo-franceză, s-a prăbuşit”.
.
.
Acestea însă nu sunt decât premisele externe ale catastrofei României
din vara anului 1940. În plan intern, lipsa unui proiect de modernizare a
ţării, demagogia patriotardă lipsită de orice substanţă, slaba
înzestrare a armatei, politicianismul adeseori veros, abandonarea
principiilor morale în politică au făcut tot atât rău fibrei naţionale
ca şi duşmanii externi.
În ziua de 27 iunie a anului 1940, lespedea de mormânt a istoriei se
aşternea pentru a treia oară în decurs de 130 de ani peste trupul
martirizat al bietei Basarabii. Fii-vom noi sau urmaşii noştri pregătiţi
vreodată să ridicăm această piatră de
mormânt? .
Autor: Dan Falcan
historia.ro
reeditare - (foto si comentarii)- nemotoujours -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu